Jan 16, 2017

Posted by in Comentarii Critice

Antonio PATRAȘ – Caragiale și revoluția la români

Ultima carte publicată de scriitorul-matematician Bogdan Suceavă, Republica (Polirom, 2016), pleacă de la episodul romantic şi ridicol deopotrivă, caragialian sută la sută, al rebeliunii anti-dinastice de la Ploieşti din 8 august 1870. După cum se ştie, evenimentele de atunci l-au avut drept erou pe năvalnicul căpitan cu veleităţi literare Alexandru Candiano-Popescu, reţinut de istorie graţie personalităţii sale donquijoteşti, amestec de eroism şi candoare, ce l-a îndemnat să se înroleze voluntar în Războiul de Independenţă, fiind răsplătit pentru vitejia sa cu numeroase distincţii şi cu funcţia de adjutant al regelui, pe care în tinereţe voise să-l detroneze. De ce s-a oprit oare Bogdan Suceavă tocmai la acest subiect, în genere ignorat de istoriografie (pînă la studiul recent al Silviei Marton, Republica de la Ploieşti şi începuturile parlamentarismului în România, 2016) şi păstrat în memoria colectivă doar din perspectiva grotesc-caricaturală vehiculată de literatura lui Caragiale (Boborul şi Conu Leonida faţă cu reacţiunea)? În primul rînd, cred, tocmai datorită nefericitelor ecouri umoristice pe care le-a dobîndit, la noi, ideea de „revoluţie” – percepută ca o „formă goală”, neasimilată, se pare, de gena rasei. Să nu uităm apoi că o altă „revoluţie” (înscenată, confiscată), sîngeroasă de această dată, cea din 1989, constituise tema reflecţiilor amare ale scriitorului, pe fondul evenimentelor halucinante descrise în romanul care l-a consacrat, Venea din timpul Diez (2004). De la cartea de atunci la cea de astăzi, în mod evident,raporturile lui Bogdan Suceavă cu realităţile româneşti şi cu propriul scris (implicit, cu propria condiţie de exilat) s-au mai relaxat, autorul de peste Ocean fiind mult mai prezent în presă şi mai activ în viaţa literară decît mulţi dintre colegii de breaslă de aici, de acasă – semn că nu a ajuns nici pe departe la epuizare creatoare şi la delăsare. Dimpotrivă! Cărţile i-au apărut într-un ritm egal, iar prozatorul nu a precupeţit nici un efort pentru promovarea lor pe tot cuprinsul ţării, căutînd să penetreze nu doar mediul elitist al capitalei şi al oraşelor universitare, ci şi locurile uitate de lume ale României profunde. Mai mult, de ceva timp ţine o rubrică permanentă în Evenimentul Zilei(cotidian faimos încă din anii 90, cînd ştirile inventate acolo deveniseră deja marcă înregistrată), activitatea aceasta gazetărească şi admiraţia pentru Caragiale (omul care a intuit cel mai exact evoluţia societăţii româneşti, ne încredinţează Ibrăileanu) stimulîndu-l să trateze cu mijloacele literaturii episodul uitat al caraghioasei rebeliuni ploieştene.

