Jan 16, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Emanuela ILIE – „Deznădăjduită muiere n-au fost ca mine”… Despre suferințele și păcatele femeilor din Valahia secolului al XIX-lea

La origine o temerară teză de doctorat, cartea Nicoletei Roman, „Deznădăjduită muiere n-au fost ca mine”. Femei, onoare şi păcat în Valahia secolului al XIX-lea (Editura Humanitas, Bucureşti, 2016), este o incursiune pasionantă, cu instrumentar interdisciplinar şi miză macro-identitară, în tumultuoasa istorie a femeii nu numai valahe. După cum ne arată cu luciditate cercetătoarea încă din Argument, nu e vorba despre un demers în esenţă feminist (iar la noi, o ştim bine, cele două direcţii tind adesea să fie confundate), ci de o investigare care, punînd în centrul perspectivei femeia, vorbeşte prioritar despre rolurile ei în spaţiul public şi cel privat. În aceeaşi uvertură justificativă, ne este fixat şi cadrul teoretic al problematicii. Autoarea se raportează mai întîi, deopotrivă onest şi reverenţios, la cele mai importante studii vest-europene şi americane, axate pe analiza conceptelor esenţiale şi pentru lucrarea de faţă (femeia şi familia): Espace masculin, espace féminin en communauté provençale de Lucienne A. Roubin, Féminin/ Masculin: le genre dans l’Angleterre de l’époque moderne de Susan Dwyer Amussen, Gender: A Useful Category of Historical Analysis de Joan W. Scott, Household and Family in Past Time. Comparative Studes in the Size and Structure of the Domestic Group Over the Past Three Centuries in England, France, Serbia, Japan and Colonial North America with Further Materials from Western Europe de Peter Laslett. Nu lipsesc nici studiile româneşti, Nicoleta Roman prezentînd pe larg contribuţiile unor istorici reputaţi, ale căror nume sînt bine cunoscute şi filologilor: În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea şi Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească (1750-1830) de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Structuri de familie în societatea medievală românească de Maria Magdalena Székely, Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea între public şi privat de Alin Ciupală, în sfîrşit, La bourgeoise respectable. Réflexion sur la construction d’une nouvelle identité féminine dans la seconde moitie du XIXème roumain de Ionela Băluţă.

Pe o linie de cercetare deschisă, prin urmare, de specialişti dintre cei mai prestigioşi, autoarea studiului Femei, onoare şi păcat în Valahia secolului al XIX-lea îşi propune să ilustreze ceea ce însemna să fii femeie în secolul al XIX-lea românesc (id est: „mamă, soţie, femeie care munceşte sau care uimeşte comunitatea săvîrşind un păcat”) apelînd prioritar la documentele de arhivă, deşi nu uită nici sursele subiective precum relatările de călătorie, corespondenţa, jurnalele sau folclorul. Prima parte a lucrării, Cum şi de ce despre femeie, delimitează statutul şi atribuţiile femeii la începutul secolului avut în vedere, plecînd tocmai de la norme şi precepte, literatură, calendare populare, catagrafii şi relatări de călătorie. Analizîndu-le, autoarea observă că, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, femeia este încă ignorată (legea, spre exemplu, o apropia doar de spaţiul familial, punînd-o sub autoritatea unei personalităţi masculine autoritate, fie ele tată, soţ ori frate), iar în cuplu imaginea ei este redusă doar la binomul virtute-păcat: „Căminul şi religia sînt cele două coordonate care domină discursul celor mulţi. Teama de femeie, într-un timp în care securitatea fiecărei societăţi se măsoară prin moralitate, se întrevede în ierarhizarea păcatelor din literatura dedicată enoraşilor. O vreme, influenţa pe care banul o are asupra omului (furt, avariţie etc.) este prioritară, pentru ca mai apoi, din secolul al XVII-lea, atenţia să fie captată de desfrîu, cochetărie, modă şi de frumuseţea feminină, toate strîns legate între ele şi raportate la starea civilă (celibatară, căsătorită, văduvă).  « Să nu fii desfînat » putea fi printre ultimele porunci ale decalogului, dar, cu siguranţă, rămînea principala frică legată de femeie, ascunzîndu-se în spatele predicilor, sfaturilor date de duhovnic şi recomandărilor din partea familiei.” În acelaşi timp, textele româneşti din secolul al XVIII-lea nu ocolesc cu totul rolurile – cunoscute, însă neacceptate la nivel de stat şi de Biserică –  ale femeii ca agent activ în spaţiul public: descîntătoarea satului, moaşa sau doftoroaia. Dar dacă în privinţa lor comunitatea rurală nu prea are încotro şi încă se foloseşte, pe ascuns, de practicile luate în derîdere de vocile boierilor instruiţi şi de cele ale adevăraţilor orăşeni, în privinţa greşelilor trupeşti, lucrurile stau la fel ca înainte. Păcatele săvîrşite în interiorul familiei (de la rapt pînă la adulter), dar în special cele săvîrşite în spaţiul public (de la prostituţie la crimă), sînt pedepsite aspru, deşi, desigur, intensitatea pedepsei variază în funcţie de originea familiei din care provine femeia: în cazul păcătoaselor de rînd, oprobiul se extinde şi asupra membrilor familiei şi a neamurilor, pe cînd boieroaicele păcătoase sînt tratate diferenţiat, prestigiul familiei şi al numelui trebuind apărate cu orice preţ.

