Jan 16, 2017

Posted by in MOZAIC

Leonte IVANOV – Scrisoare neexpediată: Pușkin către Ceaadaev

Invazia din 1812 a armatei lui Napoleon în Rusia a avut, pe lîngă cunoscutele-i neajunsuri, și unele consecințe pozitive: a redeșteptat conștiința națională, lucru surprins cu atîta măiestrie de Lev Tolstoi în Război și pace, și a oferit șansa tinerilor ofițeri ruși, care i-au întors vizita împăratului Franței, să petreacă cîțiva ani în Paris, să se înfrupte din bogăția vieții spirituale și artistice din „centrul cultural al lumii”, să se sincronizeze, sub aspect ideatic, cu Europa. Multe din cele ce se vor petrece în Rusia pe parcursul secolului al XIX-lea își au rădăcinile în această „baie de cultură”, în acest sejur parizian: și puternicul avînt al literaturii, și revolta decembriștilor, și continua dorință de reformă a instituțiilor din Rusia, pentru care milita intelectualitatea acestei țări, și întrunirile din „cercul Petrașevski”.

Filosoful Piotr Ceaadaev este și el, în bună măsură, un produs al acestei ieșiri în Europa. Ca participant la Campania împotriva lui Napoleon, va intra împreună cu trupele rusești în Paris (1814), unde va rămîne vreme de doi ani. După demisia din armată, va întreprinde o nouă călătorie, întinsă pe o perioadă mai largă (1823-1826), în cîteva țări din Apus, desăvîrșindu-și astfel formația intelectuală. „N-am fost învățat să-mi iubesc patria cu ochii închiși, cu capul plecat și cu gura închisă. Cred că omul poate fi util țării sale doar atunci cînd o privește cu claritate; sunt de părere că timpul dragostei oarbe a trecut, că, în clipa de față, îi suntem datori patriei, înainte de toate, cu adevărul. Îmi iubesc țara așa cum m-a învățat Petru I s-o fac. Îmi e străin, recunosc, acest patriotism blînd al lenei, care ne-a obișnuit să vedem totul în roz și care își poartă de acolo-acolo iluziile și de care suferă la noi, din păcate, multe minți active. Presupun că am venit după alții pentru a face lucruri mai bune decît ei, pentru a nu cădea în greșelile acestora, în rătăcirile și superstițiile lor.”[1]

Destinul de scriitor al lui Ceaadaev este unul nefericit: în timpul vieții i-a apărut doar un singur text, nesemnat, Scrisori filosofice către doamna ***. Scrisoarea I, inserat în numărul 15/ 1836 al revistei „Teleskop”. Textul a avut un impact covîrșitor asupra intelectualității ruse, scindînd-o practic în două tabere: cei care împărtășeau ideile autorului cu privire la Rusia vor alcătui nucleul grupării occidentaliste, iar cei care nu-i împărtășeau opiniile vor pune bazele grupării slavofile. În același timp, Scrisoarea adresată doamnei *** a declanșat o adevărată furtună în rîndul autorităților Au urmat un șir de represalii fără precedent prin duritatea lor, menite să descurajeze orice altă inițiativă de acest gen: revista este suprimată, cenzorul A. Boldîriov eliberat din funcție, redactorul-șef, N.I. Nadejdin, exilat la Ust-Sîsol’sk (actualmente, Republica Komi), iar autorul scrisorii declarat în mod oficial nebun, pus sub supraveghere la domiciliu, cu interdicții de a apărea în public și de a publica. Ceaadaev a redactat opt asemenea scrisori filosofice; cinci dintre ele, păstrate în arhiva Secției a III-a (de poliție politică) a Cancelariei Imperiale, au fost descoperite mult mai tîrziu, în deceniul patru al secolului XX, de către Dmitri Șahovskoi și publicate în cunoscuta serie a Academiei de Științe din Rusia, „Литературное наследство”/ „Moștenirea literară”[2]. Lui Ceaadaev îi aparține și Apologia unui nebun (1837), răspunsul filosofului la „lipsa de patriotism” de care fusese acuzat în urma apariției Scrisorii I, precum și o destul de extinsă corespondență cu nume importante din viața culturală a acelor ani.

Cu Pușkin, va face cunoștință în 1816, pe cînd Aleksandr Sergheevici era licean la Țarskoe Selo. Erudiția lui Ceaadaev, modul original de a gîndi l-au impresionat pe poet. În biblioteca acestuia, Pușkin va găsi cărți rare, editate în franceză, pe care le va împrumuta spre lectură, iar lungile discuțiile pe marginea lor i-au modelat gîndirea. Prietenia celor doi a durat, cu toate divergențele de opinii, pînă în anul duelului și al morții lui Aleksandr Sergheevici. S-au păstrat doar trei epistole adresate de Pușkin lui Ceaadaev, scrise „în limba Europei”: două din acestea conțin detalii importante despre modul în care poetul recepta ideile mai vîrstnicului său prieten.

Scrisoarea de mai jos, ultima din seria de trei, este un comentariu la textul filosofic ceaadaevian, ajuns la poet sub formă de broșură (extras)[3]. Aflînd de represaliile declanșate la adresa lui Ceaadaev, Pușkin va amîna expedierea acesteia, în speranța că apele se vor liniști. Poetul însă moare la începutul lui februarie 1837, astfel încît epistola n-a mai ajuns la destinatar. Ea s-a aflat o vreme printre hîrtiile poetului, de unde a luat-o, din precauție ori spre păstrare, Jukovski. Lui i se va adresa Ceaadaev, în scris, în iunie 1837, cu rugămintea de a-i trimite o copie. Oricum, în cercul prietenilor lui Jukovski, conținutul scrisorii lui Puşkin era cunoscut.

 

 

Puşkin către Ceaadaev

Petersburg, 19 octombrie 1836

 

Vă mulțumesc pentru broșura pe care mi-ați trimis-o. Am citit-o cu plăcere, chiar dacă m-am mirat mult că a fost tradusă și publicată.[4] Sunt mulțumit de traducere: în ea s-a păstrat energia și naturalețea originalului. Cît privește ideile, știți că sunt departe de a fi de acord în toate cu ale dv. Nu încape îndoială că Schisma (scindarea bisericilor[5]) ne-a separat de restul Europei și că noi n-am luat parte la niciunul din marile evenimente, care au cutremurat-o, însă noi am avut o predestinare specială. Și anume, Rusia, și anume spațiul ei necuprins, care a înghițit năvălirea mongolă. Tătarii n-au îndrăznit să depășească granițele noastre apusene și să ne lase în urmă. Ei s-au retras către pustietățile lor, iar civilizația creștină a fost salvată. Pentru atingerea acestui scop, am fost nevoiți să ducem o existență cu totul aparte, care, păstrîndu-ne creștini, ne-a făcut, cu toate acestea, absolut străini lumii creștine, astfel încît, prin mucenicia noastră, dezvoltarea energică a Europei catolice a fost izbăvită de orice obstacol. Spuneți că izvorul de la care am sorbit creștinismul nu era curat, că Bizanțul era demn de dispreț și ignorat ș.a.m.d. Dar bine, prietene, oare însuși Isus Hristos nu s-a născut evreu și oare Ierusalimul nu intrase în gura lumii? Și oare Evanghelia e mai puțin uimitoare din pricina asta? De la greci am împrumutat Evanghelia și tradițiile, însă nu și spiritul infantil sau pe cel al logomahiei. Moravurile Bizanțului n-au fost niciodată moravurile Kievului. Preoțimea noastră de pînă la Teofan era demnă de respect, niciodată nu s-a murdărit cu infamiile papismului și, firește, niciodată n-ar fi stîrnit reforma în acel moment, în care omenirea avea nevoie cel mai mult de unitate.[6] De acord cu faptul că preoțimea de astăzi a rămas în urmă. Vreți să știți din care pricină? Pentru că poartă barbă, iată de ce. Ea nu aparține lumii bune. Iar în ce privește insignifianța noastră istorică, nu pot în nici un chip să fiu de acord cu dv. Oștenii lui Oleg și ai lui Sveatoslav, ba chiar și luptele intestine specifice, oare acestea nu sunt acea viață plină de agitație febrilă și de activitate înflăcărată și lipsită de sens, ce caracterizează tinerețea oricărui popor? Năvălirea tătară e o imagine măreață și tristă în același timp. Trezirea Rusiei, creșterea puterii acesteia, năzuința ei spre unitate (a unității Rusiei, se înțelege), cei doi Ivan, măreața dramă începută la Uglița[7] și încheiată la Mănăstirea Ipatievo[8], cum adică, toate acestea nu înseamnă istorie, ci doar un vis palid, pe jumătate uitat? Dar Petru cel Mare? El singur e o întreagă istorie universală! Dar Ekaterina II, care a împins Rusia pînă pe pragul Europei? Dar Aleksandr, care ne-a adus la Paris? și (punînd mîna la piept) oare nu găsiți nimic semnificativ în situația de acum a Rusiei, ceva demn să uimească viitorul istoric? Credeți poate că ne va situa în afara Europei? Chiar dacă, personal, sunt atașat în mod sincer de suveran, sunt departe de a fi încîntat de ceea ce văd în jur; ca scriitor, lucrurile acestea mă irită, ca om cu prejudecăți, sunt mîhnit, însă vă jur pe onoarea mea că, pentru nimic în lume, nu mi-aș dori să-mi schimb patria ori să am o altă istorie decît istoria strămoșilor noștri, decît cea pe care ne-a dat-o Dumnezeu.

A ieșit o epistolă mult prea lungă. Polemizînd cu dv., trebuie să vă spun că multe din scrisoarea dv. sînt profund adevărate. Într-adevăr, trebuie să recunoaștem că viața noastră socială e un lucru trist. Că această absență a spiritului civic, această indiferență față de tot ceea ce înseamnă datorie, dreptate și adevăr, acest dispreț cinic față de demnitatea și gîndirea umană te pot aduce cu adevărat la disperare. Ați făcut foarte bine că ați spus toate acestea cu voce tare. Dar mă tem ca nu cumva opiniile dv. istorice să vă facă rău. În sfîrșit, mi-e necaz că nu am fost lîngă dv. atunci cînd ați predat manuscrisul jurnaliștilor.[9] Nu ies nicăieri și nu vă pot spune dacă articolul dv. va face vîlvă.[10] Trag speranța că nu vor face din țînțar armăsar. Ați citit cumva № 3 din „Sovremennik”? Articolele Voltaire și John Tenner sunt ale mele. Kozlovski[11] ar putea să fie providența mea, dacă ar dori, odată pentru totdeauna, să devină om de litere. Cu bine, prietene. Dacă îi vedeți pe Orlov și pe Raevski, transmiteți-le salutările mele. Ce spun despre scrisoarea dv. ei, niște creștini atît de mediocri?

 

[1] Citat din Apologia unui nebun. A se vedea și versiunea românească a textului, semnată de Janina Ianoși (Piotr Ceaadaev, Scrisori filosofice către o doamnă, urmate de Apologia unui nebun, București, 2007, p. 187.

[2] Tomurile 22-24, apărute în 1936.

[3] În octombrie 1836, textul primei scrisori filosofice a apărut sub formă de broșură, în 25 de exemplare. Ceaadaev i-a trimis lui Pușkin unul din ele, prin intermediul preotului iezuit Ivan Gagarin (1814 – 1882). Traducătorul în rusă al textului, N. Ketcher (traducător, medic, apropiat al grupării lui Herzen și Ogariov), a reușit, după spusele lui Pușkin, „să păstreze energia și naturalețea originalului”, însă urmele intervenției cenzurii sunt sesizabile.

[4] Pușkin se mira de faptul că cenzura permisese publicarea unui asemenea text.

[5] În Biserica răsăriteană și cea apuseană.

[6] Fără îndoială, Pușkin avusese prilejul să discute despre aceste probleme cu Ceaadaev și prin viu grai, dovadă faptul că unele aspecte pe care le are în vedere poetul nu se regăsesc în textul broşurii.

[7] La Uglița, pe 15 mai 1591, moare țareviciul Dmitri Ivanovici, fiul lui Ivan cel Groaznic. Începe astfel o criză politică, ce se va întinde pe o perioadă de 22 de ani, cunoscută în istorie sub numele de „epoca anilor tulburi”.

[8] Prin încoronarea, pe 14 martie 1613, la Mănăstirea Ipatievo, a lui Mihail Romanov ca țar se pune capăt perioadei de criză din viața politică a Rusiei, inaugurîndu-se astfel dinastia Romanovilor, al cărei ultim reprezentant a fost Mihail Aleksandrovici, executat de bolșevici în 1917, la Ekaterinburg.

[9] Desigur, pentru a îndulci din opiniile cu privire la Rusia ale filosofului și a discuta despre acele idei cu care Pușkin nu era de acord.

[10] Pușkin fusese sfătuit să nu trimită scrisoarea prin poștă; mai mult, din teamă de a nu-i fi interceptată, poetul își unele măsuri de precauție, atenuînd radicalismul cîtorva opinii sau ocolind adevărul, ca în cazul de față, cînd afirmă că nu iese în lume și că n-ar fi la curent cu ecoul pe care l-a stîrnit textul prietenului său. Din cîte se știe, Pușkin a participat la discuțiile aprinse din salonul Karamzinilor, locul de întîlnire al cremei intelectualității ruse din Petersburgul anilor 1820-1840, generate de apariția în „Teleskop” a scrisorii lui Ceaadaev.

[11] Prinţul Piotr Borisovici Kozlovski (1783 – 1840), scriitor, traducător și diplomat. Este autorul mai multor lucrări, publicate în Occident (Tableau de la cour de France, Lettres au duc de Broglie sur les prisonniers de Vincennes, Belgium in 1830), și a primei traduceri în rusă a Suferințelor tînărului Werther. I-a cunoscut pe Chateaubriand, Heine, Byron, Metternich. Grație misiunilor diplomatice cu care a fost însărcinat, a petrecut în diferite țări din Europa mai bine de trei decenii. Este unul din cei care i-au oferit informații cu privire la Rusia marchizului de Custine, în timp ce călătoreau spre Petersburg cu vaporul „Nikolai I”.

Revista indexata EBSCO