Jan 16, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Șerban AXINTE – Rețeaua generației 2000

Grațiela Benga¸ Rețeaua. Poezia românească a anilor 2000, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2016, 520 p.

Cartea Grațielei Benga dedicată douămiismului poetic românesc apare, iată, într-un moment foarte potrivit. Cei aproximativ cincisprezece ani care au trecut de la apariția noii generații de creație îi oferă autoarei posibilitatea de a examina un material consistent și divers.  Nu mai vorbesc de faptul că – așa cum remarcă și Grațiela Benga în Introducere – subiectul a suscitat și suscită în continuare (chiar dacă în prezent ceva mai voalat) interesul criticilor și istoricilor literari. Fiind o lucrare științifică bine realizată, cartea este construită în așa fel încît să conțină în primă instanță analiza celor mai importante puncte de vedere legate de poezia Generației 2000, opinii pe care nu doar le inventariază, ci le și expune examenului critic: „De prea multe ori, opiniile se reduceau la clișee: toți tinerii poeți scriu la fel, sunt minimaliști/ biografiști, sunt vulgari, ba chiar pornografici. Rețeta lor comună e anti-poetică, sunt ignari și agresivi. Și astăzi, după un deceniu și jumătate de la ceea ce poate fi numit, convențional, momentul zero al unei noi poetici, se mai întîmplă să auzim aceleași formulări stereotipe, tivind periodic volubilitatea inexpresivă a unor voci care susțin că sunt atente la fenomenele literare contemporane”. E foarte adevărat, unii dintre reprezentanţii promoţiilor literare anterioare au simţit nevoia să ia atitudine, în încercarea lor de a-şi conserva poziţiile pe care le ocupau în istoria recentă a literaturii. Aceste reacţii nu au reuşit decît să atragă şi mai mult atenţia asupra unor „insurgenţi”, care au obţinut foarte repede ceea ce şi-au dorit: consacrare imediată prin scandal şi atitudini de frondă. În acest context, a început să se vorbească despre criza poeziei, corelată cu o alta existentă la toate nivelurile societăţii româneşti.  Înainte de publicarea unor scrieri douămiiste de certă valoare, îşi fac apariţia manifestele. Cele mai de impact s-au dovedit a fi  fracturismul şi utilitarismul. Atitudinea celor tentaţi să ia totul de la zero – neacceptînd modelele şi poeticile anterioare considerate, bineînţeles, vetuste şi istoricizate – se dovedeşte utilă noului început de drum. Ele marchează/ provoacă spargerea unor tabuuri, pulverizarea unor inerţii de gîndire şi regîndirea unor concepte operaţionale. De exemplu, problematica autenticităţii. Grațiela Benga examinează cu atenție –  în prima parte a cărții intitulată Spiritul și litera – atitudinile contradictorii care au condus (unele dintre ele) la configurarea unor adevărate poetici reprezentative pentru tipurile de discurs practicate în acest deceniu și jumătate de poezie românească. Subcapitole precum Tineri pe extreme, Tineri (bine) temperați, Persuasiune, prescripție, adicție și, mai ales, Convenție, avangardă și decadentism. Strategii – între utopie și distopie. Propuneri conceptuale sunt foarte bine documentate și se vor dovedi, cu siguranță, foarte utile istoriografiei literare. De asemenea, în cartea de față, este tratat pentru prima oară la modul serios, fenomenul online, „rețeaua”care a contribuit decisiv, după părerea mea, la închegarea Generației 2000.

 

După ce ia în discuție multiplele valențe ale postmodernității care s-au manifestat și se manifestă încă în Occident, după ce verifică funcționarea unor concepte propuse de unii teoreticieni ai literaturii, Grațiela Benga face următoarea observație foarte importantă în economia cărții de față: „Tinerii autori români cunosc cel puțin cîteva dintre direcțiile post-postmoderniste care se conturează în Occident, începînd cu eseul lui Steven Knapp și Walter Benn Michaels, Against Theory, pînă la performantism, iar textele lor programatice arată deslușit că, spre deosebire de cele mai multe dintre direcțiile occidentale, preferă deplasarea accentului dinspre componentele epistemologice și estetice spre o dominantă ontologică – fapt vizibil (și) în producțiile poetice din jurul anului 2000. În singurătate sau în relațiile de conviețuire sub semnul libertății și creativității (inclusiv în marea utopie a Ciberspațiului), trăirea este ghidul și țelul poetului douămiist. Fără o ontologie «tare», literatura nu înseamnă nimic”.

