Jan 16, 2017

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Labiș reloaded…

Despre Labiş s-a scris enorm şi poetul, ivit într-o epocă de ferocitate dogmatică, sub presiunea interdicţiilor, impunînd – printr-o critică „procuratorială” – realismul socialist ca metodă, atrage încă. Izbucnirile sale imagistice, de mare prospeţime, sfidînd carcasa dogmei, acel copleşitor ilustrativism tematic al versificatorilor vremii, aliniaţi, „capturaţi”, monitorizaţi etc. sub cupola ideologicului, n-au fost scutite de aspre mustrări, vădind insurgenţă structurală şi o salvatoare încredere de sine. Labiş era considerat – de către directorul Şcolii de Literatură – „un rătăcit”, vehiculînd idei duşmănoase, trecut pe o „listă neagră”, întocmită de Gogu Rădulescu, supravegheat, supus percheziţiilor, hărţuit, acuzat de snobism şi evazionism prin gura unor confraţi oportunişti şi invidioşi. Pînă la a deveni, în 1956, un „scriitor interzis” (cf. Ion Băieşu), într-o perioadă neagră, bîntuită de suspiciuni, pe care Labiş însuşi o considera „treapta limpezirii”. Limpezirile i-au fost, însă, fatale, într-un decembrie îndoliat.

 

*

 

Firesc, aşadar, ca cel „născut şi pierdut în decembrie”, cum scria prietenul său Gheorghe Tomozei, să trezească amintiri şi să stîrnească poftă exegetică. Alecu Ivan Ghilia relatează, bunăoară, cum a ascultat înfiorat de emoţie, într-o uscătorie de bloc, alături de Ştefan Luca, Moartea căprioarei, recitată în premieră de Labiş (v. revista Polemici, nr. 7-8/2016), poem hărăzit unui uriaş succes popular. Ion Brad, aflat cu Labiş la berăria La Buturugă din Cişmigiu, reconstituie momentul cînd primise (15 octombrie 1956) placheta Primele iubiri, anunţînd, prin pana celui care „se luase de piept cu timpul dogmatic”, un „cutremur de înnoire” în lirica noastră  (v. Comorile unui prieten tînăr: George Corbu-junior, Editura MLR, 2016, p. 289), proiectîndu-şi destinul în mit. Şi lista, evident, poate fi lungită interminabil. Stăruim, însă, în cele ce urmează, asupra unui recent volum, aducînd „desluşiri şi precizări” privind viaţa şi opera lui Nicolae Labiş, sub semnătura lui Nicolae Cârlan (Relevanţe şi semnificaţii, Editura Lidana, 2016), ivit sub egida Centrului Cultural Bucovina, ca proiect finanţat de Consiliul Judeţean. Acolo, împătimitul cercetător, adunînd texte mai vechi şi mai noi, cu inevitabile repetiţii, întocmeşte o acribioasă Cronologie şi pune în evidenţă truda sa de o viaţă, adeverind că osîrdia în explorarea manuscriselor labişiene poartă amprenta unei veritabile campanii. Urmînd sfatul lui Gh. Tomozei, cel care, interesat de valorificarea „zestrei Labiş”, visa la o integrală Labiş. Pe care, iată, harnicul N. Cârlan ne-o pune, etapizat, la îndemînă. Reamintim că tot sub egida Centrului Cultural Bucovina, prin strădania lui Nicolae Cârlan, a fost tipărit un volum de Poezii inedite labişiene (Editura Lidana, 2015), ca Addenda la impozantul tom Opera magna (Lidana, 1296 p.), dăruit de acelaşi devotat şi acribios cercetător. Chiţibuşar de modă veche, venit, în aprilie 1975, la muzeul din Suceava, inimosul Nicolae Cârlan, iute „înfiat” de bucovineni, ne oferă, după atîtea isprăvi editoriale, un monumental gest recuperator, scotocind neobosit arhiva Labiş. Cînd tipărea Opera magna (2013), N. Cârlan scria (credea) că explorarea „se încheie”. Iată că s-a înşelat. Volumul de poezii inedite (ca „ultime recuperări”), şi el consistent (ediţie îngrijită, text stabilit şi cuvînt înainte de Nicolae Cârlan) ne prilejuia alte incursiuni în labirintul manuscriselor lui N. Labiş, oferindu-ne oglinda integrală. E drept, rămînem, recunoaşte exegetul, în „zariştea aproximărilor”; oglinda e „fără margini precis trasate”, neputînd şti şi nicicînd afla cum ar fi configurat (editorial) poetul însuşi acest patrimoniu, uluitor prin întindere şi varietate. Dar oferindu-ne o temelie sigură pentru viitoarele abordări exegetice, monografice ori tematice. Să reamintim că muzeograful N. Cârlan, pînă la Opera magna, prezintă o impresionantă listă bibliografică, dedicîndu-se poetului de la Mălinii Sucevei, dar şi altor personalităţi bucovinene. S-a îngrijit de Casa memorială, a pus la cale, împreună cu Gh. Tomozei, un Album memorial (1987, împotmolit, o vreme, la Consiliul Culturii), s-a avîntat dincolo de fruntariile poeziei (proză, dramaturgie, traduceri, în 2007; corespondenţa, în 2009; texte critice, în 2011), a scos ediţii bibliofile (1995, 2005) şi, în fine, îşi anunţa, complementar strădaniilor editoriale, intenţiile exegetice (Virtuţi şi virtualităţi poetice în manuscrisele lui Nicolae Labiş, 1998), în pofida „obiecţioniştilor de serviciu”, cum spune. Aspiraţia integralităţii, rîvnită cu tenacitate, l-a împins în arhive, confruntînd şi corectînd variante (voinţa auctorială / text tipărit, în atîtea volume ivite). Dincolo de bilanţul statistic (din Lupta cu inerţia lipseau, aflăm, 255 de versuri!), adunînd grijuliu puzderia de însemnări (acele „note pentru ceva”), Nicolae Cârlan ne încredinţează că, în scurtul timp ce i s-a dat, poetul, la cei abia „douăzeci de ani şi încă unul”, impune prin teribila forţă de creaţie, vestind noua poezie. Iar bogăţia ineditelor nu face decît să confirme fabulosul laborator al meteoricului Labiş, acolo unde, în masa manuscriselor, Lucian Raicu descoperea o „dezordine dureroasă”. Încît, vom spune şi noi, alături de Daniel Dimitriu, că „noutăţile nu schimbă esenţial imaginea poetului, dar o întregesc semnificativ”.

