Jan 16, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Adrian G. ROMILA – Pe Drumul Mătăsii: o relectură temerară

Să mergi 80 de zile pe jos, cu autobuze delabrate, cu trenuri locale sau cu şubrede maşini de ocazie, să parcurgi 15 000 de kilometri, tăind de-a lungul Asia şi Europa prin nouă ţări (n-am socotit-o şi pe cea natală), să-ţi cari singură imensul rucsac prin trecători montane, prin graniţe riscante, prin deşert, prin oraşe exotice şi prin zone nesigure, să cunoşti oameni care te ajută sau care, dimpotrivă, te suspectează, să te supui permanent pericolelor de tot soiul, de la posibilitatea unor agresiuni fizice la încurcături administrativ-politice, toate acestea nu cred că sînt la îndemîna oricărei femei, de azi sau mai de demult. Păstrînd proporţiile şi schimbînd ce-i de schimbat, Nicolae Milescu Spătarul a avut nevoie de o caravană întreagă, cu soldaţi, arme, provizii şi cai, pentru a ajunge din Rusia în China, unde-l trimisese ţarul, în 1675. Peste secole, o altă româncă, jurnalista Sabina Fati, femeia care şi-a trecut în palmares lucrurile pe care le-am enumerat mai sus, face drumul invers, între aprilie-iunie 2014, din China (de la Beijing) în România (la Bucureşti), de la Est la Vest, deci (China-Kîrgîstan-Tadjikistan-Uzbekistan-Turkmenistan-Iran-Azerbaidjan-Georgia-Turcia), pe străvechiul traseu al mătăsii.

Nu doar exoticul unei călătorii solitare, mai mult decît temerare, a fost scopul acestui itinerar. Interesul intelectual al analistului geo-politic şi consemnarea într-o carte a călătoriei au fost tot atîtea resorturi. În Singură pe Drumul Mătăsii (Humanitas, 2015, prefaţă de Tania Radu), Sabina Fati a încercat un fel de relectură modernă a Drumului Mătăsii, aşa cum l-a parcurs personal şi aşa cum i-au permis instrumentele antropologice şi istorice ale observatorului specialist. Cu permisele de trecere obţinute cu greu, înainte, prin internet (statutul de ziaristă era mai mult decît nedorit, pentru statele autocrate), cu înaintări dificile, pe traseu (corupţia, rigorismul religios şi dictaturile sînt în floare, în Asia Centrală), cu statutul de femeie albă şi singură în ţări unde drepturile femeilor se termină atunci cînd trec de pragul casei, autoarea a reuşit imposibilul: să lege extremităţile unui drum vechi de 2 500 de ani, cu speranţa că „cea mai veche rută comercială din lume ar putea redeveni cîndva o cale liberă”. Demersul ei s-a ramificat în trei direcţii: alcătuirea unui jurnal personal al călătoriei, deci o naraţiune subiectivă încheiată la toţi nasturii (tensiunea unora dintre momente nu lipseşte, relatarea ajungînd să semene, pe alocuri, cu un veritabil roman de aventuri); dezvoltarea unor excursuri istorico-geo-politice despre ţările prin care a trecut (cu informaţii şi legături acoperite substanţial de concepte şi bibliografie); cîteva portrete „din mers” ale unor personaje pe care le-a întîlnit. Rezultatul e unul uimitor. Avem de-a face cu un album oriental, cu povestea unei aventuri itinerante şi totodată cu un eseu despre starea actuală a Asiei Centrale. El e împănat de observaţii, de incursiuni în trecut, de paralele cu prezentul, de reacţii şi trăiri în faţa exoticului unui areal fascinant, dar şi de încordarea în faţa imprevizibilului ascuns sub frumuseţea uneori sălbatică a locurilor. Ca-n orice travel book, fotografiile numeroase completează textul, oferind un suport vizual referinţelor prin cuvinte.

Pentru relevanţa experienţei unei femei albe, blonde şi singure, străbătînd regiuni total nesigure, am selectat un pasaj mai extins din momentul trecerii din Kîrgîstan în Tadjikistan, prin munţii Pamirului, pe o vreme cîinoasă (vînt, frig, ninsoare). Întîmplarea e demnă de un film thriller, dacă n-ar fi vorba decît de o femeie fragilă şi echipată nepotrivit, confruntată cu soldaţi înarmaţi, sălbăticiţi de serviciul în izolare şi suspicioşi în faţa unei străine care se pretinde turistă (oare cîte mai văzuseră, înainte?). Ce s-a întîmplat după ce doi grăniceri solizi au decis, în sfîrşit (contra a 50 de dolari), s-o ia în maşină pe femeia subţire care aşteptase să fie băgată în seamă, ca să fie treacută în ţara vecină? „Pe drum, îmi cer ţigări şi pun muzică rusească. Şeful conduce, celălalt, îmbrăcat cu blugi şi canadiană, cîntă peste melodiile date tare. Drumul coboară, în stînga este mărginit de gardul de sîrmă ghimpată care trasează graniţa, munţii au culoarea nisipului, iar în jur totul arată de parcă am fi într-un deşert. Doar în dreapta zăpezile de pe vîrfurile înalte ale Pamirului te lasă cumva să te orientezi. Cu cît înaintăm, cu atît norii se dau la o parte şi începe să se vadă soarele. Îmi scot aparatul de fotografiat şi militarii opresc maşina pe malul unui lac imens întins între peisajul deşertic şi munţii înalţi. Pustiul din jur şi lumina rece sînt din altă lume. Ar fi meritat să vin pe jos, poate nu mi s-ar fi părut atît de frig. Şeful, care mi-a făcut hatîrul să oprească în acest loc incredibil, îmi ia brusc aparatul din mînă şi pleacă spre maşină. Îmi trece prin cap că vrea să-o ia din loc cu tot calabalîcul meu şi să mă lase acolo să contemplu liniştită deşertul din munte, lacul şi umbrele munţilor din apă. Aveam în buzunar telefonul, paşaportul şi, pe sub tricou, lipit de piele, portofelul atîrnat de gît, cu nişte bani şi un card. M-aş fi descurcat într-un fel, aşa că am rămas încremenită, pregătindu-mă să văd cum o şterge cu tot cu maşina aia veche, care se tot împotmolea în grohotişul nisipos, dar omul s-a îndepărtat doar pentru a-mi face nişte poze. I-am zîmbit recunoscătoare. Pe urmă şi-a chemat subordonatul să ne facă poze împreună şi m-a luat pe după umeri cu mîinile lui uriaşe, de parcă eram vechi prieteni. Încercam fără succes să mă desprind uşor de soldatul tadjic, dar el voia neapărat să-mi lase această amintire. În aerul îngheţat, abia simţeam că mirosea a fum, a tutun, a stătut şi a transpiraţie”. Situaţii similare se mai repetă, în alţi parametri, inclusiv în oraşele presărate cu agenţi secreţi, şi de fiecare dată autoarea are noroc sau pur şi simplu se descurcă, cu un fler salvator, scos pe loc, la interval. Ceea ce nu reduce deloc din palpitul aventurii.

Asemenea cărţi sînt greu de încadrat într-un gen. Dar nu numai singularitatea lor minunată le face pasionante, ci şi talentul de prozator cu care sînt scrise. Acesta nu-i lipseşte deloc Sabinei Fati, care, ca şi Ioan T. Morar, Hanna Bota, Octavian Segărceanu sau Marius Chivu, a înfipt încă un reper în literatura română actuală de non-ficţiune.

 

Revista indexata EBSCO