Jan 16, 2017

Posted by in Cronica literara

Cristian LIVESCU – Poezia minimalistă (II)

(Andrei Zbîrnea, Andrei Alecsa, Ana Donţu, Vlad A. Gheorghiu, Radu Niţescu)

„te opui constant poeziei trupului tău visezi că urăşti poeţii urăşti să visezi poeţi”

Hiper-realul şi ecoul „vocilor” pe reţelele de socializare, acest infern prea-plin de bolgii şi umbre, sînt obsesive în poemele lui Andrei Zbîrnea (n. 20 nov. 1986, Urziceni, jud. Ialomiţa), decanul de vîrstă al „minimaliştilor”, de formaţie inginer, absolvent al Facultăţii de Chimie aplicată şi Ştiinţa materialelor, Universitatea Politehnică Bucureşti, mai apoi Master de probaţiune (!) în cadrul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă socială a Universităţii Bucureşti. A debutat în toamna anului 2010, citind la cenaclul „Euridice”, condus de Octavian Soviany, iar în volum cu Rock în Praga (Herg Benet, Bucureşti, 2011; prefaţă de Radu Voinescu), unde o primă secţiune transcrie mesajele trimise în neantul virtual unei misterioase Adela, o macedoneancă din Bitola, pe care tînărul nostru a cunoscut-o „în tura de seară”, la Praga, pe o vreme ploioasă, pe 27 martie 2010. „Oare te văzusem?” se întreabă autorul, făcînd să ezite aventura sa între regimul aevea şi cel fantasmatic, deşi efortul scriptural reconstituie riguros, pas cu pas, întîlnirea, o iubire platonică, încheiată cu o plimbare cu vaporaşul pe Vltava: „acolo m-ai învăţat primii paşi de dans. primii trei paşi. apoi filmul s-a voalat./ sînt aproape sigur că te-ai întors la bitola. m-am documentat între timp. ştiu aproape totul despre oraşul tău”. Încercările de a-i da de urmă frumoasei cu ochi verzi Adela (nume ales convenţional), riscînd tot felul de adrese e.mail, eşuează. Brusc, firul posibilei corespondenţe se rupe şi eul memorator se instalează undeva, într-o realitate paralelă, închipuind sau avînd vedenii cu o Adela victimă a unui groaznic act terorist, cu braţele amputate în măcelul exploziei: „cadrul acesta ocupat de braţe de fecioară/ l-am conceput într-o dimineaţă de toamnă/ stăteam la masă şi scriam/ ascuns printre cutiile negre// mirosul de iarbă proaspătă/ anula mirosul de sînge/ de terorist kamikaze/ dispărut în Bagdad// braţele Adelei au fost amputate/ de cutia neagră a ultimului airbus/ eşuat în atlanticul de nord// după acest tragic eveniment/ Adela nu se mai numea Adela// iar braţele ei/ au fost atribuite istoriei recente/ în semn de solidaritate” (braţele Adelei)

