Jan 16, 2017

Posted by in Comentarii Critice

Vasile SPIRIDON – Morți de sete lîngă fîntînă

Cred că proza Fîntîna din Valea Mîndrei, cu care Lina Codreanu deschide tripticul de povestiri din volumul Proprietarii de amintiri (Rîmnicu Sărat, Ed. Rafet, 2015), este o ilustrare sau o pildă a ceea ce va urma în celelalte două. În vreme de secetă, cînd la marginea satului moldav Mîndruţa „ciutura nu mai scotea apă, ci nămol” (ca în poemul Moartea căprioarei), fîntînarul Apostu vede săparea unei fîntîni în Valea Mîndrei (posibil simbol aparţinător erotismului) ca pe o înfăptuire a unei datorii venite din vocaţia meseriei, sau, poate, dinlăuntrul său. Vădind apucături de posedat, tihna îi este curmată de această obsesie şi nu are linişte pînă ce nu aude şi nu vede cum firul de apă îşi porneşte încercarea în lume. Eliberată de strîmtoarea veşniciei, apa susură întru ieşirea la lumină, urmînd ca şi Stîlpul de cumpănă (posibil simbol falic) să zvîcnească în verticala cerului. Pînă şi „rugăciunea cîntată a preotului şi a mulţimii se auzea ca un murmur de izvoare” (p. 26) la slujba de sfinţire ce urmează.

Fîntînarul Apostu conştientizează faptul că în interiorul fîntînii se află într-o poziţie care-i conferă un sentiment de superioritate faţă de semenii rămaşi (pe din) afară. Cu respiraţia aproape tăiată, devine foarte atent la tăcerea din măruntaiele pămîntului: „Aşezat pe umărul izvorului, îl cuprinse o înfrigurare lăuntrică. «Ce ciudăţenie! gîndi cu spaimă. Ochiul cerului în ochiul apei, ochii umezi ai pietricelelor… O sumedenie de ochi mă ţintesc din cuprinsul golului. Şi eu? Lut în lut…» Se simţea deopotrivă prizonierul unei vedenii şi al unei realităţi, singur, prins între două tărîmuri, Adîncul şi Înaltul. El, primul dintre oameni care şi-a înrourat gura cu apă neîncepută de la vînzoleala începuturilor lumii, cînd, cine ştie cîtă vreme, pămîntul se învălurise cu apa. Sus libertatea, semenii, soarele şi deşertăciunile vieţii. Jos doar singur, eliberat de lumesc, golit de sine. Îngîndurat, în semiobscuritate, percepu planînd pe creştet mantaua luminii divine renăscînd ca un adevăr ascuns. Închise ochii şi-şi văzu fîntîna întreagă, în mijlocul vîlcelei. Singură, cumpăna îşi apăsa ciutura în golul rotunjit, săruta plescăind obrazul apei, apoi o scotea cu lacrimile şiroinde, fără ca cineva să fie în preajmă. «Eu sînt cumpăna!», îi miji un gînd ce-i dădu un fel de năuceală” (p. 20).

Această cumpănă este bine ţinută atît timp cît specularitatea se face în oglinda încă netulburată a apei: „Privi în pojghiţa apei şi făcu semn cu şapca în mînă umbrei întunecate de pe discul azuriu din adînc” (p. 7). Înşişi protagoniştii următoarelor două naraţiuni din volum par să ilustreze ideea că fiinţa umană aşteaptă iubirea cu sufletul proaspăt aidoma apei din ciutura scoasă dis-de-dimineaţă din fîntînă. Pentru cei morţi de sete lîngă fîntînă (pentru a mă raporta la celebrul poem al lui François Villon), gura însetată şi inima flămîndă de iubire sînt daruri binecuvîntate. Însă ei trebuie să aibă şansa de a găsi locul potrivit „prospectării”, pentru că există pericolul ca, în miezul lui, izvorul să aibă un sorb, care ar putea să le fisureze în adîncul sufletului. De altfel, credinţa potrivit căreia „sorbul îşi ia vamă din cînd în cînd cîte-o victimă pe care, după un timp, o azvîrle la suprafaţa apei” (p. 10) este amintită aici, în Fîntîna din Valea Mîndrei.