Mi se pare demn de remarcat faptul că autoarea nu ia „de-a gata” nici o aserțiune referitoare la felul de a fi al poeziei douămiiste. De altfel, pare refractară chiar ideii de aserțiune, de „adevăr” imuabil ce ar încerca să se sustragă examenului critic. Grațiela Benga își impune prin forța argumentelor și prin finețea observațiilor perspectiva sa asupra poeticilor contrastive și concurențiale din interiorul douămiismului. De pildă, în Cîteva intersecții și o rețea, unul din subcapitolele părții a doua a lucrarii, intitulată O altfel de poezie sau mai multe?, după ce numește cîteva dintre contrapunctele teoretice referitoare la discursul multifațetat al Generației 2000, autoarea ajunge la concluzia că: „Dată fiind această (dez)organizare de tip rețea in progress, cu noduri și răspîntii în continuă metamorfoză, nu se poate vorbi despre o poezie douămiistă, cu invariante indiscutabile și o viziune comună asupra lumii. Stereotipurile care însoțesc această poezie (mizerabilistă, biografistă, viscerală, pornografică) sunt inadecvate și înșelătoare, deoarece fiecare în parte definește doar un mic segment al acestei poezii, nicidecum întregul ei. Diversă, în mișcare, cu cîteva etape de cristalizare, cu continuități și discontinuități (intra muros, dar și în raport cu poezia care o precedă), poezia anilor 2000 nu este expresia literară a unei concepții omogene despre lume în care se regăsește, mai mult sau mai puțin compact, un grup de scriitori, ci este scrisă de autori douămiiști, în sensul dat de momentul afirmării lor”.

 

Grațiela Benga analizează la firul ierbii majoritatea textelor manifeste atinse de „nervul contestatar”. După cum rezultă și din acest volum, douămiiştii luptă, cel puţin în plan teoretic, împotriva instituţionalizării convenţiilor literare, împotriva oricărei forme de constrîngere estetică sau paraestetică. Această atitudine este devoalată retoric în Manifestul fracturist semnat de Marius Ianuş şi Dumitru Crudu, publicat iniţial în „Monitorul de Braşov” în octombrie 1998. După cum reiese din textul manifestului, fracturismul are mai multe niveluri: socio-cultural, psihologic şi estetic. Se declară ca fiind reflectarea literară a unei realităţi noi. Fracturismul luptă împotriva „negustorilor de idei depăşite”, împotriva celor care consideră că literatura şi-a atins apogeul la sfîrşitul anilor optzeci şi că poezia tinerilor ar fi o copie nereuşită a lunediştilor sau textualiştilor. În fapt, fracturismul dispreţuieşte cotididianul (postmodern) şi jocurile textuale, considerîndu-se primul model de ruptură radicală față de postmodernism.

Un al doilea manifest douămiist este cel al utilitarismului poetic, teoretizat de Adrian Urmanov în articolul eu sunt poemul utilitar. Pornind de la ideea că textul poetic este mort dacă nu-l implică pe cititor, Urmanov vorbeşte despre „imunizarea sensibilităţii în faţa stimulilor”, care s-ar traduce printr-o imposibilitate de raportare a receptorului la textul poetic. Autorul manifestului de faţă reproşează fracturismului lipsa unui echilibru de comunicare, considerînd că acesta s-ar limita la a fi doar o altă formă de dezechilibru, prin accentul prea puternic pus pe bruiaj şi prin privilegierea unei singure componente a procesului de comunicare. Prin această delimitare de fracturism, Urmanov încearcă să-şi impună conceptul şi viziunea tocmai printr-o reîntregire a mecanismului de comunicare, care ar redeschide canalele de receptare poet-cititor. Poemul utilitar s-ar construi pe principiile textului de advertising, însuşindu-şi de la acesta toate formele de persuasiune. Se vrea a fi util la modul cel mai practic, pentru a fi asimilat cu uşurinţă, pentru a dobîndi capacitatea de a se „auto/ re/ genera în conştiinţa”. Fracturismul şi utilitarismul nu sunt singurele manifeste ale generaţiei 2000. Mai amintesc aici alte două: Deprimismul lui Gelu Vlaşin şi Performantismul lui Claudiu Komartin.