Noul volum insistă asupra triunghiului fălticenean (Vasile Gh. Popa, N. Labiş, Valeriu Bogdăneţ) şi ne reaminteşte că preotul-profesor Vasile Gh. Popa, un tecucean „transplantat de destin” (ca şi N. Cârlan, dealtminteri), a fost îndrumătorul providenţial, martor al frămîntărilor copilandrului Labiş, cel căruia, cuprins de febra eseniană, îi „cîntau versurile în suflet”. Sînt informaţii preţioase privind debutul elevului Labiş E. Neculai („potenţial genial”), a prezenţei sale la Consfătuirea tinerilor scriitori din Moldova (Iaşi, noiembrie 1950), de unde se va întoarce „plin de cărţi” (cum scria, la scurtă vreme, unui văr), a tatonărilor creatoare, vădind aria preocupărilor: ispita exegetică, preferînd „atitudini hotărîte”, folclorist şi traducător „în devenire”. Un interes special e rezervat corespondenţei, acele „relicve epistolare” care întregesc dosarul biografic, inaugurat de Gh. Tomozei, e drept, printr-o valorificare sporadică; paginile epistolare dezvăluie, desigur, chinurile creatoare, dar şi grijile poetului, fie la modul jucăuş-ironic (cînd viza tensiunile din interiorul obştei juvenile scriitoriceşti), fie încărcate de dramatism (căutarea „odiseică” a unei camere de locuit, de pildă, cu toate consecinţele pentru existenţa poetului, obligat la improvizaţii, cum insistă, îndreptăţit, N. Cârlan). Şi tot el reconstituie „o zodie luciferică” (anul 1956, marcînd tragic „un vis întrerupt”, după vorbele lui Al. Piru) sau implicarea Margaretei Labiş, veghind posteritatea labişiană, şi ea convulsionată.

În puzderia liricaştrilor de partid, Labiş face o figură aparte. El „a trăit paroxistic comunismul”, nota Marian Popa şi soarbe entuziast-juvenil, deşi trecut prin botezul „criticii tovărăşeşti”, lumea: „Întreaga lume-a sufletului, vie / Palpită-ntr-o frenetică beţie”. Acele „cîteva poeme încîntătoare” pe care le semnala G. Călinescu, acel „entuziasm estetic” mărturisit de Titus Popovici (după lectura unor fragmente din Omul comun, tipărite în Scînteia tineretului) sau interesul pentru poezia filosofică (recunoscut de Radu Cîrneci) vin să confirme verdictul lui N. Cârlan: Labiş, afirmă corectiv exegetul, n-a fost un poet comunist, ci „un poet al idealurilor comuniste” (vol. cit., p. 215). Iar salvarea lui Labiş, scria Petre Anghel, stă nu în sinceritatea poeziei lui, ci în talent.