Din punct de vedere tehnic, Republica ilustrează, cred, o cotitură semnificativă în scrisul lui Bogdan Suceavă, care ar putea deveni o uzină dacă va abandona complet filonul autobiografic (atît de pregnant în scrierile anterioare, însă fatalmente limitat la un set restrîns de experienţe) în favoarea documentului istoric, recontextualizat şi interpretat aici într-o manieră, e drept, personală, dar fără implicaţiile existenţiale majore de odinioară. Şi e firesc să fie aşa, de vreme ce scriitorul n-a cunoscut direct lumea de la 1870.Ca atare, ceea ce ne propune el în această carte e o istorie corect documentată, menită a reabilita (şi literar, nu numai istoric) personalitatea lui Candiano Popescu şi a simpaticilor săi comilitoni, singurele amănunte „inventate” fiind cele legate de prezumtiva implicare a lui Caragiale, cu tot cu personajele inventate de el,în evenimentele cu pricina. În naraţiune apar astfel, pe lîngă protagoniştii revoluţiei ploieştene (Candiano, Guţă Andronescu, Radu Stanian ş.a.), pe lîngă o serie de figuri cunoscute de oameni politici (Eugen Carada, Nicolae Fleva, Al. Papiu-Ilarian etc.) şi gazetari (Cezar Bolliac, Ulysse de Marsillac), şi cîteva personaje caragialiene atît de familiare nouă, precum „reacţionara” Miţa Baston şi „revoluţionara” Didina Lazu, jupîn Dumitrache Titircă, trompetistul Chiriac din garda civică sau Cetăţeanul Turmentat, reconstituirea istorică transformîndu-se într-un dialog intertextual cu literatura şi cu biografia marelui dramaturg.Ca atare, Bogdan Suceavă pare să fi înţeles foarte bine că formula romanului istoric, pentru care optează în cartea de faţă, trăieşte tocmai din ambiguitatea aceasta programatică a raporturilor dintre „realitate” şi „ficţiune”, ambiguitate retruvabilă de altminteri în majoritatea scrierilor caragialiene. Din acest motiv, prozatorul nu pare interesat atît de revoluţia ploieşteană în sine, cît de ecourile pe care ea le-a avut în conştiinţa şi în sensibilitatea tînărului Caragiale şi a oamenilor din vremea aceea. Căci scopul cărţii la care ne referim e de a surprinde nu atît adevărul istoric, cît procesul cristalizării personalităţii artistice a viitorului dramaturg, în cadrul unor evenimente precis atestate documentar. Cît priveşte credibilitatea relatărilor, nu întîmplător, Bogdan Suceavă insistă în repetate rînduri asupra exactităţii surselor sale textuale, indicate riguros ori de cîte ori se iveşte ocazia, cu intenţia de a crea, stendhalian, impresia de autenticitate. Că memoriile lui Candiano nu-s mai credibile decît ficţiunile caragialiene se înţelege, cred, de la sine.

Revenind la roman, observăm că Bogdan Suceavă atribuie lui Caragiale un rol major în derularea faptelor, tînărul copist de la tribunalul din Ploieşti dezarmîndu-l pe şeful poliţiei locale, comisarul Ilarion Dimitriu, într-un moment delicat pentru soarta revoluţiei, cînd cetăţenii paşnici ai urbei ar fi putut ceda în faţa voinţei neclintite a omului legii. Răsplătit cu postul de subcomisar al noii poliţii republicane, junele Iancu intră în conflict cu familia, care-şi pusese speranţele în posibila lui carieră de funcţionar. Dar tînărul nu vrea să audă de asemenea meserie meschină şi priveşte cu admiraţie la Alecu Candiano Popescu, pe care şi-ar fi dorit să-l imite. Revoluţia nu durează însă mai mult de o zi, pînă la venirea trupelor comandate de maiorul Goian, cînd Iancu se vede angajat fără voia sa de avocatul acuzării, Simion Populeanu, care-l însărcinează cu redactarea proceselor verbale din timpul anchetei. Demascat la un moment dat şi eliberat din slujbă, Iancu găseşte totuşi protecţie la Didina (republicană ce apreciază just potenţialul viril al junelui revoluţionar), la recomandarea căreia ajunge să regizeze pledoaria apărării, instrumentată de ilustrul avocat Nicolae Fleva. După reconstituirea faptelor, motivul eşecului revoluţiei ploieştene pare să se fi datorat unui mesaj primit de Candiano prin telegraf de la însuşi liderul liberalilor, Ion C. Brătianu, care l-ar fi îndemnat să treacă la acţiune mult prea devreme. În spatele întregii afaceri s-ar afla însă, în opinia autorului, Manolache Costache Epureanu, şeful reacţiunii, ce ar fi scris telegrama în numele lui Brătianu pentru a zădărnici planurile conspiratorilor, care mizau pe acţiuni concertate în mai multe oraşe din ţară, după o dorită victorie a Franţei în războiul cu Prusia. În aceste circumstanţe, Candiano ne apare drept o victimă inocentă a politicienilor, prozatorul prezentîndu-l într-o lumină eroic-cavalerească, de martir ce nu ezită să se sacrifice pe altarul revoluţiei, luînd toată vina asupra sa.