Oricum, arată fără ocolişuri Nicoleta Roman, „femeia intră în secolul al XIX-lea cu o imagine trunchiată, cu laturi conştient ignorate şi cu păcate ce ţin în principal de trup. Discuţiile despre femeie se rezumă la moralitate şi la disciplină, reglementate de stat, Biserică, iar mai apoi de domn şi de boieri… E drept că, în ochii autorităţilor, păcatul trupului era mai grav decît minciuna, amăgirea, înşelăciunea şi escrocheria, dar nu la fel priveau lucrurile şi indivizii. Prinşi asupra faptului, femeia şi bărbatul îşi recunoşteau vina, dar tot ei erau cei care « au căzut » în păcat, pradă ispitei întinse de femei, pe umerii cărora puneau întreaga povară a responsabilităţii. Pentru ei, puterea voinţei nu există, nici conştientizarea unei libertăţi de a alege, ci doar un fel de a fi, o slăbiciune explicabilă prin natura umană, banală şi suficient de răspîndită ca să nu-i facă să dea înapoi.” Către mijlocul secolului şi imediat după 1850, femeia, cu ale sale slăbiciuni trupeşti  ori morale – adulterul fiind uneori însoţit şi de clevetiri, invidii şi alte necinstite obiceiuri muiereşti – devine, mai mult, subiect de satiră literară, la Anton Pann, Barbu Paris Mumuleanu, Nicolae Nicoleanu ori N.T. Orăşanu, ori de sfaturi naive în calendarele populare, care-i învăţau pe soţii înşelaţi în moduri dintre cele mai hazlii cum să-şi vindece nevestele de obiceiurile rele.

Interesantă şi, desigur, net favorabilă, este şi perspectiva celorlalţi, a călătorilor străini în trecere prin Principate, mai ales spre sfîrşitul veacului al XIX-lea, în privinţa femeilor de la noi. De la ei (şi în special … de la ele,  căci unii dintre aceşti călători sînt la rîndul lor femei îndrăzneţe, care în cazuri extreme chiar decid să rămînă în Bucureşti ca profesoare sau guvernante), ne-au parvenit cîteva descrieri admirative ale frumuseţii româncelor (diferite în Muntenia faţă de Moldova, dar şi în diferitele pături sociale), însoţite uneori de reflecţii aromate etno-identitar, precum cele dintr-un text publicat de Aurélia de Soubiran Ghica în 1848: „Muntencele nu au zîmbet, fizionomia lor concentrîndu-se în ochi, care sînt de o mare strălucire. Influenţa feminină este înţeleasă şi aparentă; dar, ca şi în Italia, mai mult senzuală decît spirituală” etc.