Prins în turbionul unui timp convulsiv, dramatic şi utopic, fracturînd Istoria, Labiş „a ars scurt şi orbitor”, scria T. Vianu, la zece ani de la moartea poetului. Şi tot el adăuga, cumva enigmatic: Labiş, eternul copilandru, „şi-a priceput vremea”. În ce sens oare? Ca poet iluzionat, angajat, „lacom de idei”, luîndu-şi în serios investitura, purtător de cuvînt al unui ev brutal, lozincard, incandescent? Sau, dimpotrivă, ca ins dezamăgit, incomod, de o lucidă candoare, riscînd a deveni – în clocotul evenimentelor – celălalt Labiş? Evident, n-ar fi putut ocoli temele epocii, într-o vreme în care, plăsmuind o lume nouă, poetul, „cu ochii grei de vis”, ne asigura că „elanul nu poate fi ucis”; că, în clocotul „luptei măreţe”, asaltat de o furtună de patimi, înţelegea că ţara „îşi căuta drumul” (v. Eu am intrat…). Dar faţă de corul osanaliştilor, faţă de verbiajul şablonard, îmbătat de festivism şi agitatorism, Labiş pare distonant. Îşi dezvăluie febra lăuntrică („spiritul adîncurilor”), e cutreierat de pusee haiduceşti în „noaptea fierbinte a tinereţilor” sau contemplă, răscolit, peisajul calcinat, dezolant. El scrie „ca dintr-o răsuflare”, observa Lucian Raicu, mobilizînd umanul, frisonul omenescului, aducînd o undă proaspătă într-un climat dogmatic, sufocant. Un suflu idealizant animă stihurile labişiene şi, concomitent, sesizăm o „progresivă îndepărtare” (cf. Gheorghe Grigurcu) de reţetarul epocii. „Întrebările chinuitoare se pîrguiau pe rînd” (v. Drumul meu), încît Labiş, indubitabil, urma a se despărţi de „viziunea candid infantilă”, cum însuşi mărturisea. În doar cîţiva ani, Labiş se va maturiza brusc, denunţînd prostia poleită sau „poruncile gîngave”. Ineditele ne îngăduie să vizităm atelierul poetului, să descoperim chipurile lui succesive, cercetînd „fondul secret” (deceptiv, defensiv) al poeziei labişiene, despărţindu-se de fariseism şi demagogie. Nominalizat, ca exemplu negativ, în Raportul lui M. Beniuc la Congresul breslei (18-23 iulie 1956), poetul, însoţit de „amici”, supravegheat etc., ar fi avut, lesne de bănuit, o soartă grea. Dificil de spus, însă, cum ar fi evoluat acest „perfecţionist ingenuu”, cum l-a văzut Mircea Coloşenco, sedus, şi el, de un proiect ambiţios, visînd şi trudind la Integrala Labiş. Oricum, paradigma labişiană uimeşte prin cutezanţele precocităţii. Labiş, cu elanu-i juvenil, un genialoid devenit, prin siguranţa de sine, „mentor”, s-a manifestat decomplexat şi, negreşit, a fost pizmuit, trezind îngrijorare. A fost el lichidat dintr-un ordin ocult, cum afirmă N. Cârlan, alungînd orice dubitaţie? Înţelegînd poezia „ca stare de risc”, devenit „pericol public” (vol. cit., p. 12), asasinat de „forţe oculte şi inculte” (vol. cit., p. 67). După „iluminare”, refuzînd „zăbala partinică” (vol. cit., p. 210), poetul ar fi devenit, în contextul luptei cu inerţia, „primul disident pur sînge” (vol. cit., p. 26), sfîrşind prin acel dubios accident de tramvai, „inexplicabil” şi pentru M. Beniuc. Încît, blamînd impostura politică, Labiş – din ipostaza unui poet interzis, aflat în nesiguranţă – lasă senzaţia „dezvoltării” unui opozant. Cum „nu există o reconstituire viabilă a acelei nopţi”, ne reamintea Marian Popa în Istoria sa, enigma Labiş persistă, hrănind o scenarită rebusistică înfloritoare. Prezumţiile potenţează „restul postum”, acel cumul de texte-eboşă şi, cu deosebire, alegorismul care învăluie Pasărea cu clonţ de rubin, insinuînd ipoteza unei „răzbunări”.*)

Atitudinea posterităţii, livrînd etichete în conflict, s-a manifestat contradictoriu, sub povara şocului emoţional al accidentului, lăsînd chestiunea nedezlegată. Important e, însă, că proiectul lui Tomozei, prin rîvna atîtor devoţi (N. Cârlan deschizînd lista) prinde chip editorial. Cu regretul, de neocolit, că doar aproximăm intenţiile poetului. Prietenii (L. Raicu, Aurel Covaci, Eugen Mandric, Savin Bratu), cei care, de pildă, au „organizat” (vorba lui N. Cârlan) Lupta cu inerţia (primul volum postum, apărut în 1958), au urmat vag aceste doleanţe, şi ele vag formulate în Oferta de publicare, adresată de poet Editurii tineretului. Curios, întrebarea dacă „meteoricul” Labiş s-a împlinit bîntuie încă. G. Călinescu l-a considerat „un poet pe deplin exprimat”, deşi vîrsta la care a dispărut îl fixa într-o tinereţe perpetuă. Să ne amintim că acele „certe făgăduinţi” (dibuite în 1951) i-au îndemnat pe ieşeni, la sugestia lui Constantin Ciopraga, să-l aducă în „dulcele tîrg”; că teribilul adolescent a grăbit prin juvenila sa poezie reîntîlnirea cu tradiţia, spărgînd tiparele epocii şi risipind molozul versificărilor teziste. „Eu sînt spiritul adîncurilor” – clama junele poet, plin de impetuozitate, revărsîndu-şi energia polemică cu o invidiabilă prospeţime, deopotrivă muzicală şi discursivă. Poetul-adolescent asculta glasul epocii, dar nu respecta canoanele producţiei proletcultiste. Înscris, fatalmente, în „plasma stilistică” a acelei epoci, el deschidea o nouă perspectivă „ontologică”, contaminată de intertextualizare. Inocenţa vizionară, emblema neoromantică, saltul la metapoezie fac din Labiş un ferment, primenind lirica noastră. El a întinerit poezia şi avînd „tristul noroc” de a muri tînăr, îşi frîngea traiectoria printr-o moarte simbolică. Sincer, impetuos, împrăştiind poeme înflăcărate, era animat de o credinţă. Prins în vîrtejul istoriei, lansînd îndemnul luptei cu inerţia, condamnînd „îmburghezirea” („trîntori prelinşi în noua casă”) poetul dovedea, de fapt, un fond insurgent. Labiş n-a fost un versificator oportunist, ca atîţia. El n-a acceptat rolul docil de executant, aliniindu-se la o ideologie. Caracterul afirmativ al liricii sale ţine şi de resortul polemic, dorind a rescrie repertoriul tematic, injectînd prospeţime şi revitalizînd, prin comuniune sufletească, locurile comune ale epocii. Asaltat de nelinişti, era un dezamăgit.*) Ameninţat cu închisoarea risca să devină întîiul disident dintre scriitori în „lumea nouă”. Moartea sa (care a fost văzută ca o jertfă) l-a salvat oare? Sau, dimpotrivă, nu i-a oferit răgazul de a se desprinde din „capcana comunismului” (cum credea Aurel Covaci, fostul coleg de cameră).