Interesantă se vădeşte a fi, după cum spuneam, evoluţia tînărului Caragiale pe parcursul evenimentelor, junele combatant transformîndu-se treptat dintr-un participant activ într-un martor tăcut, obligat să consemneze ce se discută(de unde şi bănuiala justificată a comisarului: „Caragiali a şters ceva din actele oficiale ca să-l scape pe Candiano”), apoi într-un foarte dibaci regizor ce contribuie decisiv la triumful lui Fleva, pentru a povesti la sfîrşit mamei sale (tatăl murise între timp, ducînd cu el în mormînt amărăciunea de a-şi vedea fiul călcînd pe urmele fraţilor săi actori, Costache şi Iorgu) cum s-au desfăşurat ostilităţile în timpul procesului intentat celor 41 de acuzaţi la Tîrgovişte, proces încheiat, se ştie, cu achitareatuturor celor implicaţi. Naraţiunea se structurează astfel în maniera unui scenariu iniţiatic, mărturisind procesul edificării interioare, care duce la înţelepţirea viitorului comediograf, vindecat finalmente de patima revoluţiei. Fraţilor Dumitrescu, băieţii gazdei sale de la Tîrgovişte,contaminaţi de fascinaţia pentru revoluţie nutrită de lecturile din Hugo („Toată Tîrgoviştea mănîncă Victor Hugo pe pîine. Se spun poveşti despre Victor Hugo la crîşmă. Se trăieşte ca-n Victor Hugo în toată urbea”) le răspunde Iancu acum, în final, vorbindu-le nu din cărţi, ci din viaţă, din experienţă: „– Cu revoluţiile e cam aşa. Dacă stăruieşti prea mult cu ele, mai devreme sau mai tîrziu îţi vine să zici că ţi-e ruşine că ai fost de faţă”.Dincolo de negativitatea şi ridicolul spiritului provincial, Tîrgoviştea (de pe internet am aflat că Bogdan Suceavă a devenit cetăţean de onoare al oraşului) îi apare naratorului ca un soi de Eden terestru, ca un spaţiu idilic şi patriarhal, asemănător Bucureştiului imaginat de Caragiale în Kir Ianulea: „Nu poţi să înţelegi ce înseamnă România pînă nu vezi Tîrgoviştea într-o duminică de toamnă, pe la ceasurile după-amiezii, cînd străzile se golesc şi aerul străluceşte. Frumoasă a fost cu osebire toamna anului 1870. A fost un an bun, livezile au fost minunate, de toate s-au făcut. Aici e valea merilor şi a prunelor, un Eden între două rîuri, o cîmpie dominată maiestuos de mănăstirea Dealu, care se înalţă peste livezi ca un profil fantast, ca un far izvorînd lumină dinspre gloria trecutului credincios” ş.a.m.d..

La fel ca în teatrul caragialian, şi în romanul de faţă se vorbeşte mult, prea mult, textul constituindu-se de fapt prin aglutinarea mai multor discursuri, puse în mişcare de nişre resorturi narative minimale, desluşibile abia la sfîrşit. Impresia de discursivitate fără frîu şi fără măsură e frapantă (se ştie că scrisul lui Caragiale rămîne modelat de principiul retoric chiar şi atunci cînd retorica e discreditată) – căci la revoluţie toată lumea simte nevoia să spună cîte ceva, inclusiv băieţii de prăvălie ai lui Ghiţă Calup, cîrciumarul, care nu ratează ocazia de a urca şi ei la tribună. Iar achitarea inculpaţilor, care marchează „o pagină de glorie  liberalismului românesc”, cum bine spune un personaj, semnalează totodată prefacerile adînci din societatea noastră, căci modernitatea vine nu doar „cu drum de fier”, ci şi „cu procese”.