Cea de-a doua parte a cărţii, În interiorul familiei şi în „gura lumii”, se ocupă de cazurile nefericite în care femeia iese de sub protecţia familiei. Desigur, văduvele şi orfanele – Singure şi sărace, la limita respectabilităţii, sună titlul unui capitol – au un cu totul alt statut decît femeile care îndrăznesc să fugă din dragoste. Indiferent de calea pe care o aleg (la un pol, abstinenţa pioasă, chiar mănăstirea ca „ultim refugiu”, la celălalt, voioasa uitare a răposatului prin relaţii necuviincioase, petreceri indecente  – sigur, ajustate în funcţie de rangul păcătoasei – sau chiar, din nou în cazuri extreme, desfrîu şi prostituţie), văduvele şi orfanele pe care le aşteaptă, în cel mai bun caz, adopţia sau „norocirea măritişului”, nu sînt privite precum femeile căsătorite ce renunţă la onoare, cedînd ispitelor trupeşti. Implicaţiile extrem de serioase, psihologice, sociale şi religioase, ale destrămării căsătoriei sînt analizate plecînd de la cîteva cupluri considerate emblematice (Marghioala Lenţu–Alexandru Samurcaş, Lucsandra Corlăţeanca–Niţu Călinescu, Paraschiva–Petru Teodoru din Piteşti). Acestea întăresc certitudinea pe care Nicoleta Roman o afirmă tranşant: „Cînd era săvîrşit de femei, adulterul ducea – în lipsa unei puternice solidarităţi de neam şi a unei boierii pe măsură – la un divorţ uşor de obţinut. În fond, legea era pentru « prostime », şi mai puţin pentru obrazele subţiri. Cînd era săvîrşit de bărbaţi, adulterul era tolerat şi nu constituia un motiv atît de grav, încît să producă o despărţire. Doar cînd era dublat de un alt nărav sau cînd soţul mergea cu desfrînarea atît de departe, încît îşi aducea amanta în casă, adulterul putea duce la despărţire.”

Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, pe lîngă păcătoasele înfierate diferit şi femeile care îşi duc la îndeplinire, cu sau fără voie (bună), responsabilităţile specifice familiei şi rangului propriu, există şi cîteva Prezenţe feminine în căutarea responsabilităţii. Cea de-a treia parte a volumului ne prezintă profesiile pe care femeile le pot practica pentru diverse foloase economice şi, de ce nu, fără să fie anatemizate. Moaşele, doicile sau guvernantele, slujnicele şi roabele sînt puse, pe rînd, sub lupa analitică, în primul rînd pentru a li se releva statutul social şi cel familial, deşi cercetătoarea nu uită nici evoluţia fiecărei „instituţii” în parte, nici implicaţiile macro-identitare ale rolurilor feminine permise femeilor în veacul de care se ocupă. Să vedem, spre ilustrare, doar o tragică Experienţă de „guvernantă”. Janeta Scodacek angajată de familia Gheorgheovici la Rucşoreni: tînăra stabilită în Budapesta, supusă austriacă în vîrstă de 21 de ani, provenind dintr-o familie cu venituri modeste (una din cele două surori e bucătăreasă, fratele grefier, iar singurul părinte supravieţuitor, tatăl, trăieşte din pensia mică de pastor într-o altă localitate), primeşte postul de guvernantă în casa Gheorgheovici, deşi e avertizată că se va îngriji în fapt de toată economia casei. Altfel spus, că, pe lîngă acordarea şi supravegherea educaţiei copiilor, se va ocupa şi de proviziile şi situaţia gospodăriei. După ceva mai mult de două luni de la angajare, în iarna lui 1859, fata fuge, încercînd să se reîntoarcă la Budapesta, dar e găsită moartă, curînd după aceea, pe drumul dintre Rucşoreni şi Cerneţi. În ciuda dovezilor care susţin relele tratamente aplicate guvernantei şi înainte, şi după fugă (în principal, cele două scrisori adresate de Janeta surorilor şi mărturia unei cunoştinţe a fetei, un tînăr care susţine, între altele, că fata, prinsă după fugă şi bătută crunt de slugile angajatorului, a murit din cauza rănilor), cei patru acuzaţi în mod oficial în cursul procesului desfăşurat la Cerneţi – Gheorghe Gheorgheovici, soţia, soacra şi logofătul acestuia, fiecare, atenţie, cu o variantă distinctă în privinţa morţii fetei – nu sînt găsiţi vinovaţi, aşa încît, pe 20 februarie 1861, sînt absolviţi de orice vină. Cazul e considerat emblematic, bineînţeles, din cel puţin două perspective: mai întîi, pentru felul în care „modelul marii boierimi din capitală şi din marile oraşe de a avea guvernantă şi slugi străine era imitat, cu coruperile de rigoare, de cei înstăriţi, dar mai mici în rang. Şi ei doreau binele copiilor lor, şi ei doreau să devină un exemplu de bon ton pentru societatea din care făceau parte”; apoi, pentru modul în care străinii săraci, consideraţi „prestatori ai muncii”, sînt percepuţi şi de stăpînii români, de slugile lor sau de oamenii obişnuiţi, şi de autorităţile locale din Principate.

După cum i-o arată şi titlul (Păcat dorit, păcat plătit), cea de-a patra parte se ocupă de păcate dintre cele mai grele: furtul, prostituţia şi teribilul infanticid. Şi de această dată, Nicoleta Roman se arată interesată nu atît de simpla catalogare a viciilor, de „cartografierea” zonelor favorabile viciilor ori de enumerarea şi exemplificarea unor tipologii (deşi au şi acestea rolul lor bine definit în demersul cercetătoarei; a se vedea, din această perspectivă, subcapitolele Credinţe, superstiţii, obiceiuri şi năravuri, Termeni, denumiri şi „categorisiri” referitoare la prostituţie sau Tipologii şi caracteristici ale furtului feminin), cît de reconstituirea şi analiza lucidă a contextelor sociale care determină apariţia unor asemenea tipuri/ profiluri umane, făcînd posibile astfel de practici, unele odioase. La fel de atent sînt surprinse ori clarificate diferenţele între colectivitatea urbană şi cea rurală, din ce în ce mai vizibile în secolul al XIX-lea. Practic, „Satul devine o comunitate închisă, cu reguli proprii, care au legături cu oraşul doar prin intermediul celor care migrează, ducînd cu ei obiceiuri şi comportamente sociale… De aceea, pentru a fi respectate toate regulile, de la cele scrise (normele de drept civil şi penal, dar şi canoanele bisericeşti) pînă la cele nescrise (obiceiurile, tradiţiile), comunitatea îşi supraveghea şi îşi controlau membrii. Acţiunile sale în acest sens se înţeseau pe măsură ce avem de-a face cu indivizi aflaţi în situaţii « periculoase » pentru bunul mers al vieţii în comunitate : tinere necăsătorite, văduve, holtei, văduvi”. Odată descoperite, devierile (ce există oricum de cînd lumea…) sînt sancţionate aspru, pînă la închisoare şi condamnarea cu moartea. Documente scoase la iveală din arhivele judiciare consemnează direct sau relevă, prin condeiul cercetătoarei, „uimirea, groaza şi dezaprobarea” resimţite de autorităţi, dar şi de oamenii simpli, la aflarea unor secrete teribile, precum infanticidul sau tentativa de omucidere prin practici magice.

Aşa cum apare zugrăvită în opul comprehensiv şi sensibilizator al Nicoletei Roman, lumea feminină păcătoasă din veacul al XIX-lea este evident întunecată, suferindă, condamnată la oprobiul public şi cazne interioare fără sfîrşit. Doar finalul pare a aduce promisiunea unui viitor în care „ nu Biserica va fi cea care le va « certa » păcatul şi le va discuta respectabilitatea, ci societatea, în care presa va căpăta o mai mare putere decît cea pe care i-o dă simpla relatare a faptelor şi, bineînţeles, statul. Discursul igienist, feminismul – la cote scăzute, e drept –, oamenii politici care vorbesc despre moralitate, un stat reprezentat de o monarhie care caută să edifice o Românie cu o populaţie în acelaşi timp unitară şi diversă, iată noi agenţi de influenţă ai formării unei imagini a femeii la final de veac”. Citind în finalul succint şi o promisiune editorială, nu pot decît să recunosc că aştept cu mult interes şi această faţă, inevitabil mai luminoasă, a feminităţii emancipate din zorii secolului XX.

 

Revista indexata EBSCO