Din această plutire la limita între real şi fictiv, Andrei Zbîrnea desprinde o poetică a hazardului magic, în care orice lucru sau fapt mărunt inspiră sau poate deveni poezie: „poezie pretutindeni. poezie în paste, poezie în paiul cu care sorb limonada, poezie la trei mese mai încolo, în încăperea cealaltă// două tipe şi un laptop. privirea mea oscilează între jurnalul lui kafka, pastele alla carbonara şi ochii tipei care savurează fiecare moment. cred că sînt negri..”. Astfel, adelele se înmulţesc, devin sînziene, şi poetul îşi exersează ochiul orfic cu care să privească în vraja de „pretutindeni”, oricînd expusă închipuirii, adică terorismului ficţiunii: „o revăd pe adela// e la fel. acelaşi zîmbet, de data asta e concentrată asupra unui proiect alături de colega ei. are ochii verzi. întotdeauna mi-am dorit ochi verzi. tata are ochii verzi. mama îi are căprui, eu am semănat cu mama. frate-meu seamănă cu tata, dar tot nu are ochii verzi..”. Tot căutînd situaţii magice, mai la îndemînă cele muzicale din secţiunea rock (Metallica, KISS, Deep Purple, Savatage, The Doors, Anathema, REM, Pink Floyd, Therapy?), poetul ajunge în plin deşert, unde iarăşi ficţiunea se răzbună: „deşertul nu respiră bonus track-uri/ coranul nu se scrie pe cd-uri/ hard disk-uri externe// şi// gemetele morţii în uniformele kaki neapretate/ sîngele soldatului afgan/ două braţe suspendate// iluzia oricărui yankeu/ obama killed osama// (reluăm)/ şi în deşert plouă/ la radio kabul/ obuze/ sunetul unui chip desfigurat/ o cafea în madison square garden/ we want you for us army// un retro romantic din wiscosin/ citeşte fire de iarbă/ ediţie bilingvă/ anglo-paştună// pentru el/ osana killed obama”. Cartea lui Walt Whitman citită în paştună (limba afgană) ne plasează în plină geopolitică mondialistă, dominată de forţarea incongruenţelor culturale. Rock în Praga e o carte construită pe dilatarea senzaţiilor în „poveşti” stranii şi punerea sensibilităţii în slujba privirii reflexive.

 

„apropie-te/ confesiunea e singura armă”

Magia de a fi pretutindeni prin poezie, ca modalitate expansivă a subiectivităţii, se menţine, deşi cu alt cîmp de referinţă, în #kazim (contemporani cu primăvara arabă) (Herg Benet Publishers, 2014), volum din cele mai spectaculoase ale valului minimalist, unde din nou ficţiunea provoacă, incită realul. Vizionarea celebrului film al lui Michelangelo Antonioni, făcut în America, „Zabriskie Point” (1970), l-a marcat puternic pe Zbîrnea (simplă apropiere de nume?): cuplul de tineri rebeli de acolo, Mark şi Daria, rătăciţi în deşertul Arizona, îşi găsesc corespondenţi în plină lume musulmană de azi, pe kazim şi ásha, două siluete din deşertul arab, care descoperă „meduza” reţelelor de socializare şi prin asta neo-modernitatea: „de acum înainte îţi vei începe ziua cu jazz fusion şi blues cumva ai înţeles că descoperă america nu mai e/ de actualitate// – kazim urmăreşte ştirile în fiecare seară kazim nu înţelege de ce inginerii aleg cîteodată poezia astăzi kazim a tradus cuvîntul revoltă în cincisprezece limbi// ásha crede că oraşele mari vor sufoca deşertul/ ásha împlineşte douăzeci şi cinci” (#descoperă).