Un moment cheie pentru înţelegerea cărţii îl constituie însă visul povestitorului, episod admirabil, care aminteşte frapant de secvenţa similară, cu rol de mise en abîme, din Craii de Curtea Veche – roman despre care Bogdan Suceavă mărturisea într-un interviu că îl reciteşte mereu, trăind de fiecare dată fascinaţia şi oroarea faţă de spaţiul acesta valah, unde totul e luat în uşor, inclusiv moartea.Visul lui Caragiale simbolizează aşadar, după Mateiu cetire, hagialîcul în artă şi anunţă cristalizarea unei vocaţii de scriitor, într-o manieră care consună cu interpretarea în cheie carnavalescă a operei marelui dramaturg (vezi eseurile lui Alexandru Paleologu, ce nuanţează de fapt observaţiile lui Zarifopol, subliniind abisalitatea viziunii dramatice caragialiene, comice şi tragice deopotrivă). Iată fragmentul lămuritor, care explică foarte plastic concepţia dramaturgului despre literatură şi viaţă: „(…) toate chipurile par măştile unui carnaval domestic, în care nimic nu pare serios, ci totu-i luat în şagă. Se întîmplă asta pentru că moartea-i atît de aproape? Şi ce glumă mai mare decît moartea? Ştii vorba ceea: azi eşti, mîine nu mai eşti, ca-n Ploieşti. Aşa se spune. Nici măcar nu poţi spune că oamenii au două chipuri, ci că nimeni nu are chip. Toţi sînt marionete, cu picioare şi braţe din segmente de lemn, frumos închegate la încheieturi, dar atîrnînd de un şir de scripeţi mecanici legaţi de clapele unui clavecin. (…) marionetele fără chip capătă o rigiditate profund serioasă, ca şi cum din aţe s-ar naşte temeinicia, din dansul lor mecanica socială, din dinamica lor progresul. Umbrită tensiune cînd asprele paiaţe cer să fie crezute pe cuvînt, adică dansul lor buf e vis al lumii-ntregi, tot ce se poate mai demn, mai sfînt şi mai sublim sub soare. Şi paiaţele vorbesc de ţară, de Dumnezeu, de legi şi de speranţe, paiaţele astfel vorbesc, iar febra pe toate le adună laolaltă şi le dă chipuri. Te face să vezi lumea altfel, să scoţi din clisa unde ei te-mping un rost care dezleagă şarada: o oglindă, una în care noaptea se vede limpede ca ziua, marionetele capătă chipuri, glas, simţire şi n-au vreo ruşine să şi le arate. De-cum sînt serioase, fiecare se joacă pe sine, uitînd că sînt făcute din materie care arde. Vreascuri vopsite, ne spun că sînt frumoase. Toate marionetele sfîrşesc pe foc (…) Asta a fost toată povestea lor”.

Privită din acest unghi, ca expresie a dorului de libertate, dar şi a înclinaţiei noastre fireşti către joc şi petrecere, accentuate de presentimentul morţii, „revoluţia” menită a instaura republica la Ploieşti a dobîndit în imaginarul caragialian prestigiul negativ al utopiei,o utopie căreia romanul lui Bogdan Suceavă i-a desluşit cauzele profunde, cu ecouri de neşters în memoria afectivă a scriitorului. Ştiind cît de ataşat a fost Caragiale de lumea românească, pe care o iubea şi-o ura în egală măsură, exilîndu-se la Berlin dar întorcîndu-se mereumai apoi, sedus la un moment dat de promisiunea unui fotoliu de deputat, e limpede că ipostaza în care ni-l înfăţişează prezentul roman rămîne plauzibilă. Căci dacă nu vom şti niciodată cu adevărat cît se va fi implicat scriitorul în revoluţia declanşată în ziua de 8 august 1870, nimeni nu ne împiedică să presupunem, să ne imaginăm. În imaginaţie şi rezidă de altfel, în termeni aristotelici punînd problema, superioritatea literaturii (mai exact: a poeziei) faţă de istorie – cu precizarea că literatura pleacă în general de la viaţă şi de la nişte experienţe contextualizabile, chiar dacă nu se întoarce mereu de unde a plecat. De aceea îndrăznesc să afirm că întoarcerea lui Bogdan Suceavă la Caragiale şi la lumea românească de odinioară e un semn bun, ce anunţă o nouă şi productivă etapă în creaţia sa.

Antonio Patraş

Revista indexata EBSCO