Jan 16, 2017

Posted by in Ex libris

Diana BLAGA – În Biblioteca română de poezie postbelică a lui Mircea A. Diaconu

Reputatul critic şi istoric literar Mircea A. Diaconu a publicat anul acesta, la Editura Universităţii „Ștefan cel Mare” din Suceava, volumul Biblioteca română de poezie postbelică. Experienţe & existenţe poetice, care adună, în cele peste 700 de pagini ale sale, studii, eseuri, „cronici pasagere” (după cum un al doilea subtitlu al cărţii ne indică) publicate de autor de-a lungul timpului în reviste literare precum „Convorbiri literare”, „Luceafărul”, „Contrafort” şi altele. Profesorul Mircea A. Diaconu nu-i nici pe departe la prima ispravă de acest gen, dacă ne gîndim la tomurile publicate în timp de domnia sa: Poezia de la „Gîndirea” (Editura Didactică şi Pedagogică, 1997; publicată într-o a doua ediţie în 2008 la Ed. Ideea Europeană), Mişcarea „Iconar”. Literatură şi politică în Bucovina anilor ’30 (la Ed. Timpul, Iaşi, 1999, reprezentînd teza sa de doctorat), Poezia postmodernă (Ed. Aula, 2002), Ion Creangă. Nonconformism şi gratuitate (Ed. Dacia, 2002), La sud de Dumnezeu. Exerciţii de luciditate (Ed. Paralela 45, 2005), Calistrat Hogaş. Eseu monografic (Ed. Crigarux, Piatra-Neamţ, 2007 – putem spune, ca o datorie a absolventului liceului din Piatra-Neamţ care îi poartă numele lui Hogaş), Firul Ariadnei. 10 cărţi de proză (şi nu numai) (Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2014), lista continuînd cu alte titluri despre spaţiul literar bucovinean, despre Caragiale sau despre poezie.

Revenind la volumul de faţă, constatăm că „biblioteca” lui Mircea A. Diaconu cuprinde peste 100 de poeţi afirmaţi în perioada postbelică, cum şi peste 100 de feluri de a privi poezia şi de a relaţiona cu această„idee” care refuză a fi prinsă într-o formulă închistată. „Ideea”devine, de altfel, şi personaj principal al cărţii. Toate acestea sînt reunite însă sub privirea asumat subiectivă a criticului literar, care nu se fereşte de a se expune în ipostaza (mai mult sau mai puţin naivă a) cititorului fermecat de universurile poetice pe care le adună între coperţile volumului său. Aşadar, peste 100 de poeţi, de la Constantin Abăluţă la Ion Zubaşcu, pentru a păstra criteriul de structurare a materialului ales de autor, adică cel alfabetic. Criteriul acesta ne oferă, la rîndul său, imaginea unui univers livresc structurat ca o bibliotecă. Deşi această amplasare (despre care criticul spune că e lăsată astfel în voia hazardului) duce la eterogenitate, la vecinătăţi de cele mai multe ori incompatibile, Mircea A. Diaconu nu se fereşte de ea. Criticul porneşte în demersul său cu luciditate, avînd conştiinţa cercului mai mult sau mai puţin închis căruia i se adresează, culegerea de texte vizînd cititori iniţiaţi, pentru care vocile poetice în discuţie sînt familiare. Însă nu cred că ar trebui pierdut din vedere şi un itinerariu invers, de la critică la operă, în care mostrele de text oferite de analiza cronicarului, dar şi analiza în sine, pot deschide apetitul şi curiozitatea unui eventual cititor pentru un poet necunoscut lui pînă atunci. În acest caz, putem vorbi de un rol mediator al cărţii, văzută ca promotor al poeziei şi al reprezentanţilor ei.

Acţiunea de punere laolaltă e întreprinsă fără pretenţia de a descoperi un tipar, fără încercarea de a uniformiza o perioadă şi un spaţiu literar, de a le reduce la cîteva clişee. Căci Mircea A. Diaconu oferă fiecărui poet „discutat” dreptul la propria voce, la exprimarea individualităţii lirice. Sînt, desigur, punctate interferenţele, descendenţele, lucru inevitabil într-o perioadă profund intertextualizată, dar mai ales inevitabil în orice literatură (adăugînd, desigur, şi interferenţele transnaţionale). De asemenea, demersul porneşte şi fără pretenţia de a fi cuprins întregul tablou al perioadei vizate, criticul mărturisind încă din prefaţă „păcatul” arbitrarietăţii, fatalitatea hazardului care a făcut ca poeţi la care se întoarce periodic atît în ipostaza criticului, cît şi în cea a cititorului, să îi lipsească din această bibliotecă. Un alt deziderat este acela de a prinde imaginea completă a fiecărui poet în parte, devenirea lui, maturizarea creatoare. Lucrul acesta este, de altfel, întrevăzut de-a lungul întregii cărţi. Nu întîmplător, Mircea A. Diaconu vizează să surprindă ansamblul liric al unui poet, detaliul raportîndu-l de fiecare dată la întreg. La urma urmei, poetul şi poezia sa se maturizează concomitent, relevant fiind chiar procesul în sine, nu doar viziunile definite la care se ajunge. Această abordare este valabilă şi (sau mai ales) în cazul poeţilor care au experimentat în creaţia lor pauze îndelungi (cum este cazul lui Ilie Constantin, al lui Alexandru Lungu sau al Corneliei Maria Savu). De asemenea, o viziune de ansamblu se încearcă şi cînd sînt aduşi în prim-plan scriitori care nu sînt exclusiv poeţi, precum Gheorghe Grigurcu, Marin Mincu, Ion Pop sau Matei Vişniec. O mare importanţă prezintă şi textele poeţilor care relevă concepţia acestora privind poezia, texte care uneori capătă caracterul unui manifest, cum este, de exemplu, cazul lui Vasile Baghiu, cu al său „himerism” atît de particular.

În cele Cîteva cuvinte introductive care deschid „biblioteca”,Mircea A. Diaconu pune problema istoriei literare, Mircea A. Diaconu avînd conştiinţa imposibilităţii şi a inadecvării unei istorii a poeziei, fie ea doar cea de după război. Criticul vorbeşte mai degrabă despre o post-istorie ca formă mai potrivită epocii moderne, pusă tot mai mult sub semnul arbitrarului, a fragmentarului. Însă şi aceasta reprezintă tot o utopie. Istoria se cere ca atare înlocuită de „sistem”, înţeles ca o încercare mai umană de a descoperi „metamorfoze, deveniri, pe de o parte, tipologii, pe de alta”, însă totul fără abandonarea descoperirii viului şi unicităţii. Prin urmare, „biblioteca”aceasta pare a fi mai curînd o „anti-structură”, căci Mircea A. Diaconu nu e un spirit dogmatic, lipsit de nuanţe, care să aibă naivitatea de a încerca manipularea cititorului şi a scenei literare. Străbătînd cartea ni se relevă un critic şi mai ales un cititor pasionat, fermecat de lumile care îi trec pe sub privire şi îmbiat de dorinţa de a împărtăşi altora, cu generozitate, ceea ce a descoperit. În acelaşi timp, se arată şi bîntuit de imposibilitatea de a cuprinde întregul şi, totodată, de a surprinde acel punct germinativ din care acesta a luat naştere. Frămîntările îi sînt, de altfel, mărturisite: „Fascinat de mari ansambluri şi de detalii, criticul nu poate citi tot, nu poate înregistra tot, şi nici măcar nu scrie despre toate cărţile în care crede. Ce-i rămîne, într-o perspectivă ipotetică, decît să înregistreze pe orizontală, acea orizontalitate absolută, fapte? Mari poeţi, prin urmare, lipsesc, lipsesc mari cărţi de versuri, imaginile despre unii dintre cei prezenţi poate că sînt trunchiate ori irelevante… Rămîn doar decupaje, fotografii despre poezia română postbelică, iluzia hărţii totalizante şi nostalgia detaliului relevant. Suficient pentru a te construi tu însuţi prin ceilalţi şi printr-un edificiu rămas în stadiu de proiect, printr-o absenţă. […] Ajungînd la ideea, ea singură cu adevărat întemeietoare, că textul e inepuizabil. Este şansa lui şi deopotrivă şansa criticii literare.”

După cum vedem, criticul literar Mircea A. Diaconu este permanent însoţit din umbră de cititorul Mircea A. Diaconu, cititor care se întoarce întotdeauna la poezie nu din obligaţie, ci din pură plăcere. Subiectivitatea este de altfel un factor implicit al analizei, unul asumat cu bucurie, căci ceea ce încearcă să evite autorul este „a deveni un profesionist alienat”, un critic „metodist”, care să ajungă să ignore vitalitatea poeziei. Critica literară e doar „un barometru al receptării”, un îndrumător, şi nu o instanţă infailibilă, ale cărei fraze să devină legi. De aceea, chiar şi atunci cînd manifestă un dezacord, tonalitatea sa nu cade în agresivitate, cuvintele sale nu sînt incisive, ci argumentează mergînd la instanţa primă a textului. Fascinaţia cititorului o ia de multe ori înaintea criticului, iar discursul capătă astfel un caracter mai puternic persuasiv decît dacă ar rămîne în limitele analizei distante, cu pretenţia prestabilită a aderării din partea receptorului şi a obedienţei acestuia. Mircea A. Diaconu nu se sfieşte să îşi mărturisească fragilitatea în faţa marilor opere, să îşi dezvăluie umanitatea. Pentru a oferi un exemplu, ne oprim la cazul Mihai Ursachi, a cărui personalitate, mărturiseşte criticul (sau mai degrabă cititorul din el), îi trezea o anumită reţinere venită din fascinaţie: „Ciudat cum, pentru mine cel puţin, prin moarte, Mihai Ursachi a devenit şi mai uman. Mă simt acum, trebuie s-o spun, mult mai liber faţă de poezia lui; pot îndrăzni, pe el chiar, să-l privesc în faţă.” Într-un alt caz, „tulburat” de un volum de poezie, vede salvarea din faţa necesităţii structurării unui discurs coerent într-un „discurs critic sincopat şi aleatoriu, frînt şi lapidar, care să înregistreze, dincolo de orice calcul hermeneutic, puternica impresie de lectură”.

Ceea ce ar trebui subliniat după cele spuse pînă acum este că subiectivitatea afişată şi asumată a lui Mircea A. Diaconu nu trebuie percepută ca un act narcisiac al unui critic fascinat de propria voce, pentru care poezia să constituie un simplu pretext pentru discursul său. El caută să facă auzită vocea poetului, a poeziei – de aici, importanţa mostrelor de text oferite fără zgîrcenie, ba chiar cu regretul de a fi nevoit să apeleze la o selecţie riguroasă impusă de limitele practice ale spaţiului redacţional. Putem extrage din aceste texte, pe lîngă dezideratele privirii de ansamblu şi, totodată, în detaliu, concepţiile lui Mircea A. Diaconu cu privire la aşa-zisa „lirică feminină” („concept impropriu şi ineficient, dar pe care par să-l întreţină deliberat în focul disputelor cîteva scriitoare”), despre situaţia scriitorilor din spaţiul bucovinean (problemă tratată şi în studii ample), problema licenţiosului în literatură, a premiilor literare în poezie („ah, premiile şi poezia!, ar exclama dublul meu ironic”), despre canonizarea literară care determină căderea în clişeu ş.a.m.d. Însă nu putem să nu semnalăm din nou umanitatea criticului care, atunci cînd vorbeşte despre debutul tinerilor scriitori, preferă „mai degrabă o politică a încrederii”, neştiind „ce traiectorii ascunde o carte de debut (căci nu putem şti prea multe despre ceva ce încă nu există decît sub forma sîmburelui încolţit abia)”.

Textele cuprinse în Biblioteca română de poezie postbelică pot reprezenta un model al criticii umanizate, al criticii care, departe de a fi o ştiinţă limitativă, ne relevă nu doar obiectul analizei sale, ci şi eul din spatele acestor analize. Aici mai cu seamă, Mircea A. Diaconu ne apare nu doar în ipostaza profesionistului dedicat muncii sale, ci şi în cea a cititorului fermecat de poezie. Spirit lucid, domnia sa nu se fereşte să îşi expună şi cealaltă latură, sensibilă, a personalităţii. Astfel, profesionalismul şi subiectivitatea îşi dau mîna pentru a convinge eventualul cititor de forţa vitală a poeziei. Căci ce rămîne în urma lecturii nu sînt părerile emise de un critic intransigent cum Mircea A. Diaconu nu vrea să fie şi nu este, ci imaginea estetică şi umană a unei epoci literare în toată diversitatea ei.

Diana Blaga

Revista indexata EBSCO