Idila cu Adela se repetă, la fel cum lumea de azi e făcută din repetiţii, din lemuri şi avataruri ce multiplică modele consumate: „curînd toate astea se vor fi sfîrşit/ ca şi cum ai derula înapoi secvenţa finală din zabriskie point/ ca şi cum ai muta piaţa tienanmen în tokio/ ca şi cum ai avea tehnica unui pianist de jazz”. (#damasc) Apar tot felul de trimiteri care înfioară şi tot atîtea obstacole ale întîlnirii kazim-ásha, de felul: julian assange – wikileaks, marxism, afganistan, teatre de operaţii, breivik, maşină-capcană, erdogan, piaţa taksim, gaze lacrimogene, dictatură, euromaidan, lunetist, clonă, venlo, aplicaţie android, multinaţională, explozie, anafranil, cuvinte-şoc din publicistica recentă. Cartea devine o confesiune „din bucăţi”, despre „istoria care loveşte”, urmărind cursa celor doi spre un cuplaj care nu se întîmplă decît în virtualul ficţiunii, cu o doză de romantism de front şi frică de un duşman nevăzut. Cu asemenea datări apăsate, însă, poezia capătă un risc de perisabilitate, intrînd în sfera documentarului. Momentele de poezie se lasă învăluite agitatoric sau în poze mondene: „să fim quasarii dunelor înalte/ să ne pierdem pe breite strasse/ să scriem poeme de brumaru/ pe zidurile pentagonului/ să ne tratăm sindromul/ reynaud cu leacuri băbeşti/ să nu intrăm îm moschee/ cu blugii prespălaţi/ să nu speriem pisicile/ rătăcite în scara blocului/ să ieşim din mega-/ image cu plasele pline ochi/ să ne facem cont pe twitter şi/ să actualizăm mai des poza din profil/ să nu folosim cuvîntul para-/ plegie în preajma lui kazim/ să nu o considerăm pe ásha o/ clonă a adelei sau a sînzianei/ cel mult să îi spunem/ ásha eşti cel mai bun heteronim..”. (#fractali) Admiraţia faţă de Emil Brumaru, ale cărui versuri ar merita scrise pe zidurile Pentagonului (!), revine în alt loc, cu studiul planării „fluturelui pe pandişpan şi declanşarea sistemelor de alarmă”, divulgînd o sursă a ludicului în această dramă rulată în tonalitate gravă, apăsătoare, despre fragilitatea fiinţei: „cine va face primul pas spre reno/ şi cine va da startul maratonului din boston/ cînd vom transcrie pe curat gesturile de nerăbdare/ şi cînd le vom transforma în gloanţe oarbe/ cum poate deveni fabrica loc de pelerinaj/ pentru victimele violenţei domestice” (#fragile). Poetul are grijă să dea aură simbolică meditaţiei sale, într-un discurs lucid, nu fără pasaje redundante, cu vagi averse ontologice, despre violenţă şi patologia ei brutală: „pătează-mi absenţele cu/ petale de safir// dimineaţa se scurge pe/ diagonala scurtă a terenului de joc/ zgura îţi lasă urme pe buze/ adesea e monstrul de care/ îţi fereşti privirea// necunoaşterea nu te scapă de/ consecinţele faptelor tale// nimic din ceea ce faci nu/ trece dincolo de linia roşie/ linia roşie nici măcar nu există/…/ sîntem doi copii/ dintr-un film coreean/ nu îl vedem pe dictator/ nu îi facem cu mîna/ nu mîncăm bomboane/ din palmele lui// copilul cu ochi albaştri/ numără trecătorii din/ staţia de autobuz” (#dubluri)

Tematic şi prin felul în care e construită, #kazim e o carte insolită, anunţînd în Andrei Zbîrnea un poet conectat la tensiunile lumii de azi.

 

„în Las Vegasul tău/ poezia a încasat gloanţele pregătite/ pentru ruleta rusească”

Spre deosebire de cele ale colegilor de ofensivă lirică, poemele lui Andrei Alecsa (n. 1989, Botoşani) din volumul de debut cu titlul (greu de înţeles) un shot de Ted, două de Sylvia (Charmides, 2014), se petrec într-o prodigioasă realitate imaginară, în „iluzia distilată din fuga celor prea bine văzători”, undeva, în depărtări, în „arşiţa Nevadei care împresoară Las Vegasul”, ori în praful preeriei, cu iarba înaltă care face să se simtă „picurii de umbră”; la Roland Garros, ca să ceară întreruperi la meciuri de tenis, sau la etajul 20 al vreunui zgîrie-nori din New York, la cota 3000 de pe Kilimanjaro sau în Chile, „la marginea cea mai îngrozitoare a lumii”. Suferă de „Frică de Margini de Lume”, cum spune undeva. Titlul cărţii trimite la iubirea nefericită, între poeta americană Sylvia Plath (1932-1963) şi scriitorul britanic Ted Hughes (1930-1998), iubire sfîrşită tragic prin sinuciderea primei, stîrnind un val imens de comentarii. Poetul nostru, dornic de gesturi bizare, intră şi el cu părerea în această dramă nestinsă, voind să preia ceva din culpa care planează asupra resorturilor sale, din cumplita iarnă a anului 1963, laolaltă cu alte vini şi păcate care înfioară lumea. Buna intenţie vine însoţită însă de aberaţii aiuritoare: „aş vrea să port şi eu vina/ lui Ted care o ucidea pe Sylvia/ cu fiecare ejaculare pe care şi-o risipea/ pe feţele tipelor doritoare de monştri sacri/ aş vrea să port şi eu sentimentul de vină/ al unei mame care a tras pe nas/ 21 de trepte pline cu o cocaină/ care uită să mai provoace şi plăcere/ aş vrea să mă fi siluit şi pe mine cete de tauri (?!?)/ ca să simt gustul lacrimilor mai nesărate/ decît cea mai cruntă banalitate de pe pămînt/…/ în căşti îmi răsună yahel intelligent life/ îmi dau seama că nu rămîne decît/ să continui să fiu Ted/ să împrăştii curve pe pereţi/ şi, dintr-un impuls impresionist,/ să le amestec pînă la confundare (?)/ culoarea tenului cu nuanţă spermatică/ mă doare să îţi spun/ că tu ar trebui să îţi crestezi gîtul/ să devii o Sylvie care să privească nonşalant tablourile astea..”. (un shot de Ted, două de Sylvia) Motivaţia poeziei la Alecsa-cel-Tînăr (fiul regretatului Lucian Alecsa)? „cu fiecare poem încerc să resuscitez mintea/ din hăurile putreziciunii”.

Nu o dată reflecţia poetică hoinară se iroseşte în gol, gustul aventurii oferind sclipiri expresive demne de atenţie sau mirări, fie şi atunci cînd se referă la bosonul lui Higgs sau particula lui Dumnezeu: „pînă nu demult credeam că singurele entităţi/ cu adevărat fericite sînt atomii/ apoi au venit nişte bufoni care ne-au făcut/ pe noi regii să plîngem/ vorbindu-ne de quarci, gravitoni/ şi cel mai hidră (sic!) dintre hidre/ bosonul lui higgs…// atomii erau fericiţi pentru că erau ei înşişi şi nimic mai puţin/ nu ştiau că/ la fel ca şi noi/ sînt o adunătură de porci aruncată şotios (sic!) în abis/ de o mînă atît de lipsită de riduri/ la aceeaşi concluzie au să ajungă/ şi quarcii/ şi gravitonii/ pînă şi înscăunatul boson al lui higgs/ cu toţii ne vom da rînd pe rînd seama/ că Georg Kantor nu a înnebunit întîmplător/ ci din prea multe cercuri care nu se mai satură/ de înghiţit alte cercuri/…/ apoi are să resimtă o uşoară oboseală/ care va creşte în intensitate/ şi se va transforma în lehamite/ precum crisalida în fluture/ pentru ca într-un final să uite drumul spre casă/ sau are să-l simtă din ce în ce mai slab/ exact cum savoarea unei cine/ ajunge să mai mocnească un timp/ între măsele…/ partea cea mai dureroasă e că/ de o/ mînă ne trage abisul/ de cealaltă zborul de condor/ iar noi ne rupem atît de greu/ încît apucăm să vedem cusăturile/ cum se desfac..”. (Pînă nu de mult credeam) În rest, surprize textuale ingenioase ale lui Andrei Alecsa se află la limita dicteului cu delirul umoristic, de felul: „piciorul bunicii ar fi fost recoltat de/ doamne doamne/ ca să facă din cangrenă/ dulceaţă pentru îngeri”; „aşternuturi leoarcă de cuvinte nerostite”; „oglinda autistă sînilor”, „ştafetă de bufniţe albe”; „ochii tăi îs ochi pessoa”, „zbor muribund de quetzal”, „au să-mi crească flori de panică în organe”, „cîrpa unsuroasă/ şi pantofii bunicului făceau dragoste/ mecanică” etc. Poezia de acest fel mizează pe efecte şi încifrări textuale…

 

„nu mai e destul întuneric/ ca să fiu în largul meu”

Două premii importante pentru debut are la activ Ana Donţu, pentru volumul Cadrul 25 (Casa de editură Max Blecher, Bistriţa, 2015), e vorba de premiul „Aurel Dumitraşcu”, la Piatra Neamţ, şi de premiul „Iustin Panţa”, la Sibiu, al revistei „Euphorion”, 2016. Originară din Basarabia (n. 1 dec. 1985), a absolvit Facultatea de Litere şi Arte a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu şi e foarte activă în mişcare „Zona nouă” a tinerilor autori. Sincrone „generaţiei cu ştreangul de gît”, cum o numeşte ea, poemele Anei Donţu notează crîmpeie de viaţă obişnuite sau stări depresionale, dominate de sentimentul căderii în gol, al despărţirii de lucruri odată atinse şi de cuvinte odată rostite; o frică organică se însoţeşte în fiecare gest, în fiecare privire aruncată lumii din jur, soldată cu vedenii şi cioburi: „noaptea cu mîinile încîlcite în păr/ umbrele se desprind de lucruri şi mă duc undeva// nu e cine să-mi spună/ nu e cine să mă salveze// mişcam pietrele de pe jos cu piciorul/ niciodată n-am văzut oraşul în lumina aia// becuri negre pe un cer violet// de ce ţi-e frică?// umblu aiurea prin cameră/ buzunarele pline de calmante/ telefonul cu mesaje neexpediate/ glumele pe care le fac cu mine noaptea tîrziu/ şi rîd pînă adorm// apoi merg desculţă printr-un lan de urzici/ mirată că nu mă-nţeapă// noaptea trecută am căzut de pe bloc/ erai la geam şi fumai/ mergeam pe străzi/ multă lume în jur şi nimeni n-avea grija mea/ urmăream o linie galbenă care ducea undeva într.un gang/ atunci te-am văzut înţepenit într-o vitrină/ dimineaţă eram cu cearşafurile înfăşurate pe trup/ m-am înecat într-un lac plini de buruieni/ lungi şi dese/ ca pletele unei nebune”. Universul poetic se împarte aici între camera de bloc şi canapeaua clubului – scrumiere, cafea, rimel ieftin, pastile, pahare cu cherry, sticle, brichete, fum, fluturi de noapte. Prin decor trec şi niscai rakeţi („ţi-am văzut braţele sucind corpuri…/ mi-ai zis că ai ucis un om”) sau instructori de salsa.

Viaţa e un film, care se derulează la repezeală şi din care rămîne doar o dîră, o umbră ostilă, care „lucrează împotriva mea”, spune poeta, printre tăceri, spaime, ameţeli, senzaţii de vomă, panică, plîns, furii, bezne. O secţiune se numeşte Dumnezeu smulge petale una cîte una, o alta cuprinde studii rapide cu Lumea care se vede pe fereastră, iar finalul Doppler (însemnînd drogare/ drogat) se referă la starea halucinogenă acută („am obosit să tot fac ceva, să mă port ca un om/ adorm în propria vomă ca Jimmy Hendrix/ şi pentru nimic în lume/ nu vreau să mă mişc de aici/ încep să mă cunosc pe mine/ să ştiu cum miroase părul meu/ ce gust au intestinele mele/ îmi rămîne să-mi disec craniul/ şi să privesc în sfîrşit de aproape/ ce masă gelatinoasă mă face să sufăr”. Volumul e inegal, din mai multe vîrste, cu pagini fade; discursul suferă de o anume inconsistenţă, se pierde în notaţii minore, mahmure, dar capătă curaj cînd îşi descoperă vocea adîncă, mustrătoare: „toată liniştea/ se risipeşte/ dimineaţa mă readuce cu gîndurile/ în carnea care nu mă primeşte/ se scurge îngrozită din pat/ şi cu mîinile tremurînd pe capac/ mă aruncă afară/ niciun aer de dimineţă/ nu-mi va limpezi imaginea –/ creştetul se desface ca pungile de supermarket/ din care ies surogatele fericirii/ ceva se mişcă în plex/ mi se urcă pe gît/ îmi deschide capul/ ca pe o fereastră ce dă într-un zid”. E de văzut pe care dintre aceste „voci” va merge Ana Donţu în continuare.

 

„lumea asta pare un penthouse luxos/ puţini ne-am prins că de fapt/ ne învîrtim într-o/ garsonieră/ confort trei”

Interesat de fenomenul beat este un alt „minimalist”, Vlad A. Gheorghiu (n. 14 ian. 1992, Piatra Neamţ), absolvent al Facultăţii de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, autor al volumelor fratele mut. la nord apa e curată (Paralela 45, 2013) şi disco 2000 (Charmides, 2016). El a şi transpus recent în româneşte cîteva poeme din americanul Gregory Nunzio Corso (1930-2001), unul dintre membrii iniţiali ai mişcării beat, dotat cu un umor cinic şi protestatar la adresa politicii. Proclama vajnic într-o poezie a sa: „Cu o dragoste nebună pentru Shelley/ Chatterton, Rimbaud/ strigătul nevoiaş al gurii mele/ a mers de la ureche la ureche/ ÎI URĂSC PE VECHII POEȚI!/ în special pe vechii poeţi care se retrag/ pe cei care consultă alţi vechi poeţi/ care îşi strigă tinereţea în şoaptă/ zicînd: am făcut toate acestea atunci/ dar astea au fost atunci/ au fost atunci..”. (I Am 25; Am 25 de ani, trad. V. A. G.) Este surprinzător cum acest curent artistic, stins ca un vulcan de temut în anii ’60 ai secolului trecut, care amesteca în lava sa protestul, ironia insolentă şi hedonismul cu un soi de romantism boem şi muzical, n-a fost dat uitării. Citadinism de cartier, atacuri la adresa materialismului postbelic, mistica drogului, argoul lasciv, dicteul improvizaţiei caracterizau în mare o mişcare non-conformistă „de probă” faţă de cele ce-i vor urma şi iată că unele unduiri ajung la „minimaliştii” noştri în criză de modele. La debut, dincolo de unele poeme naive, cu aer adolescentin, remarcabilă la Vlad A. Gheorghiu este dorinţa de multiplicare a eului în proiecţii ludic-imaginare „la comanda pleoapelor”; de fapt, propune nu atît un fel de a privi, cît un fel de a re-monta lumea din jur, de a o re-aşeza în imagine, conformă reveriei în care liber pluteşte, şi nu coerenţei forţate impuse de logică. Aici ar fi un punct de întîlnire cu beatnicii: „singur./ singur./ singur. singur./ unde a plecat toată lumea? unde/ sînteţi? strig ca un nebun. nu mă aude/ nimeni. toţi au plecat. pînă şi luna se pregăteşte/ să plece. pe jos./ soarele a plecat de ieri./ viaţa s-a suit într-un taxi azi/ noapte şi a plecat la/ mă-sa./ moartea era beată într-un bar de/ striptease (sic!). chelneriţele o făceau la/ buzunare. au/ dispărut./ toţi. cerul e roşu. în vînt e numai nisip,/ sau cenuşă. mă înec./ nu mai văd nimic. nu mai e nimeni/ să-mi bată cuiele pe tort. unde-i ciocanul?/ unde-i lopata?/ fetiţa cu capul spart în căruciorul de/ butelie. plăcinta cu rubarbă a mamei răcindu-se pe/ marmura rece..”. (fratele mut…)

Gheorghiu are oroare de spaţiile închise, unde semnele fragilităţii erup în dorinţa de călătorie „dincolo” sau „afară”, cu un candid aplomb al mărturisirii de sine: „e atît de linişte. carcera e locul/ în care pot să meditez/ în linişte./ gîndurile mi se izbesc de/ pereţi. ca beţele de tobe. bubuind ca/ o planetară de Dacie pe un deal mai abrupt./ aici e singurul loc unde pe întuneric/ călătoreşti prin toată lumea. aseară/ am fost în Boston. what a great night/ that was!/ azi văd Las Vegas-ul de sus. mă simt/ ca o zeitate hindusă./ pot să-i mut pe oameni ca piesele/ de scrabble. construiesc cuvinte/ din ei…/ valeriană! vă rog, o valeriană, repede la/ domnul!/ lumină, pfff… să-mi bag…/ ăştia mi-au nivelat venele. mi-au/ luat biletele de călătorie..”. (spînzurătoarea regală) Notaţia clipelor de toropeală, de plictiseală şi acrimonie, golite de viaţă, pare să fie miza acestei poezii fruste, fără efecte, cantonată în observaţii mărunte, respectînd strict, programul „minimalist” al apatiei, pînă la vidul de semnificare. Fără recurs la memorie, fără datări de epocă; pur şi simplu înscenînd fugar realul clipei lipsite de suport cert, un present day trăit/ netrăit mereu: „lumea ta e mişcată. ai înţeles şi tu/ cum stau lucrurile pînă acum./ după var copiii respiră sincron/ desene animate iar şoseaua ta pe/ stînga vorbeşte prostii. bariere de cauciuc mă/ opresc să ajung la timp. Paris-Dakar/ pe pielea ta pe care nici nasturii nu o/ mai ţin. rulez nebuneşte pe fermoarul/ de pe stomacul (sic!) plin cu fluturi..”. (Paris-Dakar)

Registrul nu se schimbă în disco 2000, volum mai omogen, unde exerciţiul de captat efemerul se consumă în normalitatea textuală, ca un jurnal lapidar al unei călătorii în „nesimţire socială”, prin deşertul timpului: „muşc din carnea mariei şi/ scările se succed sub picioarele mele/ trec zile trec zile trec zile/ maşina verde a lui laur/ a explodat tîrziu în noapte/ lîngă taxiuri cînd nu mai erau/ copii pe casa scărilor să/ asiste la spectacol// muşc din carnea mariei şi fiecare/ secundă în care îi simt sîngele/ diabetic pe limbă..”. (when my gums bled) Ca şi la optzecişti, poezia devine o formă de a învinge singurătatea, anxietatea, fie şi atunci cînd deapănă un delir terapeutic: „o vară întreagă-n spate la/ chun-tao/ ne făceam veacul cu lawrence şi steph şi cu/ oricine ni se mai alătura femei/ aveam tot timpul destule pentru că/ aveam tot ce ne trebuie/ eram high & dry în fiecare seară/ pe dig şi ne întorceam în oraş la/ chun-tao în spate unde/ fat myke ne dădea ce rămînea după/ ce bogaţii tăiau o bucată din biftecul/ de kobe şi-l lăsau în farfurie fat/ myke era slab da-i spuneam aşa pen-că/ avea urme de untură pe tricou tot/ timpul venise într-un siloz ascuns din/ koreea de nord şi nimeni nu ştia cum îl/ cheamă cu adevărat aşa că i-au spus/myke şi toată lumea/ myke îl striga un proxenet i-a scuipat în gură/  cînd încerca să-l racoleze odată şi el/ l-a muşcat de gonade cu dinţii tociţi de la/ funiile pe care le-a mîncat tot drumul/ pe vapor..”. (Oklahoma dawn)

E de presupus o schimbare pe care o va cunoaşte scriitura lui Vlad A. Gheorghiu, deoarece modalitatea frecventată pînă acum pare să-şi fi epuizat resursele.

 

„uneori spune/ cea mai depărtată dintre depărtări e aici/ chiar lîngă tine”