Aceste poetici neoavangardiste au avut importanţa lor în contextul în care au fost publicate. Ruperea de postmodernism (care nu este doar un curent literar, ci o adevărată eră socio-culturală) reprezintă o îndrăzneală, o frondă ce s-ar fi putut dovedi mult mai fertilă în planul creaţiilor literare propriu-zise. Opoziţia făţişă faţă de optzecismul textualist şi-a găsit însă mai mulţi adepţi în cadrul generaţiei 2000. Se cuvine să adaug cîteva rînduri despre asimilarea în plan estetic şi axiologic a pretenţioasei idei de înnoire radicală. Pentru ca evoluţia estetică să fie posibilă, aceasta trebuie să urmeze un proces tumultuos şi, uneori contradictoriu, întemeiat pe voinţa de înnoire cu orice preţ. Procesul implică două atitudini complet difrerite, în punctul lor de plecare, dar complementare per ansamblu. Prima ar fi aceea a momentului zero. Se caracterizează prin curajul de a lua totul de la început, are „impertinenţa” de a pune între paranteze decenii întregi de experienţă livrescă. Cealaltă atitudine ţine cont, în egală măsură, de experienţa literară anterioară şi de rezultatele „efectului revoluţionar” al scriitorilor  care şi-au asumat statutul de reformatori. Aceasta se foloseşte de experiment fără a fi ea însăşi experimentală. Primul tip literar şochează, poate eventual să schimbe ceva la nivelul mentalităţilor, provoacă reacţii. Anarhismul cultural este util, prin electroşocurile administrate periodic canoanelor în vigoare, cu alte cuvinte, fenomenul literar este întreţinut, astfel, la parametri acceptabili de vitalitate.

 

De la această concepție pornește autoarea în explorarea, clasificarea și interpretarea  scrierilor poetice propriu-zise. Partea a treia a cărții, Poezia. Cîteva căi de acces, e cea mai amplă. Procesul hermeneutic scoate din generalitate diversele discursuri lirice, capabile la rîndul lor să genereze „lumi din cuvinte” de o individualitate surprinzătoare. Autoarea reușește să restituie fiecărui autor pe care îl ia în discuție dimensiunea lui proprie de creație. Procedează și la unele clasificări, după părerea mea discutabile. Deși țintește individualitatea, ea cade în capcana unor generalizări cam riscante. Sigur, ele sunt mai mult orientative, după cum autoarea însăși sugerează la un moment dat. Așadar, Noul realism autenticist, Poezia conceptului și a limbajului, Poezia autenticismului existențialist, Poezia neoexpresionistă, Poezia măștilor, Poezia profundului, Poezia traumei, Poezia intervalului, Spre o nouă topologie. Poezia de tranziție moderată, Poezia fără bariere, De la fizic la meta-fizic, Poezia contradicțiilor, Poezia alienării, Poezia lucidității și Poezia memoriei marchează principalle căi de acces spre individualitățile ireductibile ce compun împreună discursul poetic douămiist.

La finanul intervenției mele aș vrea să mai adaug că această generație care a produs o poezie de foarte bună calitate și care a reușit să se individualizeze estetic în raport cu promoțiile literare anterioare, nu a reușit să dea încă nici o capodoperă. Eu nu mă număr printre cei care consideră că termenul de capodoperă nu mai desemnează un concept funcțional astăzi. E foarte important ca atunci cînd vrem să înțelegem un fenomen literar în articulațiile sale cele mai importante, puncte nodale menite să probeze și nivelul valoric actual atins de cei mai buni poeți douămiiști. Din acest motiv demersul Grațielei Benga este foarte important. Prin intrmediul analizelor pe care le propune, cercetătoarea de la Timișoara dezvăluie potențialul fiecărui poet în parte. Acest lucru nu se poate realiza daca ai în vedere doar  o listă scurtă de nuume. Așadar, tenmtația nereprimată a exhaustivității reprezintă o condiție necesară, dar insuficientă, e adevărat, pentru detectarea acelor „zone” de potențialitate, din care ar fi de dorit să iasă, la un moment dat, marile cărții ale Generației 2000, în ciuda existenței unei tendinței minimaliste a căror menire pare a fi aceea de a  trimite în derizoriu ideea de mare carte, de proiect monumental, de capodoperă.

 

 

 

Revista indexata EBSCO