Jan 16, 2017

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Ioan LASCU – Mitul Rimbaud

La 10 noiembrie s-au împlinit 125 de ani de la moartea tragică, pentru că a fost precoce şi în chinuri, a unuia dintre cei mai mari aventurieri ai poeziei universale: Arthur Rimbaud. Precoce a fost şi vîrsta lui de poet, precoce şi despărţirea definitivă de poezie. Destinul acestui poet modern poate fi comparat cu al altuia, mare poet medieval, tot francez – François Villon. Rimbaud s-a născut la 20 octombrie 1854, la Charleville, un orăşel din Ardenii francezi. Deşi venea oarecum din nord, din vecinătatea frontierei franco-belgiene, turbulentul, teribilul Arthur s-a dovedit a fi un temperament fulgurant, magmatic, exploziv, imprevizibil, asemenea unui vulcan de la tropice. Trecerea lui prin poezie ca şi prin viaţă a fost asemenea unei cutremurătoare erupţii. Nu în van a fost el numit „un considerabil pasager” prin poezia franceză tocmai de către un contemporan nu mai puţin faimos, dar opus ca temperament: Stéphane Mallarmé. Aventura poetică şi aventura existenţială sînt unice şi încă nedescifrate în întregime pînă astăzi. Cercetătorii operei şi ai biografiei rimbaldiene sînt de acord mai de demult cu existenţa unui mit Rimbaud, neuitînd nici unitatea dintre viaţă şi operă. Arthur Rimbaud a scris aşa cum a gîndit şi cum a trăit. A vrut să schimbe faţa poeziei fade[1], aşa cum considera el, într-o vreme cînd simbolismul francez atinsese apogeul, şi ne raportăm la cele două texte de referinţă, aşa-numitele Scrisori ale vizionarului (1871). Arthur Rimbaud se gîndea, de fapt, la poezia academizantă şi la confuziile cauzate de un romantism în cele din urmă excesiv. Într-un studiu intitulat Unité de Rimbaud, Tristan Tzara surprinde cel mai bine cîteva dintre aceste aspecte:

„Poezia lui Rimbaud, păstrează pînă în zilele noastre, cu a ei prospeţime, potenţialul emoţional. Actualitatea ei se măsoară prin depeizarea la care el a supus poezia, prin stadiul în care el o găsea încă împotmolită – mai puţin cîteva excepţii luminoase – în dezordinea unui romantism stufos. Aici rezidă autenticitatea operei lui Rimbaud. Mijloc de cunoaştere, ea e animată de un spirit de cucerire, orientat în sensul libertăţii… Acela care vede în Rimbaud la Harrar doar bruta hotărîtă să facă avere, a cărei imagine s-a vrut a fi acreditată pentru a ilustra pur şi simplu povestea unei rupturi afişate a bunelor relaţii cu poezia, poetul schimbîndu-se în opusul lui – înger şi diavol, cădelniţare binecunoscută – nu mai poate pătrunde în lumea lui subtilă şi dramatică […]. Drama lui Rimbaud nu este un spectacol edificator ci drama coerentă proprie adolescenţei, propulsoare de multiple soluţii şi de idei în devenire.”

Studiul lui Tristan Tzara datează din 1948 şi este scris cu înţelegerea altui aventurier precoce al spiritului poetic, unul care, atunci cînd izbucnea „insurecţia de la Zürich, la 5 februarie 1916, nu împlinise încă 20 de ani! El a fost publicat (şi) în voluminosul număr 966 al revistei Europe din octombrie 2009, număr dedicat în mare parte lui Rimbaud. Asupra prestigiului acestei reviste franceze, înfiinţată în 1923 sub egida cunoscutului scriitor Romain Rolland[2], naşul literar al lui Panait Istrati, cred că nu este acum momentul să insist.

Interesul lui Tristan Tzara pentru poezia şi biografia lui Rimbaud este explicabil prin audienţa pe care „vizionarul golan”[3] a exercitat-o asupra avangardiştilor, mai cu seamă asupra suprarealiştilor; în  Primul Manifest al suprarealismului (1924), recunoscîndu-l printre precursori, André Breton statua: „Rimbaud este suprarealist în practica vieţii şi în altă parte.” Arthur Rimbaud se regăseşte în descendenţa poeziei primei jumătăţi a secolului XX. Emblema cea mai puternic reliefată, definitorie, a personalităţii sale este revolta. Un incurabil nesupus în faţa destinului, Rimbaud a făcut mai întîi ucenicia unei revolte logice prin neascultarea faţă de familie, el dezertînd de acasă din pricina autorităţii rigide a unei mame bigote, atunci cînd încă nu împlinise 16 ani. A doua faţă a adolescentului insurgent este revolta antireligioasă care are origini ascunse tot în bigotismul mamei. A mers pînă la blasfemie şi incitare la răul absolut, aşa cum a recunoscut el, puţin mai tîrziu, în Un anotimp în infern. L-a identificat pe Charles Baudelaire ca fiind maestrul său de la care a împrumutat parţial nu numai l’esthétique du mal[4], ci şi o mentalitate a răului. A resimţit o devastatoare criză anticreştină din care a încercat să iasă către sfîrşitul aventurii poetice, aşa cum se vede din poeme precum Cîntarea celui mai înalt turn şi Fericire. Și mai semnificativă este revolta antiestetică îndreptată împotriva poeziei din epocă, fără înconjur considerată de el perimată şi convenţională. Este socotit autorul vizionar al unei noi estetici, bazată pe ideile expuse cu o virulenţă, nonşalantă totuşi, în Cele două scrisori ale vizionarului din 13 şi 15 mai 1871, prima fiind adresată fostului său profesor de latină, Georges Izambard, iar a doua prietenului şi poetului Paul Demeny. Idei estetice originale se regăsesc şi în alt text celebru, Alchimie du verbe, asimilat de ideologia literară a suprarealismului. În sfîrşit, a patra formă a revoltei, crucială pentru destinul său artistic şi uman, a fost revolta antipoetică. După vreo patru ani scurşi de la primul lui contact cu boema pariziană şi cu Cercle Zutique, Arthur Rimbaud divorţează definitiv de poezie şi începe o aventură solitară în căutarea altui sens al vieţii, prin îmbrăţişarea unor ocupaţii practice: repetitor, soldat marinar, lucrător într-o carieră, şef de şantier, comerciant, traficant de arme şi explorator al unor ţinuturi virgine! Toate acestea se înscriu însă în dorul lui nepotolit de libertate, în rătăcirile lui îndelungi pentru cunoaşterea lumii şi cunoaşterea de sine, mai mult ori mai puţin deliberată. Acest vagabond de geniu poate să ne prefigureze aventurile altui scriitor care a fost etichetat cu aceeaşi sintagmă: Panait Istrati, nu mai puţin nefericit.

Rimbaud fuge prima oară de acasă spre Paris, cu trenul, către sfîrşitul lui august 1870. Împlinea 16 ani la 20 octombrie. Este prins de poliţie şi eliberat după cîteva zile de arest în închisoarea Mazas de lîngă Gare de Lyon. Intervenise pentru fugar tînărul profesor Georges Izambard. Adolescentul este trimis acasă, dar ispita evadării nu-l părăseşte cîtuşi de puţin. Mirajul Parisului nu-i dă pace. După trei săptămîni pleacă din nou, de astă dată pe picioare, însă vigilenta poliţie îl interceptează şi-l expediază pentru a doua oară la domiciliul matern. În iarna lui 1871, la 25 februarie, ajunge iarăşi la Paris, dar la 10 martie revine la Charleville. La 18 martie în capitala Franţei izbucneşte insurecţia uvrieră cunoscută în istorie sub denumirea de Comuna din Paris. Nestăpînitul Arthur se înfiinţează cum-necum pe străzile pariziene şi este martor la luptele dintre comunarzi şi trupele guvernului, refugiat la Versailles. Prietenul său, Paul Verlaine, scrie mai tîrziu că Rimbaud s-a înrolat chiar ca franctiror, fiind găzduit în una din cazărmile pariziene. O dovadă a participării lui directe la luptele de stradă poate fi poezia Cîntec parizian de război, citată de el în A doua scrisoare a vizionarului. Ceea ce ar încurca puţin istoria este faptul că, la mijlocul lunii mai 1871, Rimbaud se afla în oraşul natal, ţinînd cont de datarea celor două scrisori: 13 şi 15 mai, Charleville! În fine, mişcarea comunarzilor este înfrîntă la 28 mai 1871, iar juvenilul Arthur îşi poate vedea de boemă, făcînd cunoştinţă cu poeţi şi cu pictori ai vremii între care cel dintîi este Verlaine, care-l iniţiază şi-l tutelează în periplul parizian, îl introduce în aşa numitul cerc zutique, unde participanţii discutau, beau, fumau şi scriau versuri obscene şi parodii într-un aşa numit Album zutique, adică neruşinat, care a fost publicat abia după şaptezeci de ani, în 1943!

Deşi tînărul Paul Verlaine, totuşi cu zece ani mai vîrstnic decît prietenul lui adolescent, era proaspăt căsătorit şi avea chiar un copil, între cei doi se instalează nişte relaţii de natură homosexuală, iar absintul este la ordinea zilei. Cuplul se aventurează la Bruxelles şi la Londra, dar nu rezistă mult timp din pricina lipsei mijloacelor materiale. Soţia lui Verlaine cere divorţul, iar Rimbaud îi scrie în disperare de cauză mamei sale, care se duce repede la Paris, unde are convorbiri cu mama şi cu soţia lui Verlaine, pentru a găsi într-un fel o ieşire din impas şi a-l ajuta pe fiul rătăcitor. În 20 decembrie 1872, Rimbaud revine la Charleville. Prima rătăcire cu Verlaine începuse la 7 iulie, cînd Rimbaud îl convinsese pe cel dintîi să-şi părăsească familia şi să se îndrepte spre Bruxelles, unde vor rămîne aproximativ două luni. Apoi a urmat „stagiul” londonez, petrecut într-o indigenţă pînă la urmă insuportabilă. Totuşi, la sfîrşitul lui 1872, Verlaine fusese lăsat singur şi bolnav la Londra. Cere ajutor iar Rimbaud, însoţit de mama lui Verlaine, îl vizitează de urgenţă în ianuarie 1873 şi, în mod neaşteptat, Arthur rămîne să-i ţină companie. Cei doi îşi reiau vechile obiceiuri. Încearcă să cîştige ceva bani dînd meditaţii de franceză. În acest scop ei frecventează biblioteca de la British Museum, între altele ca să-şi perfecţioneze engleza. Din pricina divorţului înaintat de soţia sa, Mathilde, Verlaine revine în Franţa în aprilie 1873, se reîntoarce la Londra dar pleacă iarăşi, la începutul lui iulie, după o sfadă violentă cu Rimbaud. Aşadar, la începutul lui iulie 1873, Verlaine ajunge singur la Bruxelles de unde ameninţă cu sinuciderea în nişte scrisori trimise mamei şi soţiei sale, dar şi doamnei Rimbaud. După cîteva zile debarcă la Bruxelles şi Rimbaud, cei doi, împreună cu mama lui Verlaine se îndreaptă spre Courtrai, unde au loc certuri dure între ei ca urmare a intenţiei declarate a lui Rimbaud de a-l părăsi pe Verlaine. În 10 iulie Verlaine cumpără pistolul cu care va trage asupra companionului, rănindu-l la mîna stîngă. Pînă la urmă Rimbaud anunţă poliţia iar Paul este arestat, judecat şi condamnat la doi ani de de detenţie şi la 200 de franci amendă. Aşa lua sfîrşit aventura celor doi. Rimbaud nu va mai reveni nicicînd la vechile sentimente, în ciuda unor încercări ale lui Verlaine după ieşirea din închisoare, în ianuarie 1875.

De atunci va începe periplul european şi intercontinental al lui Arthur Rimbaud ce nu se va încheia decît odată cu moartea acestuia. Din pricina acelor rătăciri perpetue, după ruptura finală (Stuttgart, 1875), Paul Verlaine îl ironizează pe fostul prieten poreclindu-l, între altele, „omul cu pingele de vînt”. De la Stuttgart, Rimbaud se îndreaptă spre Italia, trecînd prin Milano, Livorno, Siena, dar în iunie se alege cu o insolaţie ce-l constrînge să revină în Franţa unde, la Marsilia, este internat pentru îngrijiri medicale. După Belgia şi Anglia, în anul 1876 el se găseşte în Austria, din nou în Belgia, apoi în Olanda, unde se înrolează în armata colonială batavă. Ajunge în Indonezia, dar dezertează imediat şi se repatriază prin sudul Africii, soseşte în Irlanda şi se îmbarcă la Liverpool pentru Le Havre, după care se opreşte, pentru a cîta oară?, la Charleville. În 1877, trecînd prin Köln, Bremen şi Hamburg, ajunge în Suedia şi Danemarca. Toamna se îmbarcă pentru Alexandria, Egipt, dar pe drum se îmbolnăveşte iar, se întoarce la Roma, apoi la Marsilia şi, bineînţeles, la Charleville. În anii următori trece prin Elveţia şi Cipru (de două ori) unde se încadrează vremelnic la o carieră şi la o societate de construcţii. În cele din urmă, în 1880, părăseşte Cipru şi ajunge la Aden, în sud-vestul peninsulei arabice. Acolo se angajează la o companie comercială de import-export. După cîteva luni este delegat din partea aceleiaşi agenţii la sucursala din Harar, în centrul Abisiniei. Face un timp naveta, nu fără peripeţii, între Aden şi Harar. În 1882 se gîndea să scrie, din plictiseală, o „lucrare despre Harar şi Gallas” cu gînd s-o trimită la Societatea de Geografie din Paris. Aşa organizează Rimbaud patru expediţii în regiunea abisiniană Ogadine, vecină cu deşertul somalez. La una dintre expediţii participă şi iniţiatorul. În 1883 redactează Raport despre Ogadine, semnat cu numele Arthur Rimbaud. În 1884 raportul este publicat în volumul Dări de seamă ale Societăţii de Geografie, după ce fusese prezentat în plenul unei şedinţe. În afară de numeroase scrisori, acesta este unicul text scris de Arthur Rimbaud după abandonul poeziei, de care se dezisese de mai multe ori, inclusiv într-o scrisoare, pare-se către Verlaine, căruia îi răspundea indignat cam aşa: „Despre poezie?… Nu am auzit niciodată!”

 

[1]În Prima scrisoare a vizionarului (13 mai 1871), Arthur Rimbaud se referea la ceea ce el numea „… poésie subjective (…) toujours horriblement fadasse”. Ţinta era… Georges Izambard, fostul lui profesor de latină!

[2]Printre animatorii revistei Europe se regăsesc, în timp: Louis Aragon, Jean-Richard Bloch, Paul Eluard, Pierre Gamarra, Henri Meschonnic, Elsa Triolet, Antoine Vitez.

[3]În limba franceză, un joc de cuvinte: voyant/ voyou.

[4]În limba franceză, sintagma ce denumeşte ceea ce în româneşte se înţelege prin „estetica urîtului”.

Revista indexata EBSCO