Indiscutabil poet revoluţionar, Labiş a spart gheaţa proletcultismului. Trăind „în miezul unui ev aprins”, el s-a războit cu inerţia şi compromisul, căutînd izvoarele purităţii şi condamnînd trădarea prin minciună, abandonul conştiinţei morale. A fost el un poet comunist, cum susţinea G. Ivaşcu? Aderarea sa la idealul comunist, scrie şi Alex. Ştefănescu, trebuie considerată ca „o iniţiativă”. Prin intensitatea participării şi prin inocenţa vîrstei, tînărul poet (rămas un poet al tinereţii) se aruncă în beţia visării, animată de furtună şi senin, risipind „o frumuseţe disperată şi cutremurătoare” (Perpessicius). Virginal în spirit (zicea Nichita), poetul din Mălini se vădeşte un recalcitrant, cu purtări puţin ortodoxe, anunţînd, parcă, o reeditare a revoltelor istratiene. Ciclul Omului comun marchează o altă etapă în scrisul labişian şi îngăduie, în subtext, şi o descifrare a motivaţiei schimbării. Aderînd la un crez, descoperind poezia chiar şi în „dura sforţare omenească” şi, neapărat, în „frumuseţea curată” a naturii, Labiş – ca poet angajat – nu acceptă macularea. Or, trezindu-se la realitate, el e cuprins de frămîntări şi interogaţii, încît amintitul ciclu poate fi şi un „proces verbal al unei confruntări lăuntrice” (cf. Laurenţiu Ulici). Versul labişian, în care „citeşti ca într-un suflet” (cum s-a observat), flagelează pe cei care „în noua rînduială şi-au căutat culcuş”, pe „trîntorii ascunşi după stindarde”. Adolescentul-poet glorifică puritatea, obligat să constate că „topindu-se, zăpezile murdare se vădesc”. Descoperă divorţul dintre realitate şi utopie şi, maturizat brusc, trece la un ton sumbru. Lupta cu inerţia, despărţindu-l de aerul jubilativ al „comunismului romantic” este un veritabil manifest, propunînd un alt Labiş. Nu e vorba, evident, de o formulă coerentă, ci de o febrilă căutare, tot în numele demnităţii şi purităţii, accentuînd nota reflexivă. Poetul era în drum spre altceva şi un caiet verde (aflat la Savin Bratu şi pierdut la cutremur, în ’77) conţinea astfel de poeme dinamitarde, întorcînd pe dos ştiutele clişee, congelate de manualele şcolare. Ultimul Labiş, interesat de „omul comun”, se desparte de modelele poetice, dar, cu deosebire, se detaşează de „pactul politic”, descoperind, cu suflet tînăr, „tragica beţie a toamnei” şi „braţele de aer ale clipei”; şi, mai ales, sub presiunea prezentului lozincard, întinarea idealului.

În sibilinica poezie Pasărea cu clonţ de rubin, dictată pe patul morţii, Nicolae Labiş spera că „va rămîne o amintire frumoasă”. O ursită tragică a făcut din eternul tînăr Labiş un simbol necesar. El rămîne „buzduganul unei generaţii” (cum inspirat scria Eugen Simion), desferecînd energiile aurorale într-o vreme încercănată, cotropită de negurile dogmatice. Se cade, neapărat, a fi citit, alungînd ispita valorizărilor politice (foarte la modă, şi acum) chiar dacă nu putem face abstracţie de circumstanţe. Tinereţea acestui poet, o „tinereţe fără bătrîneţe” stă pecetluită într-o operă „pe deplin exprimată”, însetată de real, absorbind lumea. „Nărăvitul lacom de idei”, poetul-dinamitard, un spărgător de dogme rîvnea „curatul sunet al perfecţiunii”. Da, Nicolae Cârlan are dreptate: posteritatea lui Nicolae Labiş continuă…

 

 

 

P.S. Reluăm o mai veche propunere. Deoarece Festivalul-concurs de poezie Nicolae Labiş, pornit la Suceava, în 1969, nu e doar cel mai longeviv, ci şi impresionant prin palmares (mulţi dintre laureaţi devenind nume importante în peisajul nostru liric), nu s-ar cuveni, oare, ca întîmpinînd apropiata jumătate de veac, cineva să întocmească, fie şi cu iz bilanţier, o antologie, reţinînd numele marilor cîştigători? E doar o biată propunere, deocamdată fără ecou…

*) Într-o Anexă a volumului său (v. Martorii acuzării, pp. 278-281), N. Cârlan reproduce articolul lui Doru Mareş, apărut în Contrapunct (nr. 13/1990), văzînd în acea poezie dictată, incriminînd tramvaiul-ucigaş, iubita-balerină (Maria Polevoi) şi „pasărea cu clonţ de rubin” (sigla PCR!), un „martor esenţial”! Nu e cazul să ne lansăm, la rîndu-ne, în speculaţii, forţînd concluzii spectaculoase. Cert e, însă, că junele Labiş era indiferent la studiu şi critici, iubea anturajul boem, pîndit de o excludere din UTM (pentru o tentativă de viol), suspendată pînă la urmă. Despre atracţia boemei povestea şi Alecu Ivan Ghilia, recunoscînd că Labiş „începuse să cam bea încă de la Suceava”, masivul George Sidorovici fiindu-i „un soi de bodyguard”.

*) Evident, la vîrsta sa fragedă, Nicolae Labiş descoperă, în juru-i, dospeala răului. Încît, într-o scrisoare adresată părinţilor, la 2 ianuarie 1953, după primul Revelion petrecut departe de ei, va scrie că doar la ţară sînt „oameni mai simpli şi mai buni”.

Revista indexata EBSCO