Autor a două volume este şi Radu Niţescu (n. 1992, Bucureşti), absolvent al Facultăţii de Litere a Universităţii Bucureşti – e vorba de gringo (Casa de pariuri literare, 2012) şi Dialectica urşilor (Casa de Editură Max Blecher, 2016). E convins că poezia „vine din frustrări şi absenţe pe alte planuri, din nelinişte, dacă e să folosim un clişeu romantic… Pe mine mă frustrează faptul că-s instabil, că nu mă pot ţine de ce-mi propun, că pierd prea multă vreme uitîndu-mă la un serial, că prietena mea stă în Iaşi, că în casă apar alte şi alte furnici, în fine, chestii banale din care e compusă viaţa, coji de portocale pe care le găsesc sub pat, dimineaţa”. Despre poeţii veniţi după „douămiişti” crede că reprezintă „un fenomen instabil”. Consideră că s-a grăbit cu volumul de debut („Adevărul e că îmi pare rău că n-am mai stat pe poemele alea, dacă ar fi să public acum, probabil o treime din texte ar dispărea complet şi o altă treime ar fi serios modificate. E normal să fie aşa, cu timpul schimbi perspectiva. Sînt multe voci, lipseşte o coerenţă a volumului”.) Radu Niţescu colecţionează „imagini”, culege impresii de cartier, fleacuri adolescentine, cu vagabonzi, studente picate la examene, fete cu cizme roşii care „trebuie executate”, beţivi, barmanul de la „taverna viilor”, dealer-i de „iarbă”, femei internate la „9”, bătrîni părăsiţi, sinucigaşi, vînzători de ziare. Gringo nu e un personaj de western, ci numele unui căţel plimbat pe stradă de „o ursoaică bătrînă”. N-a fost în SUA, dar compune poeme cu locuri şi siluete din lumea americană, preluate din filme, sau se închipuie hoinărind peste ocean: „aş vrea să merg la new york cu poetul alexandru văsieş/ căpitanul america al generaţiei mele/ să ne schilodim simţurile pe capul libertăţii/ umbrele noastre să aibă picioarele în apă”. Într-un gunoi al minţii, spune: „iată nevinovaţii rătăcind aiurea în căutarea noilor unelte ale perfecţionării”; numai că „noile unelte” se lasă aşteptate!

Fără să schimbe reperele, Dialectica urşilor este o carte mai atent scrisă, mai elaborată, dar cu un orizont ce nu depăşeşte derizoriul: „Tîrziu în cişmigiu, stăm cinci ca la copcă/ în jurul sticlei aproape goale de vodcă./ Trilioane de broaşte ne-acoperă vocile/ şi-n ochii sparţi se reflectă inegal/ luminiţa de pe celălalt mal, pîlpîie şi/ orăcăie-n fiecare, ne place şi ne doare,/ algele put, ţînţarii aleg ca noi, la întîmplare./ Prietenii arată ca nişte orci, vor să dea/ iama-n cetate şi argumentele lor nu mă conving,/ pula mea, non-stopul e departe./ Facem două echipe, una păzeşte/ băncuţa, cealaltă vine fuguţa”. Joaca de-a nimicul duce într-un exil psihic, în care poezia devine martora neputinţei de a depăşi o stilistică a trîndăviei: „Mă joc cu bila neagră de cauciuc// dincolo de fereastră/ se întîmplă/ foarte încet/ iarna//şi mă joc cu bila neagră/ de cauciuc// ce face un cîine/ lăsat singur în casă// ce face un om/ lăsat singur în/ mintea/lui”. O schimbare de atitudine se întrevede totuşi printre rînduri, antrenînd un climat reflexiv şi chiar o conştiinţă estetică: „Bezna atîrnă de fiecare creangă şi crenguţă,/ puloverul atîrnă pe umeri, zgomotele îndepărtate se aud/ aproape şi limpezi. E tîrziu şi niciun trol/ de pădure pe stradă, numai copaci cu scorburi/ ştiute pe dinafară şi un cîine care scoate aburi/ pe nas şi caută în gunoi.// Şi brusc începe – şi se termină la fel de brusc:/ casele dispar, crengile dispar, cîinele se duce/ cu bezna, rămîi singur în lumina metalizată/ în care te-ai născut./ O mînă de asistentă coboară din ceruri şi/ îţi palpează capul, să vadă din ce eşti făcut”. Dintre „lupii tineri” ai noii generaţii, la Radu Niţescu e de reţinut detaşarea cu care îşi descoperă traseul liric.

 

 

 

 

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO