Jan 16, 2017

Posted by in Ex libris

Theodor CODREANU – România sub zodia cumpenei

Domnul acad. Gheorghe Păun îmi trimite o carte-eveniment, Cumpăna României, de Călin Georgescu (Editura Christiana, Bucureşti, 2016, ediţia a II-a revizuită, cu o prefaţă de Eugen Mihăiescu, cuvînt înainte de Gheorghe Păun, postfaţă de dr. Pavel Chirilă). Lucrarea mi se pare a intra în perfectă rezonanţă cu A doua schimbare la faţă, cartea mea apărută în două ediţii (2008, 2013), replică din perspectivă transdisciplinară la celebra Schimbarea la faţă a României, semnată, în 1936, de Emil Cioran. Titlul ales de Călin Georgescu trimite, altminteri, explicit la o viziune -inter şi transdisciplinară, confirmată programatic în text.

Lucian Blaga a scris, în anii cei mai grei ai vieţii, romanul pe care intenţiona să-l intituleze Zodia cumpenei, dar apărut postum cu titlul Luntrea lui Caron, dat de editori, în 1990. Li s-a părut editorilor că simbolul trecerii spre moarte e mai potrivit cu drama trăită de Blaga, sărăcind, din acest punct de vedere, mesajul scrierii, concentrat şi în poemul intitulat Zodia cumpenei, plasat către final. În viziunea poporului român Cumpăna are o mare bogăţie de sensuri, însemnînd, între altele, armonie a antitezelor, în sens eminescian, justiţie divină (dreaptă cumpănă), o complexă zodie astrală, dar şi destin care împinge la trecerea printr-o mare primejdie existenţială. În fine, e instrumentul zidarului care ţine în noimă, în cumpănă, o zidire, oricînd gata să se prăbuşească precum în mitul argeşean al Meşterului Manole. Ceva din toate acestea răzbate în cartea d-lui Călin Georgescu. De pildă, cumpăna românească/ţărănească cu două ciuturi (care i-a inspirat academicianului Mihai Cimpoi titlul cărţii Cumpăna cu două ciuturi, 2000, simbol al destinului Basarabiei), este sugerată, la Călin Georgescu, de imperativul apei, din triada hrană, apă, energie, vitală în provocarea globală a viitorului apropiat, dar şi a prezentului. Sînt, altminteri, pilonii materiali ai proiectului de ţară propus de Călin Georgescu, susţinuţi, la rîndu-le de pilonii spirituali: creştinismul, familia şi educaţia, noul naţionalism.

Dar cine este Călin Georgescu? O personalitate de recunoaştere internaţională, expert în dezvoltare durabilă, fost preşedinte al Clubului de la Roma, zona europeană, Centrul European de Cercetare, coordonator al proiectului Guvernului României de Strategie Naţională pentru Dezvoltare Durabilă (1999, 2008), director executiv al Centrului Naţional pentru Dezvoltare Durabilă din Bucureşti (2010-2013). Este autor şi coautor al mai multor cărţi pe tema dezvoltării durabile. Cum însă, în România, proiectele se fac pentru a fi, apoi, prăfuite prin cancelarii prezidenţiale şi guvernamentale (şi ultimul preşedinte, Klaus Iohannis, a pus să se încropească un „proiect de ţară”!), Călin Georgescu a iniţiat o Mişcare Naţională sub genericul „Motivaţia: România”, atrăgînd în jurul acesteia personalităţi diverse, cu dragoste de ţară, între care Dan Puric, Ovidiu Hurduzeu, Pavel Chirilă, Mircea Maliţa, Gheorghe Păun, Eugen Mihăiescu ş.a., primii trei dintre ei semnatari ai manifestului Mişcării „Motivaţia: România”. Cum la noi reuşeşte (s-a văzut cu asupra de măsură, în ultimul sfert de veac!) mai ales ceea ce se proiectează pentru năruirea României, în iniţiativa grupului şi-a băgat coada, foarte repede, morbul discordiei cainice moştenit prin mitul mioritic. Curios să văd ce se întîmplă cu încurajatorul „proiect de ţară”, menit să îndrepte ceea ce au „realizat” cohortele de politicieni cleptocraţi şi vînzători de ţară (fireşte, în spiritul deconstructivismului postmodern şi al „corectitudinii politice”!), m-am îngrozit cît de adînc străbate discordia mioritică între „comilitoni”, după exemplul arhicunoscut al fabulei doniciene Racul, broasca şi o ştiucă. Aflu că au ajuns să nu se mai înţeleagă doi buni prieteni, Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, intelectuali străluciţi, care gîndesc în cheie naţională. Invitat să ia parte la proiect, Iulian Pericle Capsali are o mie de obiecţii. Între ele, că, deşi ar aprecia distributismul economic ca a treia cale între capitalism şi socialism, crede că e îndreptat împotriva Bisericii Ortodoxe Române printr-un teolog ca Ilie Catrinoiu, care a ajuns să considere BOR un club de „ploşniţe împuţite”, o catalogare mai mult decît iresponsabilă. Mai mult, acesta a declanşat atacuri la adresa lui Petre Ţuţea şi a lui N. Steinhardt. Halal teolog, dacă a ajuns să fie mai mult ideolog! Acelaşi Capsali reproşează lui Ovidiu Hurduzeu că a făcut din distributism o ideologie cu caracter soteriologic, contrar spiritului cărţilor sale. Nu-i place că la masa proiectului au fost invitaţi Mircea Maliţa şi Sergiu Celac, cel din urmă – traducător al lui Ceauşescu în engleză, suspectat a fi fost agent sovietic. Lui Călin Georgescu i se reproşează că, venind din spaţiul Clubului de la Roma, ar fi mason şi mondialist, acuze respinse de Ovidiu Hurduzeu, dovadă că d-l Georgescu n-a avut nicio şansă în a fi numit în fruntea guvernului tehnocrat impus de Klaus Iohannis, via Bruxelles. Călin Georgescu, în realitate, a aparţinut Clubului de la Roma în măsura în care acesta a atras atenţia, prin studii temeinice, asupra pericolului ce paşte omenirea prin exploatarea nechibzuită a resurselor planetei. „Mondialismul” său este în marginile adevărului, raportat la modul în care ajută la propăşirea naţiunilor. Cam ceea ce acad. Basarab Nicolescu numeşte globmodernism. Capsali vede Clubul de la Roma ca fiind o prelungire a intereselor Grupului Bilderberg, care conduce lumea de 50 de ani. Cartea lui Călin Georgescu nu are incidenţă cu o asemenea orientare, dimpotrivă. Ironia face că, în naţionalismul său, Capsali nu-l agreează nici pe Dan Puric, deoarece în conferinţele publice acesta apelează la argumente din gîndirea lui Petre Ţuţea, acelaşi Capsali uitînd că îi reproşa lui Catrinoiu că-l atacă pe Ţuţea! Mai de luat în seamă mi se pare a fi obiecţia părintelui Mihai Valică privitor la pericolul ca distributismul să transforme ortodoxia într-o doctrină umanistă, „adică să arate drumul spre om, în loc să arate drumul spre Dumnezeu”.

Pentru a stopa valurile de ceaţă care se învîrtesc în jurul gîndirii lui Călin Georgescu, cel mai bun remediu nu poate fi decît lectura atentă şi onestă a cărţii Cumpăna României. Refuz să dau verdictul aprioric că, de-ar ajunge preşedintele României sau prim-ministru, Călin Georgescu ar face invers decît spune proiectul său de ţară, adică s-ar pune în slujba corporaţiilor, împotriva intereselor naţiunii, cum au procedat toţi politicienii postdecembrişti. Este o diferenţă de eră geologică între „proiectul de ţară” din mediocrele cărţi ale actualului preşedinte şi îngrijorarea ce străbate scrisul lui Călin Georgescu. Şi te întrebi de ce românii sînt înşelaţi de mediocrităţile, gălăgioase (Traian Băsescu) sau nu (Klaus Iohannis), atunci cînd, în deruta generală, îşi dau voturile? Să-l învinuim pe Călin Georgescu de faptul că televiziunile nu-l caută şi că lumea nu-l cunoaşte, că el nu are ştiinţa demagogiei şi a politicianismului? Întotdeauna impostura e mai credibilă decît adevărul. Oamenii se tem şi fug de adevăr din pricini pe care Eminescu[1] le-a spus demult, Mîntuitorul vestindu-se ca adevăr: Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa.

În Cumpăna României, Călin Georgescu încearcă să spună adevărul, acela pe care îl vedem mulţi, dar nimeni nu pare dispus să-l urmeze, cel puţin în clasa politică. El începe prin a-şi refuza calitatea de politician, cu patalama de membru de partid, dar Gheorghe Păun observă, în cuvînt înainte, că deşi „nu este politician”, cu siguranţă este „om politic”[2], calitate tot mai rară. În Introducere, Călin Georgescu avertizează încotro merge lumea, făcînd-o în deplină cunoştinţă de cauză, acum văzîndu-se informaţiile dobîndite din interiorul studiilor efectuate de Clubul de la Roma. Prima constatare: „În ultima sută de ani, omul a alterat dramatic creaţia multimilenară a lui Dumnezeu”, uitînd că „Natura nu are nevoie de oameni, dar oamenii au nevoie de Natură.”[3] Să luăm enorma risipă şi batjocorire a apei. Aflăm, bunăoară, că pentru a produce o pîine se consumă 9501 litri de apă, 50 000 pentru producerea unui kilogram de carne de vită, 1000 de litri pentru un litru de lapte. 50% dintre pădurile tropicale, distruse. Anual, 13 milioane de ha de pădure dispar. Tot într-un an, se pierd 15 miliarde de tone de sol fertil, de 11 ori mai rapid decît procesul de formare. 40% dintre decese sînt provocate de grava poluare a apei, aerului şi solului. La 1 ianuarie 2016, în Statele Unite erau 96 milioane de vite, care generează de 130 de ori mai multe deşeuri decît 300 de milioane de oameni. În 50 000 de ani, pînă la 1830, omenirea ajunsese la 1 miliard de locuitori; de la 1830 pînă la 2012, s-a ajuns la 7 miliarde, dintre care 4 miliarde de malnutriţi, 2 – în lipsă cronică de apă, 1 miliard în pragul foametei[4]. Apocalipsa este opera omului, nu a lui Dumnezeu. Există soluţii pentru a o încetini, dacă nu a o opri? Numai o gîndire reacţionară, în sens profund eminescian, antimodernă şi antipostmodernă (Antoine Compagnon) o mai poate visa: „Şi trebuie să facem o deosebire clară între «soluţiile corecte politic», care continuă să susţină ceea ce este de nesusţinut şi «soluţiile inteligente», pentru circumstanţele în schimbare cărora trebuie să le facem faţă.”[5] Semnalul de alarmă e că, în preajma anului 2020, se prefigurează „cea mai serioasă criză a omenirii: criza de apă şi hrană”[6].

Pentru a evita dezastrul, crede Călin Georgescu, s-ar impune „o nouă economie şi un nou model de civilizaţie”. Cam de prin anii ’60 ai secolului trecut, odată cu experimentul terapiei de şoc de tip Milton Friedmann (1912-2006)[7], marele răsfăţat american al corporaţiilor, lumea a luat-o razna, împotriva naţiunilor şi popoarelor deja strivite de molima comunismului. Corporaţiile, susţinute de noua ideologie a marxismului cultural political correctness şi de doctrina economică a lui Friedmann, au urmat economia morţii, cum a atras atenţia John Perkins, iar nu economia vieţii, prezumată încă de Henry David Thoreau. În cadrul Clubului de la Roma, Gunter Pauli, a propus conceptul de Economie Albastră. Cred mai mult în noţiunea de economie organică preconizată de Eminescu, cu mult mai apropiată de ceea ce s-a numit economia vieţii. Cert e că nu trebuie să rătăcim prea mult prin grădinile altora şi să le uităm pe ale noastre, de la Eminescu pînă la liberala prin noi înşine sau la celălalt fel de corporatism, fundamentat de un Mihail Manoilescu, de care au beneficiat unele economii sud-americane, în momente de grijă pentru naţiune. Asta încearcă să ne spună şi Călin Georgescu prin conceptul de dezvoltare durabilă (Steve Jobs).

De la aceste premise începe proiectul de ţară al lui Călin Georgescu. Capitolul al II-lea se intitulează Noi şi lumea, repunînd ca punct de plecare dragostea de ţară, opusul demagogiei patriotarde fulgerate încă de pana necruţătoare a lui Eminescu. Autorul face o schiţă sumară a stării şi a istoriei României, de la perioada medievală pînă la comunism şi postcomunism. În mod inevitabil, simplifică prea mult lucrurile, luînd ca reper decalajul dintre noi şi civilizaţia şi cultura occidentală. Reproşează că acest decalaj s-ar datora lipsei a două evenimente: Renaşterea şi Reforma. Despre Renaştere se mai poate discuta, însă, de dragul teoriei lui Max Weber, nu putem lua în consideraţie lipsa Reformei, fenomen care face punctul tăriei Ortodoxiei în faţa tuturor ereziilor (începînd cu catolicismul) şi terminînd cu ispita gnozelor. Concluzia lui Călin Georgescu are, de aceea, noimă numai într-un cadru hegelian şi marxist al evoluţiei istoriei, nu şi la o raportare la creştinismul ortodox. Renaşterea şi Reforma sînt semne de protest faţă de închiderea teologiei medievale în scolastică, ce a dus la apariţia unei instituţii canceroase, antihristice: Inchiziţia. Din cauza lipsei Renaşterii şi a Reformei, crede autorul, „lumea medievală nu a murit decît la 1848 în Valahia şi Moldova, iar în Transilvania, datorită influenţei austriece, ceva mai devreme, pe la 1700.”[8] Dar dacă, astăzi, Călin Georgescu constată că România încă are serioase atuuri de revigorare prin resurse, păduri virgine, natură, oameni, asta nu se datorează oare tocmai supravieţuirii „lumii medievale” conservate de Biserica Ortodoxă şi de domnitorii creştini care au rezistat şi dincolo de 1848? Din atare pricină, Eminescu a fost catalogat, în mod iresponsabil, drept paseist, pe cînd, în realitate, geniul său a înţeles că Ortodoxia, Maica neamului românesc, fiind „reacţionară”, a întîrziat dezastrul „ecologic” care nu a mai putut fi oprit odată cu invazia asasinilor economici din imperiile vecine, culminînd cu corporatiştii moderni şi postmoderni. Să fie o simplă întîmplare că, dintre toate instituţiile, BOR este, azi, cea mai agresată de ideologii political correctness, mesageri ai colonialismului corporatist împreună cu politicienii?

Călin Georgescu are perfectă dreptate să acuze tocmai pe politicienii îndoctrinaţi political correctness de tot ce s-a întîmplat în ultimii 26 de ani. O spunem cu toţii. Am fost primiţi, de aceea, în NATO şi UE, din pricini conjuncturale (11 septembrie 2001), iar în Uniune din raţiuni din extindere, nu cu scopul micşorării decalajului dintre economia românească şi cea occidentală, toate arătînd „lipsa de profesionalism şi de preocupare pentru interesul naţional”[9]. Aparent, priorităţile politicii româneşti au fost integrarea în NATO şi în Uniunea Europeeană. Negocierile dezastruoase, de pe poziţii umile, dezic însă o asemenea voinţă, oglindire şi în neglijarea consecinţelor odiosului Pact Molotov-Ribbentrop, cu pierderea Basarabiei, a Bucovinei nordice, a ţinutului Herţa, a sudului Basarabiei, a insulelor de pe partea stîngă a Braţului Chilia şi a Insulei Şerpilor. Adăugaţi lipsa de interes pentru Tezaurul Românesc din Rusia, pierderea a 20% din populaţie prin emigrare şi creştere  demografică negativă, îndatorarea, fără consecinţe economice, cu 30,03 miliarde de dolari (la care s-au adăugat, în martie 2009, 20 miliarde de euro), privatizările[10] iresponsabile, vînzarea şi epuizarea resurselor, devastarea pădurilor, retrocedările scandaloase, incapacitatea de absorbţie a fondurilor europene, înstrăinarea pămînturilor, agresiunea împotriva agriculturii etc. Cifrele arată că în 2007, de pildă, am cotizat cu 678 milioane de euro, dar n-am primit nimic din cele 1,33 de miliarde care ni s-ar fi cuvenit![11]

Altfel spus, toate actele majore din politica românească s-au făcut împotriva intereselor naţionale, ceea ce nu s-a mai întîmplat niciodată, în aşa măsură, în întreaga istorie. Nu e de mirare că „procesul comunismului” a fost un simulacru grotesc, făcut de comunişti revopsiţi political correctness, falşi „neoliberali” şi „neoconservatori” de felul troţkistului Vladimir Tismăneanu (pus în fruntea bucatelor de un preşedinte aventurier), total străin de „un curent ideologic românesc şi de conducători ai gliei, care nu se aleg, ci se impun prin virtute”[12]. Istoria naţională a fost ocultată în numele modei „demitizărilor”, „ştearsă sau rescrisă în aceşti 26 de ani”, învăţămîntul degradat, fără oprire, în numele unor reforme fără fond. Nu e de mirare că, astăzi, „România este un stat în faliment, care trăieşte pe datorie, cu o imagine de colonie în relaţiile cu ţările europene şi atlantice, aflat sub dictatura corporaţiilor transnaţionale şi a organismelor financiare internaţionale.”[13] Starea naţiunii oferă un tablou sumbru[14]. România pare să fi pierdut totul, iar românilor le-a mai rămas decît fuga şi desţărarea sau, poate, ceea ce zicea Jean Jaurès: „Celui care a pierdut totul îi mai rămîne patria.” Iar celor care încă mai cred că România există, Călin Georgescu le aminteşte: „România este o ţară prea bogată, cu un pămînt prea fertil, ca să fie păstrată fără luptă.”[15]

Mi-aduc aminte că la fel ne spusese, la începutul anilor ’90, într-o emisiune televizată, un vestit om politic francez care tocmai se afla în vizită la noi: „Aveţi o ţară prea frumoasă ca s-o puteţi păstra fără luptă!” Numai românii nu observau şi nu observă în ce paradis terestru locuiesc! Ba, dimpotrivă, mulţi s-au săturat de România, crezînd că aiurea foiesc cîinii cu colaci în coadă, extaziaţi de cultura fast-food şi coca-cola. Aşa este cînd confunzi punctele de vedere, semnul lipsei de inteligenţă (Mihai Ralea[16]). Din atare perspectivă, străinii par să iubească mai mult România, stînd cu ochii pe ea şi luîndu-şi partea care cred că li se cuvine, jefuind-o nu cu mijloacele năvălitorilor tătari de altădată, ci cu braţele şi creierele generoase ale politicienilor români. Călin Georgescu crede că România are atuuri serioase pentru a se deştepta şi a se smulge din somnul cel de moarte la care tot face trimitere imnul naţional, singurul care ne-a mai rămas, în pofida celor care îl găsesc „incorect politic”. Iată cîteva atuuri: „Ştiinţific, din 9 regiuni biogeografice, România deţine 5, avînd cea mai importantă ecoregiune la nivel global. Mai mult de jumătate din Carpaţi, cei mai sălbatici ca natură, sînt în ţara noastră. Peste jumătate din carnivorele mari sînt în România. Avem apoi Delta Dunării, zonele umede şi pădurile – un tezaur./ Capitalul gigantic al României este dat de resursele naturale, în special pe baza genetică pură pe care o au plantele şi vieţuitoarele sale, fiind printre foarte puţinele ţări din Europa care mai deţin aşa ceva. Dacă numesc doar cele 220 000 de ha de pădure virgină, apoi cernoziomul ciocolatiu, cel mai productiv dintre toate tipurile de sol, se poate vedea capacitatea sigură de a dezvolta durabil ţara. Nu poţi avea dezvoltare durabilă fără fundamentul dat de resursele naturale pure.”[17]

Corporaţiile transnaţionale cunosc însă cu mult mai bine atuurile României şi nu vor lăsa gheara de pe ele pînă acestea nu se vor spulbera în cele patru vînturi. Mi se pare uimitor că d-l Călin Georgescu e convins că asemenea atuuri ar putea folosi ţării. Asta încearcă să ne convingă proiectul lui de ţară. Pentru aşa ceva însă ar trebui să avem cetăţeni şi oameni politici gata să se lupte cu inteligenţă şi caracter, iar nu capete plecate şi fricoşi cărora le tremură turul pantalonilor cînd se confruntă cu liderii lumii şi cu funcţionarii unor ambasade. De altfel, autorul ştie că românii reacţionează, prin manifestaţii, la fleacuri şi mai puţin atunci cînd sînt puse în joc mize majore. Aşa se face că au consimţit la scăderea salariilor şi pensiilor atunci cînd Traian Băsescu a anunţat faptul. Întrebat dacă a procedat în interesul naţional atunci cînd a semnat Tratatul cu Ucraina împreună cu Adrian Severin, fostul preşedinte Emil Constantinescu a răspuns că a făcut-o cu acordul românilor de vreme ce n-au existat proteste vehemente în stradă! Să nu-i dai dreptate?! Aşa-zisa societate civilă este stipendiată de miliardari precum George Soros, încît e mai predispusă la a protesta împotriva construirii Catedralei Neamului decît pentru apărarea pădurilor. Excepţiile vin de unde nu te aştepţi, bunăoară de la o comunitate sătească precum aceea de la Pungeşti (Vaslui), împotriva periclitării mediului strămoşesc. Faptul este detaliat şi de Călin Georgescu, subliniind slugărnicia statului român faţă de interesele corporatiste, stat care n-a ezitat să declanşeze represiuni faţă de proprii cetăţeni.

Formula proiectului de ţară al lui Călin Georgescu poate fi comprimată în trei cuvinte: hrană, apă, energie. Extinsă, ea cuprinde şi fundamentele spirituale, fără de care dimensiunea strict materială ar putea fi năruitoare. Ba, aş putea să atrag atenţia autorului, aşa cum au arătat capetele luminate ale creştinismului, dar nu numai, trebuie să vorbim de mintea-înaintea-materiei, ca să folosesc o sintagmă a lui Jonathan Black[18], la care ajunge, în definitiv, şi Călin Georgescu. Primele mijloace pentru realizarea scopului: o Românie renăscută, i se prezintă a fi cinci: 1) solul, care permite ca niciodată roşia care creşte în Germania, Turcia sau Spania să aibă gustul celei din România. (Din păcate, românii au început să cultive soiuri aduse de aiurea, ca mai productive, dar fără dulceaţa celor pămînteşti!). 2) Marea Neagră, cu portul Constanţa, care face legătura cu Marea Caspică şi cu Mediterana. (Astăzi, danele portului au ajuns să fie goale!). 3) Apele minerale şi termale care fac din ţară „un paradis” (care însă nu mai aparţin românilor, ca altădată, ci îmbogăţesc, pe nimic, pe cei „deştepţi” de aiurea). 4) România are şansa de a fi un „multiplicator genetic”, ceea ce face ca în ţară pădurea să fie codru, pe cînd în Germania doar pădure. 5) România poate înflori „industria calului”, „cel mai bănos sport peste tot în această lume”, industrie care presupune douăsprezece meserii[19].

Autorul elaborează, apoi, o strategie de dezvoltare, în şapte puncte, care nu se poate realiza fără profesionalizarea conducerii, adică fără principiul mintea-înaintea-materiei, care implică pragmatism: întoarcerea la micul producător, nevoia unităţii naţionale, raporturile statului cu cetăţenii, un stat consolidat organic, nu unul neoliberal, „detaşat” de ce se întîmplă în ţară şi în lume, un stat care să pună capăt „retrocedărilor barbare”, înstrăinării pămîntului, să aibă în vedere renaşterea agriculturii, în spiritul satului românesc, grija pentru resursele naturale, revigorarea şcolii, a băncilor româneşti, curmarea hemoragiei forţei de muncă, refuzul intrării în spaţiul monedei euro, sănătatea, alimentaţia, accesarea fondurilor europene, problema demografică, a minorităţilor etc. Orientarea organicistă, „eminesciană”, se distinge în toate problemele abordate, meritînd a fi remarcate. Doar cîteva atitudini, unele dintre ele retoric polemice: „Manualele alternative? O samavolnicie! Istoria poporului român este cumva alternativă? Geografia ţării este cumva alternativă? Mama este alternativă? Avem cumva alternative sau dileme cu privire la adevărurile morale?”[20] Despre adoptarea monedei euro: în condiţiile actuale, răvăşite şi de Brexit, „aderarea la zona euro este o pură nebunie sau trădare de ţară.”[21] În problema minorităţilor, autorul are o viziune de asemenea eminesciană, una a echilibrului între antiteze, între autohtoni şi periferici, ca să folosesc limbajul filosofiei istoriei lui Neagu Djuvara[22]: „În România locuieşte poporul român. iar el este nu doar gospodar, ci şi iubitor de oameni şi gazdă primitoare. Dar nu va accepta niciodată ca o minoritate să obţină privilegii exorbitante, sub pretextul că este discriminată.”[23] Să se substituie, altfel spus, majorităţii, cum s-a întîmplat şi se întîmplă, din păcate, în Basarabia, în Bucovina nordică, unde minoritarii se comportă ca stăpîni, ca „frate mai mare”.

Călin Georgescu propune o alternativă economică: economia civică, orientată împotriva capitalismului escrocilor (crony capitalism)[24]. În centrul acestui nou tip de economie se află principiul distributismului, unul de esenţă creştină, împotriva individualismului, a intereselor de grup şi celor corporatiste, care proclamă că n-au nicio obligaţie faţă de ţările pe care le jefuiesc. În februarie 2007, David M. Walker, revizor general al Statelor Unite, declara cinic: Companiile au datorii de loialitate faţă de acţionari, nu faţă de ţară[25]. Esenţa creştinismului constă în comuniunea euharistică. Încă părinţii Americii, Thomas Jefferson şi James Madison preconizau o economie a micilor fermieri, în spiritul comuniunii creştine. Călin Georgescu găseşte forme de economie distributistă şi-n România interbelică, consonînd cu ideile unui Virgil Madgearu, Nicolae Iorga sau Ion Mihalache. Mai nou, distributismul a început să capete teren prin David Gibson ş.a.[26]

Toate acestea nu pot fi înfăptuite decît în spiritul a ceea ce Călin Georgescu numeşte noul naţionalism (un „naţionalism cuviincios”, Petre Ţuţea), care, iarăşi nu întîmplător, coincide cu formula maioresciană, împărtăşită şi de Eminescu, a naţionalismului în marginile adevărului[27]. Se ştie că prin excesele dreptei interbelice şi a propagandei patriotismului socialist, noţiunea de naţionalism a fost declarată, după 1989, „incorectă politic” şi demonizată în exces. Autorul insistă în mai multe capitole asupra redefinirii naţionalismului, singurul care, în realitate, a stat le baza revoltelor din 1989, ducînd la destrămarea Uniunii Sovietice, cum observa şi istoricul american Larry L. Watts: „Într-una dintre cele mai aberante răstălmăciri interpretative, «naţionaliştii» au fost prezentaţi (şi trataţi în Occident) ca susţinători ai comunismului şi oponenţi ai ideilor şi programelor, ai economiei de piaţă şi ai democratizării.”[28] Mai mult, constată Călin Georgescu, „Societatea românească, bine manipulată, echivalează naţionalismul cu şovinismul, xenofobia, antisemitismul. În ultimii 26 de ani am fost condiţionaţi să gîndim că apărarea identităţii şi suveranităţii naţionale înseamnă aceste trei cuvinte. Ele au fost folosite pe post de spray paralizant ca să ne anihileze reacţiile de apărare cînd încercăm să protestăm împotriva pierderii identităţii şi jafului sistematic la care a fost supusă România de către agenţi culturali şi economici ai neoliberalismului globalizant. Nu NATO a distrus Uniunea Sovietică! Nu tancurile Abrahams au sfărîmat bolşevismul care ştergea identităţile naţionale pentru a forma un om nou fără rădăcini, ci sacrificiul patrioţilor români, ruşi, polonezi, lituanieni.”[29]

Noul naţionalism trebuie adaptat „provocărilor secolului XXI”, „bazat, mai presus de toate, pe viziunea creştină a limitei, a înfrînării şi a dragostei faţă de Hristos şi faţă de aproapele nostru. Suveranitatea naţională cere acţiune şi faptă creştin-ortodoxă care să întărească mediul comunitar, ideea de dezvoltare durabilă şi de cooperare între naţiuni suverane, pentru apărarea propriului patrimoniu natural şi cultural, ţinînd seama că avem o singură planetă.”[30] Şi: „Naţionalistul român nu este însetat de răzbunare (s.n., atitudine anticreştină, prin excelenţă, n.n.), ci de dreptate.”[31] Nu este nici rasist, nici etnicist; respinge „partea decadentă a societăţii moderne”, militează pentru familia creştină tradiţională, fără ingerinţe gay etc. Şi pentru a răspunde celor care-l bănuiesc de susţinător al globalismului transnaţional, precizează: „Relaţia noastră cu oricare construcţie supranaţională trebuie să pună pe primul plan interesul naţional.”[32] Interesante pentru proiectul său de ţară mi se par şi cele şapte nu-uri din finalul capitolului dedicat noului naţionalism: nu privatizării sistemului de sănătate, nu înstrăinării sectorului de energie, nu exploatării de către străini a resurselor naturale, nu vînzării pămînturilor agricole şi pădurilor, nu asumării de către guvern a 75% a legilor, nu investiţiilor speculative; în fine un nu hotărît acelor corporaţii transnaţionale care vin în România pentru a o transforma în bandustan, otrăvindu-ne hrana, apa şi sufletele.[33]

Toate acestea şi multe altele vor declanşa un război uriaş, de lungă durată, cu toţi cei care-şi vor vedea ameninţate privilegiile, atît din exterior, cît şi din interior. El va putea fi cîştigat numai de o naţiune care nu-şi doreşte dispariţia, cu oameni politici gata să-şi pună zălog capetele, precum martirii Brâncoveni. Important este că un român s-a gîndit să ne propună un asemenea proiect de ţară înainte de a fi prea tîrziu.

 

[1] „Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de-a privi în faţă, ş-a recunoaşte adevărul. El e crud acest adevăr – dar numai el foloseşte.” (Mihai Eminescu, Fragmentarium, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981 p. 126).

[2] Acad. Gheorghe Păun, Un proiect de ţară – revoluţionar, dar realist, cuvînt înainte la Călin Georgescu, Cumpăna României, Editura Christiana, ediţia II-a, revizuită, Bucureşti, 2016, p. 9.

[3] Călin Georgescu, op. cit., p. 14.

[4] Ibidem, pp. 14-18.

[5] Ibidem, p. 19.

[6] Ibidem, p. 20.

[7] Cf. Naomi Klein, Doctrina şocului: naşterea capitalismului dezastrelor, trad. din engleză, de Bogdan Lepădatu şi Ciprian Şiulea, Editura Vellant, Bucureşti, 2008.

[8] Călin Georgescu, op. cit., p. 28.

[9] Ibidem, p. 30.

[10] Joseph E. Stiglitz demonstrase că privatizările, fără structuri instituţionale sigure, duc la lichidarea activelor, în favoarea monopolurilor corporatiste, nu la avuţie naţională!

[11] Călin Georgescu, op. cit., pp. 30-33.

[12] Ibidem, p. 37.

[13] Ibidem, p. 39.

[14] Ibidem, pp. 42-47.

[15] Ibidem, p. 69.

[16] A se vedea definiţia inteligenţei, în Mihai Ralea, Valori, Bucureşti, 1935.

[17] Călin Geogescu, op. cit., p. 70.

[18] Jonathan Black, Istoria secretă a lumii, trad. din engleză, de Adriana Bădescu, Editura Nemira, Bucureşti, 2008.

[19] Călin Georgescu, op. cit., pp. 73-74.

[20] Ibidem, p. 90.

[21] Ibidem, p. 102.

[22] Neagu Djuvara, Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, ed. a treia revăzută şi adăugită, trad. din franceză de Şerban Broché.

[23] Călin Georgescu, op. cit., p. 114.

[24] Ibidem, p. 117.

[25] Apud Naomi Klein, op. cit., p. 335.

[26] Călin Georgescu, op. cit., vezi cap. Distributismul, pp. 119-125.

[27] Ibidem, p. 148.

[28] Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, trad. din limba engleză, de Camelia Diaconescu, Editura Rao, Bucureşti, 2011, p. 239.

[29] Călin Georgescu, op. cit., p. 103.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem, p. 148.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem, pp. 149-150.

Revista indexata EBSCO