Jan 16, 2017

Posted by in Proza

Nicolae POPA – Gelozia are gustul morții

1.

El are 35 de ani şi pare a fi un om de treabă. În orice caz, nu dă semne că ar fi un personaj sinistru. Arată gras, dar nu se poate spune că ar fi un grăsan. Deşi în închipuirile lui, mai ales cînd se întîmplă să păşească prin mulţime, se simte ca o balenă. Mai e şi chel pe deasupra. Adevărat, chelia nu face decît să-i dezgolească tîmplele, punîndu-i în evidenţă fruntea bombată, foarte potrivită pentru un contabil.

Numele? Cezar Guzgan. Cezar – de la Iulius Cezar, Guzgan – de la guzgan.

Acum cîteva luni a avut nenorocul să vadă cu ochii lui cum frumoasa lui soţie, steaua vieţii lui, Argentina, îl înşeală. Ea încă nu ştie că el ştie. Şi asta pentru că domnul contabil-şef nu şi-a pierdut minţile să o strîngă cu uşa. Şi nici n-a insultat-o cu expresii gen „tîrfuliţă boită!” sau „căţea nesătulă!”, cea ce l-ar fi trădat că e la curent cu trădarea.

A supravieţuit şocului căutîndu-şi şi mai sîrguincios de-ale contabilităţii, adunînd bănuţ cu bănuţ la salariul fiecărui angajat şi leuţ cu leuţ pentru venitul său şi al şefului întreprinderii. Fireşte respectînd cu stricteţe şi angajamentele faţă de fisc, adică faţă de Patrie, faşă de popor, cum ar veni  şi faţă de faţă de preşedintele Snegur care îl priveşte mulţumit din ramă ori de cîte ori intră în biroul Şefului.

Nu au intervenit schimbări nici în felul ei de-a fi. În ciuda dezastrului conjugal, planetele au continuat să se învîrtă în jurul soarelui, soarele a continuat să răsară tot dinspre răsărit, iar Argentina a continuat să apară serile acasă bine dispusă, dîndu-i încă din prag pupici pe obraji. Doar pe obraji şi niciodată vreun sărut pe bune. În sens că pe buze. Ca să nu mai vorbim de sărutări din cele „de-a mărunţelul” pe tot corpul, cum o făcea nebuneşte în primele luni după ce s-au luat. Aşa-ţi trebuie, Cezare, îşi zice mustrător, dacă ai pus atîta slănină pe tine în timp ce ea frecventează cel mai important Club de Aerobică din Chişinău, arătînd tot mai mlădioasă şi mai bucuroasă de viaţă.

Şi-a revenit din şoc abia după cîteva săptămîni. Mai precis, şi-a revenit în ziua în care ia venit ideea unei metode foarte fine de-a se răzbuna. Or, fineţea e mama răzbunării. Nu pumnii, nu vînătăile. Anume fineţea. Locul implementării ideii: vila lor de pe Valea-Pădurii, între Chişinău şi Orhei, vilă pe care ea nu prea are chef să o onoreze cu prezenţa. Iar dacă apare uneori pe-acolo, după ce comunică vreun oră cu natura, se concentrează asupra unghiilor, moartă  de plictiseală. Dar cel mai mult o enervează că încă n-a fost trasă linia de telefon promisă pînă la vila lor, singura locuibilă în acea parte a văii.

Iar din ziua, mai precis din seara cînd nefericitul Cezar Guzgan a în braţele criminalului, nu a mai invitat-o să petreacă împreună sîmbetele şi duminicile la vilă. Şi nici ea n-a insistat. Cu atît mai bine pentru ceea ce pune el acum la cale. Ea nu trebuie să ştie că el aduce la vilă instalatori profesionişti care montează în beciul de sub vilă o tejghea de lux.

Pe peretele din spatele tejghelei instalatorii fac ce fac şi le iese o oglindă imensă, cît tot peretele, ca acolo. Iar pe fundalul spaţiului adînc din oglindă fac să stea suprapuse trei rafturi de sticlă groasă sprijinite înde ele pe suporturi aurii în formă de clepsidră. În jurul acestor rafturi şi clepsidre înşiră ghirlande cu beculeţe multicolore. Totul se încheagă aşa de frumos! Aici fineţea e la ea acasă.

Punctul culminant al amenajării poate fi considerat momentul în care sînt instalate în faţa tejghelei  două scaune cu ax, înalte, aproape cît tejgheaua. Încet-încet, beciul de sub vilă, ascuns de ochii lumii, se transformă ca toate beciurile în ultima vreme, în bar. Un bar pe care el l-a şi înfrumuseţat cu o partidă de sticle dolofane – coniac, vodcă, şampanie.

Acum merită să-şi cocoaşe şi el trupul masiv pe unul din cele două scaune ţinînd păhăruţul între palme şi calculînd cîte mai are de pus la cale pe aici pentru ca planul „să împuşte”.

Urmează să aştearnă linoleum pe jos, să decoreze cele două nişe largi din peretele de pe stînga, să plaseze în spaţiul lor cîte-o măsuţă cu două scaune, iar deasupra fiecărei măsuţe să înşurubeze în perete cîte-un acvariu cu peştişori roşii. Vor apărea două separeuri de vis. Dar şi mai important e să plaseze între aceste două separeuri, ca acolo, un fel de jilţ larg în formă de semilună care să se cupleze cu semiluna unei mese josuţe, dar cît se poate de rezistentă, să reziste greutăţilor şi presiunilor trupeşti.

Plimbă cîteva pîrăiaşe de coniac pe după gingii şi trăieşte din plin plăcerea de-a se oţărî, chiar dacă pe eticheta sticlei sînt imprimate şapte stele şi oţăreala poate veni ca o ofensă. Dar e de bon ton să te oţărăşti, ca femeile de la ţară după o picătură de vin, arătînd că nu sînt deprinse cu băuturica. Numără încă o dată stelele de pe sticla coniacului Călăraşi. Da, sînt şapte. Apoi numără beculeţele. Se plictiseşte. Trece la număratul sticlelor pe rafturile de sticlă. Sînt opt sticle pe rafturi. Plus cele opt reflectate în oglindă. Surîde ca atunci cînd dublează sumele, numai el ştie cum, umflînd veniturile companiei din te miri ce. Aşadar, opt sticle pe rafturi, plus opt în oglindă – per total şaisprezece sticle. Şi fiecare sticlă din oglindă are toate şansele să fie consumată concomitent cu…

Se încruntă: cum adică opt? A! cu cea de pe tejghea – nouă!

Dar unde priza mă-sii e a zecea? Imposibil s-o fi băut el. El şi-a permis să guste doar din cea de pe tejghea, acum golită aproape pe jumătate. A destupat-o după ce plecase echipa mutălăilor – halal instalatori să nu vrea nici unul vreo înghiţitură alcool. Parcă s-ar fi întors prohibiţia lui Gorbaciov în beciul lui.

A savurat doar el din sticla de pe tejghea trecînd pe aici în fiecare sîmbătă parcă dintr-o plăcere sadică de-a savura totodată şi din spaţiul imens al singurătăţii sale. Şi a numărat de fiecare dată, treabă de contabil, nu? sticlele pe rafturi, mai şi reaşezîndu-le în diferite poziţii. Ultima poziţie arăta aşa: trei sticle pe raftul de sus, lipite înde ele, trei pe raftul de mijloc cu spaţii largi între ele, şi trei pe raftul de jos aşezate la distanţă normală una de alta. Plus sticla pusă la bătaie pe tejghea.

Acum pe raftul de jos sînt numai două sticle de şampanie. Lipseşte sticla din mijloc. Şi era coniac de şapte stele şi acolo. Ce-i cu chestia asta, frate Cezar? Cine-şi bate joc de tine, măi Guzgane? De la instalarea tejghelei şi pînă acum a-i coborît numai tu în beci. Iar cheile le-ai purtat tot timpul în buzunar.

Dă peste cap o adevărată înghiţitură de coniac, un gît plin, simţind că parcă-parcă îl stînge în spate, îl cuprinde frica. Dă-o-n mă-sa te treabă, Guzgane, iar ai lăsat pistolul în maşină, mai precis în geanta cu mape şi pesmeţi, fără să-ţi poată fi de vreun folos.

Pe de altă parte, frica şi lipsa pistolului îi ascute simţurile. Simte cumva cu spatele, cu antena coloanei vertebrale că ceva nu e în regulă pe aici. Nu-i singur în beci. Prea multă linişte prin unghere. Prea dens întunericul după butoiul din fund. Prea multă răceală dinspre cele două nişe. Prea adîncă tăcerea după tejghea, chiar sub nasul lui. Golul dintre cele două sticle de şampanie de pe raftul de jos acum i se pare imens. Se pomeneşte cu propriul bust conturat în oglindă în locul sticlei dispărute. Un morman de om cu coatele pe tejghea.

După mai multe secunde de concentrare interioară lunecă de pe scaun, se lasă cu o talpă, apoi cu cealaltă pe duritatea cimentului şi se îndreaptă spre ieşire. După ce trece de uşa din metal greu, se opreşte pe prima treaptă, calculează ceva în minte şi lasă uşa deschisă. Urcă cele unsprezece trepte pînă la uşa de sus, care dă în curte şi care e şi mai grea decît cea de jos, avînd şi lacăte mai sofisticate, pe care de asemenea o lasă deschisă

La ieşire din beci îl chiorăşte un soare răzbunător de noiembrie, el însă se îndreaptă direct spre garajul de lîngă poartă, intră prin uşa laterală. Sigur, ia în calcul faptul că garajul are şi un gemuleţ ce dă spre uşa beciului. E locul cel mai potrivit, de fapt singurul loc, de unde poate supraveghea intrarea în beci.

Înhaţă pistolul din geantă cu un gest de gangster hollywoodian (o, pistolul! cea mai fidelă unealtă de muncă a unui contabil intrat în tranziţie), convins că neapărat va ieşi cineva din beci. Intuiţie brici.

După mai multe minute de aşteptare apare şi clientul. Iese parcă chiar dintr-un bar. Pare să fie puţin ameţit, dar păşeşte cu mult calm… Şi vai, ce dezamăgire pentru pistolul lui Guzgan! Nu-i o huidumă cu capul ras pe dinafară şi pe dinăuntru, ci un băiat subţirel, într-o flanea vişinie care-i atîrnă peste blugii ce îi acoperă jos, mototolişi ca vai de ei, încălţămintea ca şi inexistentă.

Pirpiriul păşeşte liber sub cer, parcă-ar fi în ograda lui. Şi aşa nenorocit cum arată, sfrijitul, vreascul, stativul, îmbrăţişează la piept o sacoşă burduşită, îndreptîndu-se spre gardul din cărămidă din spatele vilei. Un traseu obişnuit pentru el, probabil. Iar ca să treacă peste zid nu-i rămîne decît să urce pe grămada de lemne pregătită acolo pentru iarnă. Ceea ce şi face. Şi dispare dincolo.

Nerăbdător să afle încotro are s-o apuce, Guzgan aleargă, aşa cum poate alerga unul ca el, spre intrarea în vilă şi urcă scările pînă la nivelul doi, apoi urcă şi mai sus pe o scară ridicată aproape pe verticală, o scară pe care a mai urcat doar o singură dată, cînd avea interes să scadă cît mai mult din preţul vilei.

Intră în spaţiul imens ce cuprinde tot acoperişul. De aici se deschide prin lucarnele umbroase priveliştea largă a unui povîrniş ce se ridică spre pădurea din zare. Se văd ca în palmă terenurile cu case nefinisate, cu temelii năpădite de tufari, temelii pe care nu mai încearcă nimeni să ridice ceva după avîntul din anii nouăzeci, cînd totul era de vînzare-cumpărare şi toţi se avîntau să ia tot ce e de luat, mai puţini fiind în stare să ducă în spate ce au luat.

De la înălţimea lucarnei din dreapta descoperă culoarea vişinie a celui ieşit din beci. Nu s-a îndepărtat prea mult de zid. Şi nici nu-i singur acum. Dansează deasupra sacoşei ca sălbaticii în jurul rugului împreună cu o fată tunsă scurt, îmbrăcată în pulovăr cafeniu şi fustă în carouri. Aceasta îi sare deodată la gît şi îl sărută. Îl sărută mai lung decît a fost el sărutat la viaţa lui. Apoi o iau grăbiţi pe costişă la deal cu sacoşa purtată de el pe sus ca pe o torţă salvatoare, strecurîndu-se printre tufari şi copaci tomnatici, galben-roşcaţi. Sar peste şanţuri cu o sprinteneală uimitoare, sar peste temelii părăginite, peste tristeţile întomnării.

Cînd ajung destul de sus pe costişă, se strecoară în chenarul întunecat al unei intrări fără uşă de la demisolul unei case ridicate doar pînă la mijlocul viitoarelor ferestre. Să-nebuneşti, nu alta! îşi zice Guzgan frămîntîndu-şi minţile. Cînd miza mă-sii a intrat prăpăditul în beci? N-a trecut decît puţin peste juma de oră de cînd am deschis uşa beciului să iau şi eu un coniac „la bar”. Ar fi fost imposibil să se strecoare pe la spatele meu. Cu atît mai mult să-mi şterpelească sticla de sub nas.

 

2.

Revine în beci. Îşi dă seama cît de ridicol arată coborînd scările cu pistolul în mînă. Rahat! Aproape că nici nu-şi dă seama ce trebuie să facă şi cum să-l pregătească pentru ca să-i iasă o împuşcătură. Licăririle beculeţelor din beci nu-l mai impresionează. Aprinde becul mare, cu plafon argintiu, din tavan.

Cercetează borcanele cu legume, cu ciuperci, carne înăbuşită, păstăi, ardei, coacăză, căpşune, vişină, vişinată, lista e lungă, aranjate pe poliţele montate în peretele din fund. Toate borcanele par să stea la locurile lor, cel puţin în rîndurile din faţă. Numai că, asta e! cînd caută mai în spate, golurile îl fac să-i pulseze o vînă pe tîmplă. Lipsesc mult mai multe borcane decît ar putea încăpea într-o singură sacoşă. Adică, nu-i vorba de o ciordeală oarecare. E un jaf pe cinste, un jaf adevărat.

Se uită mai atent în spaţiul întunecos dintre peretele din fund şi butoiul de patru sute, înaintează cîţiva paşi, se apropie de nişa largă, doi pe doi, şi găseşte acolo bucăţi de carton aşternute pe jos. Dar şi o haină mototolită, care nu-i decît paltonul lui de pe vremea studenţiei. Îl ştia atîrnat în cuierul de la intrare. Mă rog, hainele tre să circule, altfel le papă molia.

Clar, derbedeul a înnoptat aici. Şi cu siguranţă n-a fost prima lui petrecere nocturnă în beci. După calculele lui Gezar Guzgan, molecula trebuie să fi pătruns ieri cam spre seară în beci, cînd uşa rămăsese deschisă în timp ce îşi pregătea el cina foindu-se la bucătărie în jurul cuptoraşului cu electrounde.

Ar reieşi că puşlamaua, viroza acestor locuri, virusul gasperski, ştie foarte bine cum îşi petrece el sîmbetele şi duminicile aici. Ştie că după ce intră sîmbăta în beci, face acolo ce face, apoi iese la lumina zilei şi lasă uşa deschisă mai bine de-o oră, scufundîndu-se printre facturi în holul larg al vilei, apoi coboară şi încuie uşa, iar a doua zi, duminica, o deschide lăsînd-o aşa pînă pe după amiază, răstimp în care prăpăditul, bomj-ul sau ce-o mai fi şi el, iese cu sacoşa plină. E simplu. Intri sîmbăta cu sacoşa goală şi a ieşi duminica cu ea burduşită, împovărat cu de toate.

Cezar Guzgan urcă din nou pe scaunul cu ax. Îşi toarnă coniac din aceeaşi sticlă, se regăseşte în oglindă, întinde păhăruţul, ciocneşte cu cel ce-i întinde şi el păhăruţul din oglindă. Noroc, blegule! zice. Noroc, blegule! i se răspunde.

Surîde cu amărăciune la gîndul că fata, aşa sprintenă şi frumoasă cum arată, l-a pupat pe nespălatul cela ca şi cum bunătăţile din sacoşă ar fi fost agonisite de el şi nu de strădaniile lui Cezar Guzgan. Fie! Următorul surîs care-i scapă nu mai e unul amar, ci de-a dreptul banditesc. Guzgan se simte ca cineva care ar face parte dintr-o grupare criminală precum cele care îi hărţuiesc anul împrejur patronul, se simte şi el oleacă de mafiot. Dar numai oleacă.

După cum se poziţionează aştrii în univers faţă de situaţia dată, Gezar Guzgan deduce că sîmbetele şi duminicile următoare vor fi şi mai atractive. Asta îi dă nu numai curaj, dar şi luciditate.

Îşi dă seama cît de ridicol arată cu mizeria de pistol din mînă. Cine l-a convins că ar avea nevoie de aşa ceva? Cine? că-l împuşcă. A, l-a convins moda zilei! Iar pe asta n-o prinde glonţul. Cică dacă învîrţi bani mari, nu se poate fără o ţeavă la cingătoare. Arătătorul lui puhav a apăsat doar de trei ori pe trăgaci, atunci cînd a trebuit să-şi ridice permisul de port-armă. A mers la tirul de la Botanica şi chiar dacă n-a nimerit ţinta (o nimerea, dacă o agăţau în colţul din dreapta sus) a simţit trei izbituri dureroase care parcă i-au despicat palma între degetul mare şi arătător.

Mai mult n-are de gînd să-i atingă trăgaciul. Deşi, nu se ştie, nu se ştie… În proză, ca şi în dramaturgie, cum ne-a învăţat Cehov, pînă la urmă spurcăciunea de armă împuşcă…

Iese în curte, încuie tot ce e de încuiat, urcă în maşină, iese pe pietrişul şoselei, coboară de la volan, încuie garajul, apoi încuie poarta masivă, urcă iar în maşină şi opreşte peste aproape un kilometru la căsuţa paznicilor. Claxonează şi iese cel mai fidel dintre paznici, care e şi cel mai pasionat de băuturică.

– Urcă! îi zice. Te duc vreo sută de metri şi te-ntorci înapoi pe jos…

– Aha, oleacă de sport! glumeşte paznicul şi îşi strecoară nasul căpşunică prin portiera din spate întrebînd: Ceva probleme?

– Le putem zice şi probleme! Chestia-i că cineva îmi goleşte beciul…

– Numai nu eu! Jur pe familia mea!

– Te cred, dar să nu aud gogonele despre familia ta… Vii acasă împleticit, căzut în bot, spaima găinilor prin ogradă, şi mai vrei să depui jurămînt. Îmi dau eu seama că nu te-ai băgat tu în beci, că dacă te băgai tu, nu rămînea nicio sticlă…

– Asta cam aşa-i.

– Şi-atunci, cine?

– Cum, cine? Iemegranţii!

– Ce fel de ieeemeeegranţi?

– Păi, care se strîng pe-aici şi aşteaptă să le vină rîndul să fie luaţi şi duşi… Că-i aşteaptă toate rîpele de prin România, Iugoslavia, Albania şi tot aşa pînă dau de asfalt pe undeva prin Grecia… Margareta me o ajuns în Irlandia. Asta-i tare departe, că-i Irlanda de Nord. Ne-a trimis cuvînt că-i sănătoasă tocmai după jumătate de an…

– Margareta, fiica?

– Nu, nevasta! Fiica-i Maricica, care are grijă de mine şi de gospodărie…

– Clar! Acuma – la slujbă! Dar mai întîi… Şi Guzgan se răsuceşte greoi peste umărul drept înmînîndu-i sticla de coniac luată de pe tejghea, băută pe jumătate.

– Văleu, da-s la servici. Vă-hă-hă, şi-s şapte stele! Vă mulţumesc şi vă doresc multă sănătate dumneavoastră şi familiei dumneavoastră!

– Hai, freac-o! Şi ai grijă cum ajungi acasă…

Se lasă amurgul şi Cezar Guzgan iese la asfalt, aprinde farurile, bagă viteză şi goneşte împotriva altor faruri aprinse, ca în cele din urmă să circule împotriva clipocitului semafoarelor care îl întîmpină prin Chişinău precum luminiţele multicolore ale unui bar de elită.

Cam aşa era şi seara aceia. Revenea şi atunci de la vilă. Dar era vară şi ora era cu mult mai tîrzie. Totodată, spre deosebire seara aceasta, cerul atunci scăpăra de fulgere peste licărul semafoarelor. Şi a pornit o ploaie măşcată care a continuat cu stropi tot mai mărunţi pînă spre ziuă.

Îşi dă seama că anume datorită ploii s-a şi hotărît să treacă să o ia şi pe ea acasă de la aerogimnastică. Şi abia după ce a parcat maşina, a constatat că a ajuns cam prea devreme şi ar trebui să aştepte vreo jumătate de oră pînă să o vadă ieşind în ploaie şi să o salveze. De-ar avea şi el, cum are Şeful, telefon cu antenă, s-ar descurca de la distanţă, dar dacă nu are, nu are: trebuie să-şi omoare timpul în barul de sub Club. Mai ales că nu-i face nicio plăcere să urce pînă la sala de la etajul doi unde îşi fac de cap ”scrumbiile”, sărind şi rotindu-se prin aer parcă special pentru a-l demoraliza pe el cu acrobaţiile lor. Adevărat, fiind un Club de amatori, unele răsuciri mai pretenţioase o face pe cîte una să cadă cu funduleţul de podea, ceea ce lui îi face mare plăcere.

Acum coboară, aşadar, la Barul de jos, ud atît cît reuşeşte ploaia să-l ude cît parcurge, fără să alerge, distanţa de la parcare pînă la intrare. Însă cînd ajunge jos găseşte pe uşa barului tăbliţa ”Închis”. Dar dacă tot a coborît atîtea trepte pe scara spiralată şi vede în dreapta uşii închise mai multe fotolii înghesuite în jurul unei măsuţe cu scrumieră, îşi zice că de ce să nu se aşeze şi să aştepte acolo? Adevărat, scrumiera nu-l impresionează în nici un fel cu moviliţa ei de chiştoace pomădate, semn că adineaori barul a avut tăbliţa întoarsă invers.

Se aşează într-un fotoliu dus pe gînduri. Aşa i se întîmplă mereu cînd îl aşteaptă o nenorocire: cade pe gînduri. Se gîndeşte să cheltuiască o anumită sumă pentru a face rost de un telefon cu antenă. Acum, se permite. Pot umbla şi alţii, nu numai poliţiştii, cu telefoane cu antene ca să nu stea priponiţi de telefonul cu cablu?

Îi alungă gîndurile nişte paşi cu tocuri răsunătoare care coboară scările. E o doamnă cu ţinută de şefă: sacou cu umeri înalţi şi fustă trasă în linie dreaptă la nivelul genunchilor: nici mai sus, nici mai jos, să nu mai priceapă nimeni ce şi cum.

Cînd dă cu ochii de el, doamna şefă îi arată muţeşte, doar cu degetul, spre tăbliţă. Adică, ce-i scris acolo?

– Închis… răspunde el şoptit. Gata, mă car!

Ea mîrîie ceva în ritm de înjurătură, dă tăbliţa la o parte şi e gata să bage cheia în broască, însă uşa se deschide şi fără cheie, ceia ce o face să înţepenească în prag exclamînd către cineva de dincolo:

– Ei, chiar aşa? Cu uşa descuiată? Oare chiar nu vă este ruşine?

– Mie, nu! îi răspunde o voce de bărbat.

Urmează o foarte scurtă pauză şi vocea bărbatului e susţinută de altă voce:

– Nici mie!

O voce mult mai slabă, dar care îl împunge pe Cezar Guzgan adînc în zona stomacului.

Sare în picioare gata să dea buzna peste prag cu toată masa lui corporală. Dar i se înmoaie picioarele. Abia de reuşeşte să se apropie de uşă care rămîne cam de-un deget întredeschisă şi el poate trage cu ochiul.

La început vede dincolo doar pulsaţii de lumini multicolore. Unele orbitoare. Însă nu suficient de orbitoare ca să nu o poată identifica în nebunia de-acolo şi pe cea care s-a făcut blondă după primul an de căsătorie, deşi el se îndrăgostise de o brunetă. O vede de la brîu în sus. E goală şi-i aplecată peste barba unui tip lungit gol-goluţ în jilţ. Şi se prăpădesc împreună de rîs de felul cum i-au răspuns şefei la observaţia că fac dragoste cu uşa descuiată!

După arsura simţită în seara aceea în plexul solar, Cezar Guzgan mai trece pe-acolo doar o singură dată. Într-o dimineaţa. Cu mult înainte de ora unsprezece, oră la care ea nu avea cum să fi ieşit în oraş, că e prea devreme pentru ea. Şi luînd cafeaua în localul dat, studiază metru cu metru anturajul, prefăcîndu-se că ar ridica ochii pe sus doar, aşa, savurînd cafeaua. Îşi face şi notiţe.

Şi cam aşa începe opera de reamenajare a beciului. Insistă să-l facă să arate exact după modelul ”cuibuşorului de nebunii” descoperit sub Clubul de aerobică.

Ar trece şi în seara asta pe-acolo, cu toate că e noiembrie şi nu plouă şi nici nu ninge, totul fiind înţepenit. Doar că e duminică, ca atunci. Şi ştie că ea are program acolo, la Aierobică, fiind de mai bine de două luni instructoare, nu o simplă figurantă. În plus, după cum îi place să se laude, e ceva mai tînără decît toate figurantele pe care le ajută să salte prin aer – femei proaspăt lansate în bussiness, convinse că păstrîndu-şi trupul cît mai mlădios, succesul le e ca şi garantat.

De fapt, Gezar Guzgan nu vrea s-o vadă cum umblă pe-acolo aproape goală făcînd-o pe balerina şi căzînd, uneori, pe poponeaţă.

De data asta se îndreaptă direct spre acasă. Intră în casă, în apartamentul lor spaţios, savurează cu toţi porii liniştea apartamentului, care parcă e şi mai luxos în lipsa ei, fără ţopăiala ei între salon şi dormitor.

Şi în atîta libertate Cezar Guzgan intră în baie, se relaxează în apă caldă şi spumă, iese din baie, se  înfăşoară în prosoape, dă peste cap o tărie adevărată, samahonkă extrasă de pe plantaţiile de sfeclă de mai sus de Bălţi, bagă în gură două măsline, le striveşte cu limba de cerul gurii, le înghite cu tot cu sîmburi şi se bagă în patul lui larg deschizînd ziarul Chişinăul de seară şi urmărind-o totodată la televizor, mai mult urmărind-o decît ascultînd-o, pe Anastasia Lazariuc, iar cînd într-un tîrziu vine şi Argentina acasă şi deschide cu atenţie uşa, el se preface că a adormit cu televizorul deschis. O aude cum se apropie, cum stinge televizorul şi vine să-i ia de pe piept ziarul. Greşeală! Mare greşeală!

El o înhaţă de cot şi o trînteşte în aşternut simţind-o cum înţepeneşte pe secundă ce trece şi cum se transformă într-un manechin. Nici de gînd să se zbată. Stă întinsă pe toată lungimea, de neclintit la atingerile lui. Şi o pătrunde ca pe un manechin, o apasă cu buzele peste gura ei cu buzele întărite pe dinţii strînşi. Geme simţind cum vine descătuşarea, iar odată simţindu-se descătuşat coboară de pe ea, coboară din pat lăsînd-o aşa cum a prins-o situaţia, ţeapănă.

 

3.

La şase dimineaţa e deja la serviciu. Încearcă să facă regulă prin mape, chiar dacă ştie prea bine că toate sînt în bună regulă. Indispoziţia lui se transformă încet-încet într-o durere apăsătoare cam pe-acolo pe unde sălăşluieşte sufletul. Însă nu ştie pe unde anume. Simte, pur şi simplu, o apăsare.

Aude că se deschide uşa de la capătul coridorului. Cine poate fi? Cine oare o fi avînd vreun interes să treacă pragul Întreprinderii lor la o oră atît de matinală? Scoate capul în coridor şi vede venind pe coridor o tipă în pantaloni de-un roşu-clar, roşu fără nuanţe, culoarea şi pantalonii fiind gata să plesnească pe şoldurile ei. Mai poartă şi o geacă de motociclist, cafenie, cu nasturi strălucitori, desfăcută la piept sub presiunea sînilor şi e cu părul vîlvoi după ce tocmai şi-a scos bereta albă pe care o ţine în mînă.

A, e dereticătoarea. O recunoaşte doar cînd îi aude glasul:

– Bună dimineaţa, domnule Guzgan!

– Buna, Aurora!

Şi domnul Guzgan se retrage printre mapele lui amintindu-şi că în dreptul numelui Aurorei Boţan abia dacă picură vreo 50 de lei la salariu şi că nu a văzut-o pînă acum decît doar în halat muncitoresc, îmbrobodită cu o basma oarecare.

În scurt timp şuieratul pătrunzător al aspiratorului face ravagii dincolo de perete, în anticamera şefului. Ei, asta îi mai lipsea, acest urlet-şuierat, la nervii lui clocotitori!

Iese din birou şi se duce să-i spună să înceteze. Ea însă e întoarsă cu spatele. Nu aude, nu vede. Între timp şi-a scos pantalonii roşii şi munceşte cu mişcări du-te-vino aplecată peste aspirator avînd şoldurile goale sub poalele halatului, lăsîndu-se văzute pînă aproape de limita de sus, dacă există vreo limită pe-acolo.

Pierdut, vrea să-i spună să nu-l mai şuiere la şi o apasă cu două degete peste pînza halatului, fără să-şi dea neapărat seama că sub pînza halatului în acea zonă nu poate să o apese decît pe-o bucă, că nu degeaba dă de moale, numai că în clipa următoare se pomeneşte cu chipul ei foarte serios dinainte. Urmează o palmă zdravănă peste obraz.

– Niciodată! strigă ea fără a deconecta aspiratorul şuierător. Niciodată să nu vă mai permiteţi aşa ceva cu mine. Asta dacă nu vreţi s-aveţi probleme…

– Scuze! bîiguie şi revine zăpăcit în birou.

Halal început de săptămînă! Îşi pune de-o cafea la aparatul cu filtru. Gustă din cafea, adaogă ceva zahăr. Urmăreşte de la înălţimea geamului că lacul din Valea Morilor nu arată nici destul de rece, nici suficient de căldicel pentru un sfîrşit de noiembrie ce s-ar înscrie în parametri normali. Lacul arată pur şi simplu amorţit. Şi se gîndeşte la pulpele Aurorei, probabil foarte fierbinţi, zicîndu-şi că e mult mai plăcut, totuşi, că a reacţionat aşa cum a reacţionat, arzîndu-i una peste obraz, decît să nu fi avut nicio reacţie, ca un manechin oarecare.

Îşi telefonează Şeful spunîndu-i că are nevoie de cîteva zile libere.

– Ceva cumva cu sănătatea?

– Cam aşa ceva.

– Vreun sifilis ceva la bord?

– A, nu, nici vorbă de-aşa ceva.

– Bine, du-te! întăreşte-te! Fă-te bine, cum te-o fătat mă-ta, dacă nu te superi… Numai că să-mi fii pe două decembrie, cînd mă întorc, la locul de muncă ca să semnăm nişte facturi, altfel ai să-mi umbli cu pantaloni roşii pe cap… Mă-nţelegi?

– A, scuzaţi! Vă-nţeleg, Dom Director! Pe două am să fiu numaidecît aici…

Iar în  următoare zilele se lucrează în draci la vila de pe Valea-Pădurii. Mai precis, în beciul de sub vilă. Totul se vrea a fi aranjat după calapodul „cuibuşorului”, astfel încît sîmbătă pe la amiază, cînd revine acolo, aproape că nu mai poate găsi nicio deosebire între anturajul din barul celor de la aerobică şi barul lui.

Şi uite că vine, în sfîrşit, şi ora care poate fi numită „ora x”.

Cezar Guzgan lasă uşa beciului deschisă şi se preface că ar intra în vilă pentru a-şi căuta de-ale contabilităţii, drept care îşi ia din maşină nu numai geanta burduşită, ci şi nişte mape subsuoară. Aşa, să se vadă că are de gînd să stea concentrat ca guzganul printre hîrţoage.

Însă în realitate, de cum ajunge în hol  se şi repede pe scări în sus şi ajunge în pod.

Cercetează de la înălţimea lucarnei din dreapta peisajul costişei cu case nefinisate, cu pomi aproape goi, cu tufari şi bălării… Zăreşte şi flaneaua vişinie. Băiatul e chiar după zidul din spatele movilei de lemne. Arată ca un  adevărat vulpoi. Miroase aerul peste zid. Cu siguranţă face calcule despre maşina aflată lîngă garaj cu volanul spre poartă. Nici vorbă, l-a văzut şi pe el cum se grăbea cu geanta în mînă şi mapele subţioară…

Vulpoiul vişiniu mai adulmecă puţin atmosfera din curtea vilei după care se întîmplă ceva cu adevărat important. Se întîmplă tocmai ceia ce calculase şi Cezar Guzgan să se întîmple. Vişiniul nu sare dincoace singur, nu. O ia înapoi pe costişă în sus. Dispare între pereţii unei case cu acoperiş, dar fără ferestre şi reapare peste o vreme ţinînd-o de mînă pe prietena lui.

Şi aşa, ţinîndu-se de mînă, vin împreună la vale.

De data asta ea e îmbrăcată într-un palton lung pînă peste genunchi şi poartă un fes tras peste urechi. Nu mai e frumoasa de data trecută. Băiatul însă e îmbrăcat ca şi data trecută, numai că arată mult mai agitat, pierdut chiar. După felul cum comunică, par să fie certaţi. Ea nu prea vrea să facă ceea ce îi cere el. Totuşi, îl urmează dînd afirmativ din cap.

Iar după ce cămaşa vişinie se caţără în mărul de lîngă zid şi înaintează ca mîţa pe craca cea mai groasă poposind pe zid şi întinzîndu-i mîna, ea se lasă trasă în sus, se ridică pe zid, apoi coboară amîndoi pe movila de lemne şi se furişează spre uşa beciului. Adevărat, uşă beciului nu se vede de la înălţimea lucarnei.

Dar Guzgan ştie că în clipa asta cei doi intră în beci şi că au de gînd să-şi petreacă timpul acolo pînă a doua zi. Adică pînă va reveni el la vilă şi va lăsa iar uşa deschisă pe parcursul zilei.

Cezar coboară în curte mulţumit că, cel puţin pînă la această etapă, i-a reuşit să meargă pe linia fineţii… Tot ce e fineţe e şi frumuseţe, îşi zice, şi ia o căldare cu nisip pregătită de săptămîna trecută, coboară scările beciului fredonînd o melodie, aşa, aiurea, ca cineva care habar nu are că nu-i singur pe aici. Lasă căldarea în beci imediat după uşă, săltînd-o peste un mic paravan din plastic ce ascunde o movilă de nisip ticsită cu morcovi, sfeclă şi ridiche neagră, îngropate acolo pentru iernat.

Apasă pe întrerupător şi stinge beculeţele. Lasă să ardă doar un bec simplu, conectat la priză.

Se apropie de tejghea cu gînd să facă în continuare teatru, de data asta în faţa unei sticle de bere, dar se teme ca nu cumva să se facă de rîs, izbucnind în rîs şi chemîndu-i să iasă din ascunzătoare ca să ia cîte-o bere împreună. În acest caz, tot scenariul s-ar duce de rîpă şi el chiar n-ar mai şti ce să mai facă mai departe… Că de trăit, aşa şi-aşa, nu prea are chef.

Se răsuceşte, chipurile nervos că ar fi uitat ceva afară, şi iese trăgînd cu putere uşa după el. Şi nimeni în urma lui nu ţipă că să nu închidă uşa, că nu vrea să înnopteze în beci. Iar uşa are lacăt automat. El îi aude clănţănitul specific. Mai aşteaptă puţin. Poate, totuşi, îi strigă cineva din urmă să nu închidă uşa. Iar ţăcănitul lacătului automat nu putea să nu fie auzit şi din ascunzătoarea din beci.

Oricum, uşa s-a încuiat de la sine. S-a autoîncuiat, definitiv.

Păşeşte pe trepte în sus cu paşi grei, să se audă că iese, buf! buf! sus, afară, la soare… Fie şi sub un soare de noiembrie. Şi chiar iese afară în bătaia soarelui portocaliu de noiembrie.

Însă odată ajuns sus, la soare, se descalţă şi revine pe trepte în jos neauzit, revine doar în ciorapi. Trage cu urechea să audă ce se întîmplă în beci. Dar nu se întîmplă nimic. Nimeni nu ţipă, nimeni nu loveşte în metalul uşii de pe dinăuntru. Se pare că totul e în regulă. Cum adică, în regulă? Nimic nu e în regulă pe aici… Ar trebui să audă de dincolo strigăte. Fie strigăte de bucurie, fie – de spaimă.

În loc de toate astea aude un clic în perete.

E semn că au fost aprinse beculeţele. Dar şi mai important e că aude ceva ce îşi dorea să audă numaidecît. Aude vocea ei exclamînd:

– Uau! Păi, e ca-n Ţara Minunilor! Ce ne mai trebuie nouă Portugalia! E aşa de frumos…

A-ha, constată Guzgan, au idee de ”Alise în Ţara Minunilor”. Bună captură! Şi îi lasă să se bucure mai departe atît de aspectul barului, cît şi de conţinutul lui. Îi lasă să creadă că l-au păcălit ei pe el. Nu invers.

Şi ce nebunie! Guzgan îşi aduce aminte de vrăbiuţele pe care le prindea în copilărie la bunici în faţa casei sub lighean în zăpadă. Totul se întîmpla atît de simplu! Cîteva fărimituri de pîine ameste cate cu boabe de grîu sau de porumb, un băţ ce sprijinea ligheanul, o sfoară legată de băţ şi tot cir-ciri-cirip! pînă în clipa cînd – haţ! trăgea de sfoară şi se ducea să ia în sac împreună cu bunelul vrăbiile cu tot cu lighean şi cu zăpada de dedesubt. Mare veselie, mare succes în ograda cu bunici, unde îl lăsau părinţii-studenţi ca să-şi poată căuta de studii.

Adevărat, vrăbiile, odată trecute conform unui ritual al buneilor, care erau siguri că de Crăciun, pe vechi, era neapărat nevoie să mănînci carne sălbatică, de animal sau de zburătoare; vrăbiile, aşadar, erau jumulite de pene, trecute peste jăratic de bunel şi tot de bunel mîncate.

Nici el, nici bunica nu se atingeau de nici o mogîldeaţă neagră scoasă de pe jăratic.

Acum, pe de o parte, se simte cu sufletul împăcat că a avut grijă să le lase în beci un reşou lîngă priză. Ba şi două cutii de ciocolată pe tejghea lîngă o sacoşă cu banane şi portocale. Plus cîteva sticle de bere. Şi sticle cu apă minerală. Dar şi două plapome groase în jilţul proaspăt instalat. Ca să nu mai pună în calcul borcanele cu de toate de pe rafturile din fund.

El încuie, în sfîrşit, şi uşa de sus, cu zgomot, de răsună toată Valea-pădurii, dar să se audă şi jos că, gata, sînt încuiaţi. Uşa de sus are şi ea o mamă de lacăt automat de te ia groaza dacă te afli pe partea de dinăuntru. E un lacăt pe care nu-l mai deschide nici dracu, dacă nu vine stăpînul cu cheia.

Iar stăpînul, conform programului cunoscut şi de cele două vrăbiuţe nimerite acum sub lighean, ar trebui să revină peste o zi. Ar trebui să revină mîine, duminică.

Dacă mîine, într-adevăr va fi duminică.

Revista indexata EBSCO