Jan 16, 2017

Posted by in MOZAIC

Gheorghe SIMON – Ioan Alexandru – logos și istorie

         Dinamic şi psaltic, mărturisitor şi pneumatofor, jertfit şi jertfitor, frînt şi răsfrînt, adiere şi mlădiere, lăuntric şi în sobor, îmbunătăţit prin cuminecare, Ioan Alexandru e poetul luminii lăuntrice, al celuilalt tărîm, al celuilalt pămînt, întrezărit, precum o lacrimă albastră, pe cale de transfigurare. Într-o clipă de răgaz, răpiţi de extaz, în contemplare, cît suntem încă pe cale, cît nu s-a uscat roua lacrimilor de pe chipul dimineţii, să ne fie dat, odată pentru totdeauna, înţelesul ascuns al celor nevăzute, cîte ni se arată, ca întîia oară, eminesciană, întrupare a Logosului, purcedere a Verbului, din Tării şi din Putinţă, cerească vecernie a luminii neînserate. Toate, absolut toate, vrednice ocazii de nuntire, între ceea ce a fost şi sunt încă pe cale de mărturisire: Şi cale-mi eşti oriunde plec şi urmă/ Nădăjduind în cîte-am fost învins/ Flămînzi şi goi cărarea de mi-o curmă/ E semn că-n jertfă sunt şi eu cuprins. (Psalm)

         Imnele sunt o încununare şi o celebrare, prin puterea izbăvitoare a Logosului iubirii, prin resurecţia adeveririi, prin mărturia cuvîntului, într-o clipă imnică, liturgică, o ascensiune a sufletului, o eliberare teribilă a sufletului din Peştera lui Platon, ca lămurire de sine, spre lăuntricul unei coline ocrotitoare, fără ascunzişuri sau viclenii.

Ioan Alexandru e mai aproape de Pindar şi de Dante, avîndu-l însoţitor şi duhovnic pe Eminescu, urmînd îndemnul lui Rilke, de aprofundare şi asumare a ceea ce e mai tainic în sufletul unui om, acordîndu-i privilegiul şi împuternicirea de a se mîntui, prin supunere şi ascultare, prin neîncetată veghere şi priveghere, făcînd să sporească, precum lumina, prin dăruire, harul clipei eminesciene, duhul înaripării sufletului, fericirea de a fi parte, într-o atît de nemărginită săvîrşire, armonie a cosmosului, ca ordine şi ierarhie, miez al învăţăturii, cînd unul pe celălalt se susţine, povara trecerii fiindu-ne, astfel, mai uşoară.

Poetul, fiind în lucrare neîntreruptă, precum Duhul Mîngîierii şi al Tăcerii, săvîrşeşte ceva, fără părtinire şi fără ură, cum e viaţa pe pămînt, pregătire spre moarte, prag uşor de trecut, cînd mormîntul e gol şi sufletele, laolaltă, sunt la locul lor, neatinse de părerea vreunui nor, fiind doar chip şi asemănare. De acum înainte, nu vor mai fi cuvinte şi nici vorbire, va fi doar Cuvîntul/Logosul, în chip nemaiînchipuit, ci doar Tăcere, mlădiţe de raze, înmănuncheate, şi doar încîntare între cel privit şi privitor, trecere uşoară, eliberare de sine, de la unul spre celălalt.

Eliberate vor fi sufletele de toată povara unui trecut, pe care nu-l vom mai recupera, decît renunţînd la ceea ce ne-a fost poticnire, împotrivire şi adversitate. Eliberare din moarte, eliberare a sufletului, în solitudinea razei, a contemplaţiei, a interogaţiei, fiind doar răspuns, răspuns bun, la cea dintîi chemare, a lăuntricului fremătînd, precum din Pomul vieţii, am pregusta din rodnicia tăcerii, din şoapta adierii mîngîietoare. Cum nu avem nici puterea de a muri în locul celuilalt, acestea sunt taina şi mîntuirea, acesta e şi sensul vieţii, care nu ne întreabă, interogativ/dubitativ, ci e chiar răspuns la o chemare, la care noi nu avem acces, fiind noi înşine răspuns, parte a întregului însufleţit de duh.