Există o vorbă din popor care spune că „dragoste de-a doua oară e ca apa chioară”, iar alta, mai categorică, profeţeşte că ar fi o naivitate să crezi că poţi trăi din dragoste şi apă chioară. Artemisa, din proza Aşteptări în clepsidră, pare a contrazice preceptele înţelepciunii populare, cu atît mai mult cu cît, rămasă văduvă foarte tînără, dorea să iasă dintr-o lungă perioadă de bovarism. Locuitoare a restrînsului orăşel Husieni (Huşii autoarei?), ea îşi are casa în cartierul Torna („torna, torna, fratre”…), de unde, într-un unghi drept, o cale putea duce singuraticii paşi ai fiinţei cu sufletul scăldat în ape tulburi către Valea Izvoarelor, „pe marginea rîului, ce îşi îngroşa şerpuirea îndată ce aduna celelalte fire pirpirii de apă. Toate căile purtau călătorul din centru către ieşirile din Husieni” (p. 133). După o aventură decepţionantă cu Victor, asociat într-o afacere postdecembristă cu profil comercial, ea îşi exorcizează bovarismul graţie unui fost coleg de liceu, Ionaşcu Dobrin, care venea după o şedere, întîmplător sau nu, la Rouen, adică în oraşul părintelui conceptului de bovarism – Flaubert. „Intenţia Artemisei (comerciantă de obiecte… neperisabile – n.m., V.S.) fusese să atragă atenţia asupra trecerii, a perisabilităţii vieţii. În fapt, o contradicţie. Vremea, vremea e o stare permanentă, există precum respiraţia. Timpul e respiraţie. Îl percepi cît respiri. Nu poate curge din ceva în altceva. Vremea e în stagnare eternă, în timp ce trecerea este mişcare de cumpănă: sus-jos-sus-jos… N-avea cum să-i spună asta vecinei” (p. 135). În urma unei atare convingeri, nu este de mirare că bovarica fiinţă îşi întăreşte convingerea că fericirea durează doar fărîme de timp.

Captivă a propriilor trăiri, de care voia să se rupă, Artemisa se aseamănă cu Eleonora Hallipa din perioada Drumului ascuns. Eroina bengesciană dăduse foc patului şi umbla neîngrijită, în timp ce ea se debarasează de canapeaua-martor – văzută ca o cheie a vinovăţiei în jocul aventuros cu Victor – şi îşi taie podoaba capilară. Simplă contaminare livrescă sau nu, după sincopa existenţială ea se îmbracă elegant, îşi lasă părul lung şi, alături de alte două amice, devine un fel de personaj-reflector al urbei (ca în Fecioarele despletite). Dar situaţia basculează în timpul unui cutremur: puternica mişcare seismică nu o face să-şi piardă echilibrul (sau cumpăna), ci declanşeaza o aşteptată descătuşare de energii. Scurta icnitură telurică şi panica produsă de aceasta îi înlesneşte apropierea de Ionaşcu, scoţînd la iveală „pasiuni tulburate de alt cutremur, bătăi înfundate ce urcau dintr-un abis al fiinţei amîndurora” (p. 138). Zbuciumarea pămîntului în replici inevitabile este similară celei lăuntrice: „Tulburate, simţămintele fiecăruia se deşirau, se încîlceau şi se depănau în ghemul propriei vieţi. În mişcarea tectonică interioară se aşezau altfel plăcile tectonice într-o potrivire a jumătăţilor…” (p. 142) În final, paşii îi vor duce spre Valea Izvoarelor, spre „supremele izvoare” – cum ar scrie Lucian Blaga la sfîrşitul romanului Luntrea lui Caron, în legătură cu un cuplu regăsit în cadru natural asemănător.

Se ştie că în timpul serbărilor literare de la Blois, organizate de prinţul poet Charles dʼOrléans, François Villon a auzit o poveste venită dintr-un ţinut îndepărtat, de la graniţele Constantinopolelui, în care era vorba despre păţania unui Negru Alb (Harap-Alb!), în fapt un prinţ pe cale de a deveni împărat ce a fost înşelat de un vasal nemernic. Acesta îl închisese într-un puţ sau o fîntînă şi l-a obligat să schimbe rolurile, dar şi-a recăpătat identitatea graţie iubirii şi fidelităţii faţă de o femeie. Revenită de la Orléans (!), unde îi plecase familia pe cînd avea şapte ani, personajul Camelia Armescu, din proza titulară a volumului, este şi ea victima unui plictis profund şi coroziv. Profesoară de franceză fiind în mărginaşul şi patriarhalul Podgoreni, ea nu se simte atrasă de activitatea didactică, de starea materială oferită de bogatul soţ, de integrarea în atmosfera provincială, şi nici măcar de peisajul deluros atît de divers din împrejurimile tîrgului moldav. Rafinata şi exotica fecioară din Orléans (pot face o mică raportare a domnişoarei Armescu la înarmata Ioana dʼArc) „părea o sirenă venită din altă lume”, evitînd superficialitate/superficia, faţada sentimentală şi ridicolul ce domneau peste tîrg. Chiar îşi întreabă o colegă de limba rusă: „– Oare nu sînt şi eu un «om de prisos», un fel de Doamna Bovary, de-a noastră?!…” (p. 57), iar răspunsul nu este decît afirmativ.

Orice regizor de telenovele ar putea împrumuta pentru o ecranizare atractivă pentru cei interesaţi subiectul povestirii Proprietarii de amintiri. Din legătura de-o zi a boierului podgorean Petrea Pivniceru cu slujnica în casă Sulfina Somandur se va naşte Petruş. Numele tatălui nu este dezvăluit nimănui de mamă, care nu se va căsători şi îşi va pune mari speranţe în viitorul copilului din flori. Numai că Petruş moşteneşte de la tată un semn pe corp, ştiut numai de mama acestuia din urmă, Ștefania. În momentul descoperirii întîmplătoare la Petruş a marii taine, coana Ștefania, care îşi luase nădejdea de a fi bunică, în urma pierderii a două sarcini din partea nurorii, Camelia, face un atac cerebral şi, din cauza hemiparezei, nu mai poate împărtăşi nimănui marea sa bucurie, oricîte eforturi ar face. Înainte de a muri, ii oferă nepotului un lanţ de aur cu un preţios medalion al familiei, aşa cum şi tatăl îi lasă toată averea prin testament. Cînd Petruş vine să-şi anunţe intrarea la facultate, atît Camelia, cît şi Petrea mor într-un accident casnic, dar nu înainte ca acesta să-i spună „– Fiule!”, sub privirile îngăduitoare ale celuilalt muribund: soţia sa.

Într-adevăr, desfăşurarea satisface gusturile oricărui telenovelist, dar felul în care este concepută şi scrisă povestirea dovedeşte, o dată în plus, că în literatură nu are importanţă subiectul ca atare, ci tratarea lui. Aici trebuie spus că Lina Codreanu îşi salvează scrisul, numai dacă ar fi să mă refer la felul în care dirijează anticiparea unor fapte. Fata vierului de la moşie este foarte bine surprinsă în jucarea unui adevărat rol al seducerii boierului, o întreagă gestică aluzivă prevestind ritualic actul iubirii: „Cu firescul gesturilor, Sulfina îl luă de braţ şi-l conduse alături, pe patul moale, acoperit cu o cuvertură înflorată. Cu mîna dreaptă, nu ştiu ce-i veni boierului să netezească învelitoarea, fapt observat de fată, dîndu-i prilej de laudă./ – Şi eu am lucrat cu mama la covertură. Nu-i deloc greu./ Eşti harnică, se vede treaba…/ – Nu numai asta, dar şi ia de pe mine tot eu am lucrat-o. Întreagă-întreguţă, continuă cu lauda şi, cum sta dreaptă în faţa lui, îşi scoase în faţă ia, în dreptul sînilor, spre a i se aprecia rîurile cusute cu arnici albastru. Uite aici modelul… […]/ Petrea privi cu ochi matur toată munca fetei, dar firescul laudei, prospeţimea din grai şi alintăturile de fetişcană nu l-au lăsat indiferent. Simţi o ameţeală nebănuită urmărind ca hipnotizat mişcările mîinilor Sulfinei. Pătrunsese într-un labirint cu flori de cîmp în care-şi pierdea luciditatea, siguranţa şi statutul de «conaşu’». I se şterse din memorie tot ce se afla în afara locuinţei crepusculare” (p. 60).

După o astfel de discuţie plină de promisiuni amoroase, boierul îi porunceşte tatălui fetei să facă pregătirile necesare culesului strugurilor, ce constau în scoaterea butoaielor, desfundarea şi opărirea lor. Dialogul dintre ei are loc pe un fond de zăpuşeală, amîndoi convenind că poama se coace nespus de frumos în vie. Apoi trece, în ajunul orei de iubire, prin apropierea casei familiei Somandur şi priveşte lung via cu strugurii gata să dea în pîrg. Era imediat după „Schimbarea la faţă”, aşa că strugurii începuseră a-şi arăta rodul dulce şi parfumat. Atmosfera de lucru din aşteptata zi a celor doi este descrisă astfel: „Joi de dimineaţă era multă forfotă la casa cramei dintre vii, ceva mai arătoasă decît celelalte: dogarii înlocuiau doagele crăpate la cada mare, desfundau butoaiele, afumau ciuberele pentru mustuitul strugurilor, udau coşărcile pentru cules…” (p. 66)

Ulterior întîlnirii lor, la întrebarea boierului dacă este ceva nou, pîndarul responsabil cu „protejarea holdelor faţă de tîlharii de toate soiurile” îi răspunde că trebuie să facă faţă atacurilor venite din partea mistreţilor (simbol al dezordinii, al stricăciunii). În fine, revederea slujnicei însărcinate se întîmplă în ziua sacrificiului, de Sfîntul Ignat, tot într-o joi. Dar nu înainte ca boierul să-şi fi vizitat rudele din partea soţiei, la Orléans, unde asistă la o piesă de teatru – prilej de reflecţie asupra jocului de măşti împrumutat de curînd şi de el. O asemenea abilitate narativă este de semnalat şi în Aşteptări în clepsidră, însă mă voi rezuma la a prezenta doar un exemplu. Întîlnirea ultimă dintre Artemisa şi viitorul iubit, pe care îl numea Pălărierul, este astfel anticipată: „a dat să aşeze teancul cu pălării la loc. Ultima s-a desprins de stoc şi s-a rostogolit într-un joc bizar pe lîngă tejghea, parcă încercînd să ocolească colţurile şi să se menţină cît mai mult în mişcare şi echilibru” (p. 119).

În cel de-al doilea volum al său de proze, Proprietarii de amintiri, Lina Codreanu confirmă că ştie să motiveze acţiunile personajelor acaparate de probleme existenţiale şi că poate contura cu siguranţă atmosfera din locuri în care aparent nu se întîmplă nimic. „Proprietarii de amintiri” din aceste povestiri poematice sînt sălcii plîngătoare încercate de stări bovarice, dar, departe de a nutri visul unor evadări în spaţii exotice, îşi ţin rădăcinile bine înfipte în solul natal şi vor să-şi ostoiască setea de viaţă ad fontes. Iar aceasta, înfruntînd riscul de a muri, villonesc, de sete lîngă fîntînă.

 

Revista indexata EBSCO