Jan 16, 2017

Posted by in Poezii

Florin DOCHIA

Psalm 6.

Despre cădere

mi-ai spus că oricine poate fi doborît oricînd

că toţi sfinţii Tăi au căzut înainte de a se sfinţi

că toate poveştilor fericite încep cu o cădere

că nu există înălţare decît după o prăbuşire inevitabilă

mi-ai spus cînd mă bucuram de vîrfurile munţilor

care se zăreau în marea de sub mine

cînd mă bucuram de norii care mă îmbrăţişau moale

ca un vestmînt de apă.

a trebuit să mă agăţ cu privirea şi cu unghiile

de visul din care mă expulzai cu atîta cruzime

TREZEŞTE-TE ai strigat la mine

TREZEŞTE-TE ŞI CAZI ai strigat la mine

ai strigat la mine şi m-am trezit din cădere

m-am trezit ca să mă opresc o clipă

şi să Te întreb: pînă cînd?

pînă cînd privirea mea se va pierde în privirea abisului?

pînă cînd Tu vei fi paznic de far la marginea

unei mări nesfîrşite în care eu cad iarăşi şi iarăşi

ca o corabie care nu se mai scufundă odată

ca să plecăm mai departe însoţiţi de animale marine?

pînă cînd?

o vreme răspunsul tău s-a lăsat aşteptat

cădeam şi cădeam şi cădeam şi

abia în clipa în care totul părea să devină o mică înălţare

am auzit gîndul:

pînă cînd în locul tău va rămîne ceva ce nu poate fi doborît.

 

Psalm 8.

Un plin de gol

Cînd m-ai făcut

ai uitat în mine

un gol

ca o minge de ceară

fără fitil de bumbac

să mă pot aprinde

pe altarul cărnii mele strălucitoare

 

Acum ne privim prin acelaşi ochi

Tu dinspre albastru

eu dinspre verde

Tu mă laşi să te las tru-

pu-mi în zare se pierde

într-un apus lipsit de culoare.

 

Aş mai putea să te privesc dintr-o fotografie

pe care Tu ai purta-o la piept

cînd pleci la războaiele cu materia neagră

dar e seară tîrziu

şi privirea-mi de abur cuprinsă

se cufundă în golul în mine uitat

ca o minge de ceară inertă

rostogolindu-se din păcat în păcat.

 

Psalm 9.

28 martie 1950. Pînă la capăt

În jurul Tău o ceaţă de aur

în jurul meu sentimentul sfîrşitului

tu vii cu lumina eu mă prefac în faur

cu tăişul cuţitului.

 

Este marţi înainte de zori

cînd deschid în urlet ochii spre lume

secolul se-mparte la jumătate

se repară ce se mai poate

se spală de răni ca de umbre străine

strig: mamă, de ce m-ai adus pe mine

ca să salvez lumea de durerea de sine

cînd nici pe mine nu mă pot salva de ruine?

 

E drept aş vrea să simt că Ţie-ţi pasă

şi nu-i pustiu de Tine-n casă

că-Ţi pot fi gazdă de rătăcit vei fi

pe înspinatele cărări pustii

să bei de sete-ţi este eu Ţi-aş da

aş vrea să nu-mi mai fie noaptea grea.

 

Mă mai desfăt de chinul acestei înserări

privesc în urmă viaţa cum s-a dus

neobosit, mă-ndrept înspre apus

singurul vis între atîtea zări.

 

Psalm 10.

Cifra 3 şi după aceea

Numerele ca nişte ziduri şi între ele

un gol de cuvinte

ca o încăpere vastă

deschisă pentru odihnă.

 

O tăcere între numere

clipa îngheţată dintre două valuri

dintre venire şi plecare

dintre fiire şi nefiire.

 

Iată pescăruşul cum

se opreşte din căderea sa

deasupra nisipului

care-l va îngropa.

 

Iată cum peştii zburători

se lasă-nghiţiţi de libelule

într-o inimaginabilă

jertfă colectivă.

 

Iată cum zidurile se-nchid

ca o aglomerare de numere pare

şi de numere impare

înşirate în spirala din urma

virgulei care atîrnă

netulburată după cifra 3.

 

O nesfîrşită celulă subţire

într-o suavă temniţă

un drum de urmat înspre Tine

al cărui capăt îl zăresc dimineaţa

în acelaşi loc în care l-am lăsat

la vremea-nserării.

 

Numerele ca nişte ziduri şi între ele

un gol de cuvinte

în care Te ascunzi de mine

cum se ascunde apa în apă

zborul în aer

şi moartea în viaţa cea de toate zilele.

 

 

 

Revista indexata EBSCO