Tînărul Ioan şi-a luat rămas bun de la poetul din Lancrăm, fiind înmărmurit, în  cortegiul spre cimitir, neştiind nimic despre moarte, sicriul, copîrşeul, rămînîndu-i în amintire, ca tăcere a Chipului celui care îi încîntase sufletul. Aşa se face, aproape, imperceptibil, că trecerea blagiană a lăsat o cărare, o punte, spre vindecare şi alinare, o nemaivindecată rană interioară. Rana aceasta, rana din mîinile lui Iisus, nu s-a mai vindecat, ci a devenit el însuşi rană a sufletului, pentru totdeauna, în chip nemaiîncercat. Rana rilkeeană şi tăcerea blagiană induc spre căutare asiduuă a unui reper. Şi repede, îi va fi dat să vadă.  Stîlpii de la poartă devin pridvor, steagul de la nuntă devine prapor, roua de pe flori îmboboceşte lacrimă pe chipul din zori; leagănul copilului e copîrşeul în care toate înmărmuresc în taina lor; năframa de pe chipul Mîntuitorului e faţa de masă, de la Cina cea de Taină, în care se imprimă, actualizat, chipul transfigurat al Logosului, pe cale de a ni se fi arătat, Duhul Mîngîierii, al nepărăsirii, de atunci, precum şi acum, pînă în veac: liturghie neîntreruptă, cînd vom fi ajunşi, uitînd de unde am plecat.

         Să te vezi pe tine, ca pe un celălalt, răsfrînt, aşadar, cu tine cu tot, în abisul neascunderii, al adeveririi, prin mărturisire, cînd încetează condiţia de martor şi devii Persoană vie, mărturisitoare, şi nu cu putere de la sine, ci ca o binecuvîntare, împuternicire, mai presus de tine, confirmat de Duhul neuzurpării, al pierderii şi al irecuperabilului pustiitor. Fiind totuna, aici acum precum, şi nu altfel, ci numai într-un chip, fără de chip, întruchipat doar prin Cuvîntul ce ni s-a dat, pentru totdeauna, şi nu ni s-a luat, fiind chezăşie şi cale, pentru cei care nu au văzut şi au crezut: Întruparea, Moartea şi Învierea.

Desăvîrşit imnograf, slăvitor al Duhului şi liturghisitor al Luminii, Ioan Alexandru face să ni se arate, nesmintit, Logosul, în toată puterea neprihănirii, crucificat pe o gură de rai şi de grai, în toată splendoarea unei rostiri răspicate, înspicînd tăcerea, imperceptibilul şi indicibilul, în toată măreţia şi duioşia unei fericite întîmpinări a ceea ce e mai tainic şi mai neînsemnat, cînd toate converg spre împlinire, organic şi dinamic, în nemărginire şi desăvîrşire, ca lucrare neîntreruptă a Logosului.

Tot ce atinge cu privirea devine mîntuitoare viziune, lăuntric zugrăvită, cu aripi nevăzute, în zbor epifanic, înfiorată fulguire, precum tot ce aude, vibrează în ecouri fecunde, fîlfîire de şoapte, prinos de tînguire. Ascensiune şi necuprindere, neîntrerupere şi neprihănire, foc mistuitor sau cleştar de fior, poetul, sacerdot, celebrează creaţia în chipul dintîi al razei, ca roză cunună, de mai tîrziu, pe fruntea Mîngîietorului, pînă la mîntuirea ultimei picături de rouă, dislocînd izvorul veşnicei vremelnicii, din împietrirea, cea din veac, adumbrită: Numai faţă de Tine am păcătuit/ Fiece clipă neprihana Ta cu păcat mi-o vădeşte/ Cu cît mă simt mai îmbunătăţit/ Prăpastia-ntre noi tot creşte// De la sine nu pot să te ajung/ Intrarea-n port într-una se amînă/ Pînzele de pe catarg se strîng/ Să se vadă rănile-n furtună// De odihna Ta să mă pătrund/ Să fiu limanul zguduit de Tine/ În pîntecele navei tot cuprind/ Încărcătura stingerii de sine.(Liman)

Ioan Alexandru scrie un singur poem, rotunjit în primordii, şlefuit cu muchia celor patru Evanghelii, cu accente noetice, cu ferecături bizantine, cu ecouri dositee, lămurite, de fiecare dată, în liturghia solitudinii, prin înălţare, gravînd litere, scrijelind pustia/nimicnicia şi gravitînd în preajma Focului sacru, nemistuitor, ci doar, veghetor, în primejdia clipei, neuzurpate.

Pregnantă şi prodigioasă, paradigma Logosului e măsura Puterii cereşti, a energiilor creatoare, a Duhului mîngîietor, distribuit, dar neîmpărţit, (v.Noica). Logosul e fractal, eon, întruchipare a Luminii şi întregire a Duhului. Chipul dintîi al întîiului om, restaurat, prin jertfire, şi nu prin uneltire, prin iertare, şi nu prin simulare: să ardă-n inima mea/Logosul să-l frămînt.// Logosul prunc în altar, Praporii de nuntă/ În pridvoare/ Mai adîncă decît infernul//  Înflăcărează/ Sabia luminii Logosului cu două tăişuri/ La amiază. (Logosul)

         Fie parabolă sau alegorie, metaforă sau personificare, imnul e încercarea solemnă de a statornici şi de a înveşnici, prin rostire, o vieţuire exemplară, o trăire plenară. Mai mult decît încîntare, imnul e o glorificare a vieţii, ca ofrandă a iubirii eterne. Logosul face să se surpe Pustia, să se spulbere colbul tăcerii, să se adeverească ceea ce e mai presus de fire. Calea poetică propice, proniatoare şi imnică, devine, în toată poezia lui Ioan Alexandru, o vestire şi o învestire a Verbului semitic, dinamic şi sprinten, neocolind poiana luminii şi a contemplaţiei, statică şi primenitoare, din Elada antică. Departe de a fi doar elogiu, simplă enumerare comună, monotonă, imnul e copleşire şi uimire, izvorîre neîntreruptă, auzire şi vedere, împreună, expansiune şi ascensiune, cînd nimic nu mai poate stîlci şi nici stînjeni, cînd nimeni nu mai poate cîrti, împotrivă a ceva sau a cuiva, ci devine una cu urma unei tăceri, cu umbra unui zbor epifanic, în zarea unui început, restaurat, clipă de clipă. Imnul, în viziunea lui Ioan Alexandru, e precum un Acatist, în două tînguiri: icos şi condac.

Dialog şi doxologie, cuminecare şi mîntuire, ancoră şi ţărm, matcă şi mormînt gol, amprentă şi Prototip, crîng şi grădină, izvor şi mare, pridvor şi prapor, rana din mîinile pironite ale Mîntuitorului şi giulgiul dintr-un singur fir, lacrimă şi roză, pelican şi cerb, toate, într-un mod parabolic, într-un registru sofianic, strunite şi compuse, în canon voroneţean, al calendarului desfăşurat, al Chipului neobliterat, ci doar lăuntric, fără echivoc, eliberat, restaurat, în chip unic, nerepetat. Sau, prin nume, înveşnicit, precum în Pomelnicul bistriţean. Continuat, pe scara numelor vii, dedicaţie severă, chemare, într-un sobor, de neuitare, în toate cărţile imnelor, ca invariante şi raze ale iertării, avînd ceva din aerul brâncovean al jertfei, precum şi ceva din aura învăţăturii Părintelui Basarab, mai întîi faţă de fiii săi, Ştefan, Maria, Ioachim, Rut-Elena şi Ioan Constantin, apoi, închinare Ulvinei, maica iubirii.

Biruinţă eternă asupra vicleniei, a tot ce ne apare ca fascinant, numai pe fugă, şi în iureş ademenitor, tot pe atît, domolite prin Cuvîntul izbăvitor, limba clopotului răscolitor, corul îngerilor, dogoritor, şi vederea columbei, în zborul ei, lămuritor. Un singur poem, rezumînd şi însumînd, în versete coapte în focul arderii de sine, în cuvinte fecunde, răscolind pustia, toată firea pîrjolită de urîciune. Netrecută prin Cuvînt, plesneşte de prea mult sine, cînd sinea se întrece doar cu sine, neştiutoare de jertfă, de durere, de suferinţă, de iertătoarea maică a iubirii, cînd firea e biruită prin chiar agonia firii, mîntuindu-se în fructele liturghiei cosmice: Ochii credinţei sunt tot ce am mai sfînt/ Şi mai curat şi fără părtinire/ Cu ei mă uit la toate cîte sunt/ Să nu le fiu prilej de prihănire. (Vedere)

Priinţă şi putinţă, deopotrivă, spre slava unei încumetări de sine, a bunei îndrăzniri, a ispăşirii şi a izbăvirii, cînd nu mai eşti singur pe pămînt, ci doar adeverire, prin Cuvînt, ci numai însufleţire şi înfiorare: Mulţi şi-au asumat din suferinţele altora/ Săvîrşind fapte pioase/ Dar împotmolindu-se în noapte/ Învăţăturile lor au rămas neputincioase. (Pasha)

Adeverire şi discernere, căutare şi regăsire, rostire şi tăcere, cosmos şi istorie, neputinţă şi cuviinţă, imnograf desăvîrşit, Ioan Alexandru e poetul ascensiunii şi al tensionării energiilor în descătuşare, dislocare a pustiei, a tot ce ne-ar putea stînjeni, glorificînd şi slăvind, pe cît îi stă în putere, înţelesul profund al trăirii plenare, micşorat şi îmbunătăţit, prin mărturisire, prin frîngerea de sine, ca actualizare a Logosului, răscumpărare a sufletului, din ascundere şi din teamă, pe calea cea mai strîmtă a jertfei, ca prinos al Iubirii, împăcare şi mîntuire, cînd păstorul biruitor face să se surpe umbra păcatului: Numai odată Logosul este revelaţie sfîntă/ Dar rostindu-i începutul, puterea lui lucrătoare/  Îşi extinde binefacerile fără împuţinare/ Energiile nu-şi pierd din puterea lor necreată/ Ci-o sporesc pe cît în mai multe locuri a dat/ Să se-abată. (Imnul Putnei lui Ştefan cel Mare)

Întruparea Logosului în istorie înseamnă frîngerea de sine, fractura Timpului, întreruperea cronosului devorator şi învestirea unui alt timp, fără de timp, fractal al luminii, început de calendar, pe ecranul imaculat al Adevărului, adeverit şi smerit, înnoit prin răscumpărare, toate şi tot, încrengătură şi coroană, făcînd să se oprească din vîltoare şi nehotărîre, convingătoare şi mistuitoare, raza ispăşirii. Nu mai eşti prizonier al propriilor limite, al unor copleşitoare îngrădiri interioare, o eliberare e totul, o biruinţă. Nu urcuş greu spre nevoinţă, ci ascensiune, încît lumea să nu mai fie o povară şi nici eliberarea o tocmeală, o negociere banală: eşti în adevărul dezvăluit, eşti pe calea vieţii, urmînd Păstorului: De evlavia neamului să te laşi învins/ De uriaşa putere din snctuare/ Acesta-i secretul rostirii exemplare. (Ars poetica)

         Misionar şi liturgic, Ioan Alexandru urmează o cale, tot mai strîmtorată, a ieşirii din matca istoriei, ca accident şi întîmplare, ca nehotărire şi rătăcire, ca utopie a clipei, fără nostalgia unei aşteptări seculare, ci doar, martir al propriei renunţări, al asumării unui destin, pe măsura eliberării de sub arcanele istoriei. Poetul adevereşte ceva care ni se pare străin, chiar în preajma inefabilei restaurări, a chipului dintîi, a Duhului nerăspîndit, ca desvîrşire, prin săvîrşirea inevitabilei întrupări, ridicate toate, prin cuvînt, salvate de la moarte, prin numele toate, pomenite şi înnoite prin rostire, ca ultim resort şi suport, spre mîntuire, ultimul cuvînt de pe cruce.

 

Gheorghe Simon                                                      

                                                                                

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO