Jan 16, 2017

Posted by in EDITORIAL

Ioan HOLBAN – Poezia lui Nicolae Coande

„Bismark a spus: poeţi şi prostituate poţi avea pe bani/ oricînd./ Auden mormăi – indiscutabil ca moartea…/ Diavolul poate maimuţări orice – mi se pare că asta a scris-o/ un discipol al lui Guénon./ Şi Silone: daţi-mi o singură propoziţie şi vă voi spînzura/ autorul./ Cred că este în sală zise cineva./ În sală, dar nu în viaţă uitaţi-vă cum s-au rărit rîndurile/ cum se răreşte părul după treizeci de ani./ La patruzeci dacă nu se întîmplă nimic nu este nimeni de vină/ uneori aştepţi toată viaţa să vină o zi./ Adevărul este ascuns şi probabil că va rămîne aşa de-a pururi –/ mai nimerit nu se putea şi Alexis a nimerit-o.// Iar ea, ea despre care sînt silit să tac/ are intuiţia a tot ceea ce este rebel în viaţa mea!/ O, Soren – copil mistagog o, viaţă discretă/ ai fost tu oare prieten cu Dumnezeu?/ Ai ştiut tu: ceva din Dumnezeu este exilat din Dumnezeu?/ Ca un nor fără formă nici alb nici negru nici roşu nici verde/ de nici o culoare? fără sunet fără semnificaţie?/ ca un sînge de fulb – dar ştiţi voi oare ce este un fulb?/ Un fulb este un poet mort prin oasele lui cîntă vîntul (cînţi tu)/ dar poeţi şi prostituate poţi avea pe bani oricînd…/ Chiar dacă eu ştiu – de s-ar cufunda dorinţele şi lumea toată/ un poem ar pluti auriu…” (Sînge de fulb). Un fulb este poetul care scrie În mar­gine (1995), Fincler (1997), Fundătura Homer (2002), Folfa (2003), Vînt, tutun, alcool (2008), Femeia despre care scriu (2010), VorbaIago (2012), Nu m-au lăsat să conduc lumea (2015), cartea de eseuri Dumnezeu poet și protector al lumii. Eseuri despre întoarcerea religiosului (2016): „poetul – cum spune Nicolae Coande într-un cuvînt înainte la antologia VorbaIago – este mereu persona altcuiva şi nu are pretenţia că scrie în numele său”: un fulb, adică.

Cărţile fulbului Nicolae Coande în­chid seria optzeciştilor, cristalizează teme şi motive lirice de regă­sit în toată poezia acestora, de la Mircea Cărtărescu, Marta Petreu, Al. Muşina şi Ion Mureşan pînă la Ioan Es. Pop, două poeme ale cărţii de debut, În secolul ăstora şi Scapeţii, fiind în chip special reprezentative pentru poziţia-în-lume a poetului, relaţia sa cu preajma şi cu sine, într-o continuă tensiune care provoacă, în structura de profunzime a liricii, explozia realului şi, deopotrivă, implozia fiinţei: un raport de forţă, specific întregii lirici optzeciste: „Nu pot să rîd în secolul ăstora nici mort/ ascuns în propriul meu creier/ sînt omul din pod/ lăsaţi şobolanii să vină la mine/ am la îndemînă zgura eşecul stilul pervers/ zile pline de o fragilă demenţă/ nu pot să rîd în secolul ăstora nici mort” (În secolul ăstora); „Ce-i al lor au din plin/ eu sînt un simplu cerşetor cumva dramatic spus/ au lumea lor şi ca să intru în ea ar trebui să plătesc/ nu plătesc stau afară la porţi cu o sticlă de vin/ un ins obscur o monedă pe care nimeni n-o vede/ au legea lor fac ce vor/ nu plătesc stau şi beau afa­ră la porţi la care/ n-am bătut niciodată” (Scapeţii). Un conflict deschis între eu şi ăştia e toată poezia lui Nicolae Coande; despăr­ţiţi de Lethe şi de „vîslaşul ursuz”, eu care „nu sînt Eu” traversea­ză rîul morţii şi al uitării pentru a ajunge în margine, într-un no man’s land, în vreme ce scapeţii rămîn pe insula „plină de ţipete idioate”, într-o ţară oarecare „scornită la zaruri”, unde este iadul, cu ţipete „tribale” şi vocile morţilor îngînînd „un cîntecel”. Pînă să dea bănuţul vîslaşului ursuz, să-l treacă rîul ca să devină fulb, un poet mort, adică, eu care „nu sînt Eu” a trebuit să traver­seze infernul realului, secolul ăstora, cu „draga noastră sărăcie”, bietul alexandrin „rătăcit prin bîlciul lumilor” a experimentat pînă la capăt imnul perdiţiei în pieţele „acestui tîrg de provincie”, căutînd un răspuns de ciocan pur pentru o lume care îl dezgustă: pînă la „povestea din cer” a fulbului, poetul aşteaptă zilele Ciocănaru­lui: „zac lipit de podea în camere unde lumina se înnegreşte la ca­pete/ zilele Ciocănarului se apropie îi simt putoarea/ între pereţii unde tot mai greu respir aerul altuia/ care se frămîntă alături/ îl aud cum tuşeşte şi scuipă nervos cu tot mai slabe puteri/ cineva îi bea viaţa şi eu ştiu cine este/ noaptea cînd ies gura mea străluceşte de atîta lipsă/ nimic nu îmi place mai mult ca nebunia care înfloreşte/ în grădini pline de voci umane/ adierea ei peste faţă mă răcoreşte mă face pentru o clipă/ să uit ce va fi/ să las în urmă rîsul gros ieşind din burţile arhonţilor/ care conduc aici. voi poves­ti în cer –/ cred că viaţa mea este de mult o povară pentru cei vii” (Voi povesti în cer). Povestea din cer, spusă de fulbul care, iată „s-a sinucis aruncîndu-se în cer” este a istoriei „rîioase ca o capră”, a erosului surpat cu „femei cu multe feţe de prin păr­ţile noastre”, a maimuţei umilite de minciuna Celuilalt, a lumii-pubelă pe unde „urlă de groază cîinele Ciocănarului”: am început cu nu şi aşa voi sfîrşi, scrie poetul care nu e încă fulb în poemul Mestec o singură dată.

Bietul alexandrin rătăcind prin bîlciurile lumilor, cu poemele din prima sa carte, În margine, spre bar­ca vîslaşului ursuz, are şi o platoşă: asemeni Martei Petreu care crede că tot ceea ce nu trece prin creier des-figurează, Nicolae Coande se ascunde în creier, unde sînt înaltul şi adîncul, sărutul Iudei şi Idolul „cu mască de om”, în cap se află ochii, diurn şi nocturn, al vieţii şi al morţii, în creier doarme boala şi tot acolo se aprinde focul: un ins numai cap e poetul din lirica lui Nicolae Coan­de, un creier care „soarbe” lumea – „ţara neagră”, „ţara de piatră” – prin toţi senzorii şi numai secătuirea ori sorbirea lui în „plînsul unei femei” poate oferi şansa unei noi geneze, a unei alte vieţi ca­re începe, iată, într‑o cameră a minţii încă necunoscute: numai ast­fel, prin secătuirea creierului, bietul alexandrin/ va deveni fulb; „N-am nici un scop în viaţă nu mai iubesc nimic –/ cîndva voi muri cu creierul secătuit/ în tăcerea care se lasă peste lucrurile simple/ vocea mea stinsă (pretenţia mea discretă de a fi iubit)/ va fi urletul fiarei rănite/ parfumul desuet al ceaiului în care plutesc/ pla­netele amare/ o ultimă iluzie a stilului seducător/ ceea ce am iubit ca orbul cu degetele/ ceva ce Dumnezeu nu a dorit ca eu să văd/ într-o cameră a minţii unde voinţa şi delirul/ fac din nefericire soarta şi vocaţia celorlalţi/ eu am avut curajul să rîd pînă la capăt/ am iubit am băut am scris (nici o milă/ pentru cei care scriu)./ Nu po­ţi să ştii niciodată unde este cu adevărat viaţa ta.” (Pretenţia mea discretă): no mercy e deviza, nici o milă pentru cei care scriu.

Doi sînt poeţii de azi care scriu pe pîine şi (îşi) strigă dezastrul de a fi poet: Ion Mureşan care, în poemul Izgonirea din poezie din volumul Cartea de iarnă, imagina statuia poetului sculptată „într-o stîncă de pîine”, unde îndrăgostiţii scrijelesc, de exemplu, „Ghiţă + Mony = Iubire” şi Nicolae Coande care, în La frontieră (II), scrie pe pîine „cu scris tremurat Effata”; tot astfel, Ion Mureşan, în Viaţă distrusă de poezie din volumul Poemul care nu poate fi înţeles, îşi avertizează cititorul că poezia e un „snop de urzici”, un cîntec „pe jumătate putred” care năruie viaţa trăită ca viaţă, într-un blestem care s-a împlinit („Vers otrăvit, năpîrcă, cîntă cum ţi-ai lipit buzele scîrboase de buzele mele./ Cuvintele tale roase de rîie, năpădite de păduchi,/ curvele tale de cuvinte/ muşcă sînii domnişoarelor, muşcă părul cărunt/ de pe pieptul bărbaţilor,/ pui de căţea, iubirile mi le-ai schilodit,/ viaţa mi-ai vlăguit-o, mierea zilelor mele ai risipit-o/ pe limba neruşinaţilor!/ Nu criticii, nu revistele literare, nu subtilii universitari/ îţi vor da de capăt,/ ci hingherii, deratiza­torii, Sanepidul, Securitatea,/ dermato­logii, ginecologii, pentru ei,/ pe rînd, o să fii prilej de împlinire a muncii./ Cît despre mi­ne/ viaţa mi-ai vlăguit-o, mierea zilelor mele ai risipit-o pe limba neruşinaţilor”), pentru ca Nicolae Coande, în poemul În margine din cartea de debut, să (re)afirme dezastrul de a fi poet: „Nimic nu întrece dezastrul de a fi poet – asta pot spune în anul/ treizecişitrei/ cînd nicăieri între cer şi pămînt nu-mi găsesc locul/ ni­ci înger nici drac nici fierbinte nici rece cald căldicel/ ca şar­pele adormit în grădină la soare pe care îl ucide în vis de mii de ori/ tînărul tiran/ în anul treizecişitrei pentru că am spus ce aveam de spus cu jumătate de gură/ eu cînd să plec la război mă îndrăgostii sclav la femei somnoroase/ piară lumea şi fără mine/ aici în mărginime îmi e mai bine/ în anul treizecişitrei eu venind de la şes cu tălpile goale/ ţin cu grijă în mînă propria mea cenuşă – am scris/ cît am scris/ cu capul în nori şi cu picioarele în copci de gheaţă/ şi întor­cîndu-mă în plin întuneric cu o iuţeală pe care n-o ştiam/ văzui că soarele din faţa mea se aprinde şi-n ceafă/ în anul treizeci şi trei – fiecare cu ale lui – am spart în dinţi/ fiola atîtor nopţi de lene ignoranţă şi beţie/ nu mai sînt tînăr scriu şi am vîrsta/ celor ce sînt în exil pe pămînt”.

În exil pe pămînt, suspendat între clarul de lună şi peretele întunecat se află poetul, alexandrinul, spoitorul nebun de durere, maimuţa umilită, omul din pod avînd la îndemînă „zgura eşecul stilul pervers”, căzut definitiv din „ficţiunea” Edenului („cu spatele vom intra în istorie/ în paradis niciodată”, rîde amar, „printre noduri”, poetul Într-un moment al vieţii mele), care a scris în loc să iubească, dormind pe sub pămînt „cu melcii Domnului” sau, dimpotrivă, lucrînd cu diavolul, la focul lui, „un chip desfigurat de poezie”, mereu în margine, în mărginime, cum îi spune: iată istoria, povestea poetului de azi, a fiinţei interioare ce se rosteşte aici, în fond, pe care au scris-o Mircea Cărtărescu şi Florin Iaru, Traian T. Coşovei şi Lucian Vasiliu, Ion Mureşan, Cassian Maria Spiridon şi Marta Petreu: în grila lui Nico­lae Coande: „Am început întotdeauna cumva distrat cu ceea/ ce tre­buia să închei/ om devastat de propoziţiile inutile/ ca o cîmpie vara de fulgere albe care lasă însărcinate/ femeile locului/ şi acum cînd mă îndrept cu o şansă mereu mai redusă/ spre valea unde cîţiva bărbaţi la foc de tabără/ sporovăind îmi beau cu nepăsare vinul de inimă/ de ce această spaimă plăcută totuşi/ că-n clipa morţii/ uşori ca hîrtia vom fi sigilaţi în plicuri uriaşe/ şi expe­diaţi ca răspuns celui care întreabă zilnic de noi?/ Şi cu viteza sunetului în ureche atunci cînd sîntem/ traversaţi de fiinţe necu­noscute nouă/ mă întorc sau doar visez că mă întorc pe dealuri/ acolo unde copil cu ochi albaştri ca ai pisoilor sălbatici/ aşteptam să vină ploaia sau să vină/ cea pe care o voi iubi toată viaţa: nu venea/ şi nici nu a mai venit/ demult nu mai am ochii albaştri/ şi acum mă gîndesc – cumva distrat – că poate nici/ nu i-am avut vreodată”. Cît curaj trebuie să aibă un tînăr poet – la vremea căr­ţii din 1995, Nicolae Coande avea, în fond, treizeci şi trei de ani, vîrsta celor aflaţi în exil pe pămînt – să scrie un poem precum Vi­nul de inimă? Să trimită, prin el, la paradigma poetică şi de sensi­bilitate a generaţiei lui Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Cezar Baltag, Mircea Ivănescu. Dar şi la Ion Mureşan, Marta Petreu, Aurel Pantea, Liviu Ioan Stoiciu, Matei Vişniec. Dar şi la cei care vin după.

Nimic nu se schimbă în Fincler, unde, în „era post-Scîrbei celei mari”, maimuţa umilită, avînd zaruri măs­luite, se roagă Domnului să fie lăsată să se sature de pelin, iar poetul, plătit „împărăteşte să fie sărac şi să stea pe margine”, se lasă purtat de o corabie cu vînt în pupa sub „emisferele neantului”; în vastele poeme din Fincler, un gramatician al decadenţei spune, cu vocile deriziunii, satire „duhului meu”, reafirmînd dezastrul de a fi poet şi marginalitatea – marginea marginii „cu panaş zdrenţuit”, cum scrie poetul în Craiova revival (În stupoarea Provinciei): jumătate-de-om pe jumătate-de-text-călare este „eroul” din epoca Scîrbei, asediat în creierul care ia forma poeziei – „sînt un orbete trăitor în propriul său cap”, cum spune în Frumuseţea contemporană. O sutră – de cucuta, jalea şi prostia „ăstora”. Suspendat între două paradigme – iubirile tinere şi dezabuzarea altei vremi, fiinţa interioară şi „capetele mecanice” ale oamenilor „exteriori”, realul Scîrbei şi (i)realitatea fantasmei care dă crezare lui Miller („un mare artist este cel care cucereşte romanticul/ din sine însuşi”) –, alexandrinul vede şi trăieşte iadul, repetînd, parcă, istoria lui Lazăr despre care se spune că, înviat din morţi, a patra zi, de Domnul, n-a mai fost văzut rîzînd ori măcar zîmbind vreodată, în toată viaţa sa, cît a propovăduit credinţa între păgîni: Nu pot să rîd în secolul ăstora nici mort, scrie Nicolae Coande în poemul O me­serie de dobitoc. Alternativa e aceea figurată în cartea din 1995: fulbul, poetul mort care va povesti în cer, după ce, în tensiunea conflictului declarat cu era Scîrbei celei mari, va fi avut loc implozia sinelui: „Într-o cameră obscură a minţii mele voalate/ eu nu/ ştiu ce este lumea de afară şi voi muri/ fără să ştiu/ eu cel mai blînd dintre încrîncenaţii acestei lumi/ Mor în capul meu şi nu ştiu de ce –/ mor interior/ eu atît de incert am o singură certitu­dine/ soarele moare interior/ şi el./ L-am fotografiat pe Dumnezeu/ şi pentru asta voi plăti cu vîrf şi îndesat. Am crezut/ că fac artă./ Am făcut pe dracu’. Am fugit de realitate./ Am povestit în cer” (Fin­cler).

În chiliile din Fundătura Homer, poetul îşi taie drum prin „pădurea de simboluri”, asemeni unui alt Făt Frumos, jumătate-de-om pe jumătate-de-text-călare, cum s-a văzut, „un bărbat frumos/ născut în ’62 la Ierusalim după Cristos”, sedus de poezie, ia cina săracă a muncitorului, bîjbîie „sub limba de coşmar” într-o „pimniţă unde mănînc şi soilesc”, transmite reportaje pentru orizontul ghicit al lui altundeva („de puţin timp în oraş toa­te femeile sînt bătrîne. nimic/ nu anunţa un început atît de brusc nimeni nu prevăzuse/ o atît de rapidă victorie, plînsul fără lacrimi e la ordinea zilei/ întins pe spate îl aud cu o voluptate care-mi des­chide/ venele simt nebunia cum ridică grinzile şi sparge/ geamurile acum totul se vede şi plimbăreţul de ocazie/ dacă va rezista va povesti apoi cum sufletul ca fumul/ ieşea din ochii lor sterpi pe motiv că viaţa separă/ pe-ndelete şi poate pentru că au renunţat deodată la viaţă/ pentru altceva” – Viaţa separă pe-ndelete), dintr-o lume unde suverană rămîne scîrba; iată autoportretul acestui Sf. Francisc al găgăuţilor şi ciorilor: „respir cu plămînii altei lumi între zidu­rile astea vechi/ sînt ameţit şi greu nu mă mai pot ridica uşure/ la căderea serii – iată vaca asta străluceşte/ de la o vreme singură pe cer/ cîndva am să mă îngrop de viu în pămînt. voi lăsa/ doar o mînă afară pentru vechii trecători ai/ fundăturii homer (uliţa-ngustă sub care trăiesc)/ voi indica sensul şi direcţia de mers/ cu policarul dreptei crescut monstruos şi zdrobit/ de apăsarea hulei care vine/ va fi o zi apoi va fi o noapte va fi scîrba asta de lumină. Respir cu o icoană în minte/ sînt secera întristării – omul care plînge în somn” (Fundătura Homer): secera întristării, omul care plînge în somn, într-un perpetuu exerciţiu inspiraţie-expiraţie, într-un vis alb-negru, departe de metaforele „cu care proştii îşi cuceresc femeile”, iubind în vremea sofiştilor şi bînd vin, înainte de Hristos, cu cimerienii, alexandrinul care luptă pentru moartea sa, pentru a de­veni fulb, coboară în iad pînă la ultima treaptă, pînă cînd – şi acolo se închide cercul – va auzi replicile morţilor.

S-a vorbit mult despre corporalita­tea discursului în lirica generaţiei ’80, despre felul cum se poate textua corpul, în pofida „sufletului”; la Nicolae Coande e limita: spaţiul textual, trasat în tuşe sigure, aproape realiste, înghite corpul sau, altfel, se lasă desenat de el: „mă ascund de cum răsare lumina şterg cu precauţie/ urmele care m-ar putea trăda/ puţin cîte puţin elementele scad în întuneric/ după atîta aşteptare nu-mi mai simt sîngele/ zvîcnind în ceafă/ doar mirosul putred al podelei ur­că în nări/ odată cu urina care se prelinge din tavan,/ cine să fie dincolo – unul ca mine?/ levitez în corpul de împrumut al unui să­răntoc/ îmi place să-l chinui cînd zîmbeşte/ cu ochii duşi în fundul capului/ vreunei arătări numai de el văzute, dobitocul scrie/ atun­ci cînd crede că nu-l vede nimeni/ pe o hîrtie mizerabilă/ apoi o bagă în gură face cocoloaşe pe care le ascunde/ sub podea, ar tre­bui să le scot într-o zi să le distrug./ trebuie să spun că nu văd ce vede el. vin de unde/ carnea iese din ziduri şi plînge după for­mă./ aş putea lăsa cîteva urme dacă m-ar interesa vreodată/ să calc pe pămînt” (Aş putea lăsa cîteva urme): carnea iese din ziduri şi plînge după formă e versul antologic pentru toţi cei care studiază problema relaţiei de adversitate/complementaritate între zidurile spaţiului textual şi corpul textuat acolo.

Textele lui Nicolae Coande sînt, cum scrie în Folfa, poeme-grenadă, nişte bombe „antipersonal”, aş preciza, pentru că, spune în Mîna teslarului, distrugerea a fost viaţa mea. După ce va fi aruncat totul în aer şi va fi spus povestea grama­ticianului decadenţei devenit fulb, Nicolae Coande are grijă de cititorul său, „o bucată de om/ toată încă din aer şi nervi”, care tre­buie să afle, iată, că „morţii nu vorbesc cu nimeni, nici între ei măcar,/ nu se-nţeleg prin semne şi nu cerşesc iubire, nu-şi scriu bilete/ în care lasă urme pentru cei ce ştiu să vadă” şi că nemernicii „întîlniţi în viaţă sînt jaloane moarte”, iar oamenii „sînt Moscove ruinate de votcă şi de nepăsare/ vîndute pe sub mînă”. În Vînt, tutun şi alcool, Femeia pentru care scriu şi în Ineditele plasate în sumarul antologiei VorbaIago, poetul face, cititorului său, inventarul proviziilor adunate cu poezia „de tinereţe” (din În margine, Fincler, Fundătura Homer şi Folfa), pe cînd un bărbat putea fi „veioza de noapte a unei cărţi”, pentru „anii cînd frigul se va nă­pusti peste mine”, într-o vreme în care poezia „e mai uscată decît bradul de Crăciun/ de anul trecut”: iată unul din aceste poeme, aflat între proviziile care adună o experienţă, o viaţă trăită în orizontul poeziei şi în dezastrul de a fi poet: „Incredibil singur în viaţă –/ mă cred artist preocupat de culori ce imită/ sîngele în­chegat,/ vinul de inimă e pe sfîrşite,/ îmi număr pe degete priete­nii din rafturi,/ toţi dorm în somn otrăvit, zorii nu se văd încă,/ poate mi-ar trebui un zîmbet de seducător/ pentru ce va urma,/ pen­tru că nu ştiu ce va urma,/ poate mi-ar folosi calificarea unui traducător/ de chipuri şi figuri,/ blîndeţea unui calm şlefuitor/ şi simt cu disperare oarecum jucată,/ despuiat de virtuţi de doi bani,/ că sînt lipsit de curaj fizic –/ mă cred artist beau alcool mort şi scriu/ în aşteptarea unei religii micuţe,/ perfect în vi­ciul meu de a însufleţi obiecte,/ chiar şi pe văduva suedeză a lui Kafka/ ce aducea după spusele unora cu o curea de piele/ sau poate chiar cu sufletul care sub pămînt,/ precum fumul,/ pleacă învelit într-un ţipăt –/ şi mă gîndesc că viaţa are subînţelesuri/ care nu au de-a face cu omul” (Văduva suedeză a lui Kafka): cîtă amărăciune, atîta poezie în această frază a fulbului care, după ce va fi fă­cut experienţa iadului din bîlciul lumilor, în „secolul ăstora”, primeşte răsplata subînţelesurilor vieţii care nu au de-a face cu omul: dar au de-a face cu poezia şi cu cititorul ei, bucata de om, toată încă din aer şi nervi.

Explicit polemic, Nicolae Coande fi­xează în cea mai recentă carte a sa, Nu m-au lăsat să conduc lumea, un concept despre poet şi poezie care s-ar putea identifica prin vechea sintagmă întoarcerea Autoru­lui: poetul, „instinctul albastru al alcoolului” este protagonistul, iar nu poezia, alcoolul produs, fără foc, în distilerii clandestine: „multă vreme nu am înţeles nefericirea literaturii/ şi nici astăzi nu cred c-o înţeleg/ în felul în care voi citiţi generaţiile ca pe dis­tilerii/ clandestine unde faci/ alcool fără foc dar mai ales fără instinctul albastru/ al alcoolului – băutorul”, scrie Nicolae Coande în poemul care deschide volumul, Vara Tequila, luînd, apoi, distanţă faţă de poeticile romantică, simbolistă, expresionistă, pentru că, ia­tă, în Cu mîinile îngheţate, poetul crede că „lipsa de speranţă face poezie dar nu una prea bună”. Demolată e şi poetica pastoralelor şi pastelurilor, a acelora care „cred că te poţi retrage în natură să scrii/ cum ai desface o conservă cu poezie în sînge”, dar „ficatul metaforei” dă semne de oboseală şi, poate, de ciroză pentru că, spune poetul în Impostura, „ochii nu pot privi în ochi toată viaţa/ o floare de măr”. Nici criticul, „episcop ambulant”, nu este iertat: „Tu crezi că un mare critic poate înţelege un poet/ atîtica?/ Lumina dintr-o catedrală are habar cum îşi trage/ sufletul/ ciuperca de pe lemnul crucii care L-a îmbrăţişat?/ Ce este adevărat în diapazonul său pedant, episcop/ ambulant,/ în adecvarea măreaţă de satir precaut în infirmeria/ cărnii, a maţelor, atent la virgula dintre cap/ şi senti­ment?/ Ştii, preţul nu e pentru toate pungile, pentru hămesiţi./ Nu costă prea mult, inhalăm creiere, lipăim nervi,/ am plătit/ şi plă­tim pentru un pacheţel bine făcut, rafturi/ rînduite cu vicii –/ tu crezi că un mare critic are grijă să şteargă sîngele/ pe hîrtie?” (Buzunarul): viaţa şi poezia nu încap în diapazonul pedant al criti­cului pentru că acestea sînt ceea ce face poetul cu ele în singurăta­tea sa, izolat în „prostul teatru al zilei”. Nu scapă de nervul polemic al lui Nicolae Coande nici poeţii „cu voce mică”, scriindu-şi „poezia lor mare” pe care o citesc unui scaun, cum nici poeţii „vicleni”, aceia care „s-au prins/ că romanul le aduce prosperitate” ori liri­cii care „se plîng şi vara/ de degerături,/ dar uită că de mult nu mai au tălpi”; nici biografismul generaţiei ’80 nu-i este pe plac poetului, „autobiografia” sa constituindu-se, parcă, din (chiar dacă pline de farmec) dări de seamă: „Am trăit în partea suprarealistă şi ieftină a lumii./ Bunicul meu dinspre tată s-a născut în capitalism/ la începutul veacului XX/ şi a murit în comunism cînd mai erau nouă ani/ pînă la demolarea Zidului din Berlin (…) Tatăl meu dinspre mi­ne – cum îmi place să glumesc/ cînd nu mă aude nimeni – s-a născut în capitalism/ şi a murit în capitalism dar în ţări diferite: Regatul/ şi Republica/ România. Majoritatea vieţii a trăit în comunism/ şi mi s-a părut/ că a fost mulţumit. Asta pentru că-l vedeam rar./ Ca şi tatăl său,/ nu a fost membru al Partidului (…) Bunicul meu a fost liberal, cîrciumar, mic/ întreprinzător rural/ şi a ieşit la pensie de la CAP ca şef de atelaj./ Ce mîndru eram/ în copilărie de asta! De unde să ştiu că un biet căruţaş/ poate/ fi atît de pompos botezat de masoreţii epocii!” (Bărbaţii din literatura familiei noastre).

Și atunci ce (mai) rămîne? Întoarce­rea Autorului în copilărie, dar nu în vîrsta de aur despre care scriu prozatorii în autoficţiunile lor, ci în emoţia, în lacrima, în zăpada roșie a inimii de la cinci ani: „nu m-au lăsat să conduc lumea la cinci ani cînd aveam/ putere lacrimi”, scrie poetul în primul vers al cărţii, iar pe coperta interioară detaliază într-o mărturisire care pare, dar nu e deloc, ludică: „Aşa, poem după poem, am ajuns la con­cluzia «savantă» că doar la cinci ani putem fi cu adevărat poeţi, atunci cînd puterea noastră se uneşte, cum cerea Nietzsche, cu o altă putere şi făptuim cu adevărat totul. Ceea ce facem pe urmă este o transcriere palidă a acelei miresme unice”. Prima copilărie e vremea versurilor „ceva mai răsărite”, trăite in illo tempore: „Aud de la mari depărtări umbra mea de copil cum/ se furişează/ şi îmi sare în spate/ (îmi închipuiam o locomotivă bătrînă răscolind prin/ sîngele meu/ după un vers ceva mai răsărit)” (Mama mea, locomotiva): numai atunci, în departele vegheat de umbra copilului se aude cîntecul, se ţese, în joc, realul şi, mai ales, se deschide emoţia pură pulsînd în zăpada de sînge a inimii: „Vino, cît mai e vreme, să-ţi deschid o uşă din/ copilăria mea,/ s-atingi zăpada roşie a inimii linsă de un peşte/ ce-şi scuipă gîndurile pe uscat în cele patru/ anotimpuri –/ să nu te temi, darul ce-l ai nu ştii de unde vine şi mai ales/ pen­tru cine ţi-a fost dat,/ în el se-aude cîntecul unui copil uitat de toţi,/ jocul său atent ţese oraşele în vis, împinge morile/ de vînt/ ale sufletelor din paradis./ Ochii-i aprind lampa să ne-ncălzim bietele mîini/ cu care scormonim adînc după iubire” (Poștașul). Dar Nicolae Coande nu e singurul care caută „carnea vie” a poeziei în dura­ta ascunsă, latentă, a fiinţei interioare, în emoţia şi lacrima încă nepervertite de „configuraţia filosofică a lumii”; mai întîi, Ezra Pound din care poetul citează în chip de moto: „Aveam cunoaşterea intimă…, şi ignoranţa unui copil de cinci ani”; apoi, Cezar Ivănescu care, într-un interviu acordat lui Vasile Proca, relatează drumul în căruţă, la cinci ani, spre Bîrlad: „Unde mergem, tată?, întreabă copilul. La Bîrlad mergem. Aha, înţelege viitorul poet, la Baaad, la Baaad..”; în sfîrşit, Cristian Popescu (“Primele încercări literare ale poetului Popescu datează de la vîrsta de 7 ani”, se spune în Ar­ta Popescu), dar şi, de pildă, un debutant, Maria Grădinaru, care, în volumul Triplu sec, scrie astfel: „copil fiind/ descopeream bucuria în fragmentele de sticlă/ colorată/ prin care priveam soarele/ spe­rînd să-l pot prinde într-o culoare atît cît să-i/ mîngîi conturul cu pleoapele/ dar cel mai mult îmi plăceau bucăţile lipsă din/ fereastra de pe casa scării/ pe care mă căţăram cu uşurinţa celui care ştie că/ poate ţine cerul într-o mînă/ acolo/ între două lumi/ timpul s-a oprit să-mi arate că fericirea nu stă în/ cioburi/ ci în întreg/ o mamă/ un tată/ o fiică/ Dumnezeu/ atunci am înţeles că aş putea muri de fericire”.

Nicolae Coande cade în copilărie pentru a urca în poezia adevărată: „Frizerul din copilăria mea cînta duminica în biserică/ pentru babele cu frica Domnului –/ gura lor ştirbă mozolea o rugă de vrăjitoare/ prinse-n fapt/ deasupra ceaunu­lui unde fierbea un ochi de broască/ şi-un fir de mătrăgună –/ un cîntăreţ cu foarfeci noduroase ca degetele cu care/ se închina/ părului meu tăcut,/ maşinăria cu colţii unei mari răgace îmi bîzîia în cap/ cărări după cărări halea. Creierul murea de frică./ Pîndeam cu limba./ Atunci am fost cel mai singur om de pe pămînt./ Mă tundea gratis, iar noaptea îl visam cum apărea/ în gura unei fîntîni/ în timp ce mă prăbuşeam. Era Ciclopul. Cădeam,/ cădeam./ Doar luciul apei mă trezea. Eram în viaţă. Vară/ nemuritoare./ Mă spînzuram zîmbind de ploaia ce cădea afară./ Mai înţelept de-atîta nu pot fi” (Ciclopul). Acest poem se citeşte şi altfel în cartea de eseuri – o cheie potrivită pentru lectura întregii poezii a lui Nicolae Coande –, Dumnezeu poet si protector al lumii. Eseuri despre întoarcerea religiosului, unde evocă vechea curte „cu fîntîna în care am visat ani la rîndul că mă prăbuşeam – în cădere apucam să văd, stranie, aplecată deasupra ei, figura unui om pe care îl cunoşteam în viaţa reală, cantor în co­rul bisericesc şi frizer amator. Nu făcea nimic altceva decît să mă privească, pînă ce atingeam luciul întunecat al apei. Atunci, mă tre­zeam brusc. Dac-aş crede în predestinare, aş putea spune că eram de­ja «damnat», sortit să cad, dar interpreţii viselor m-ar putea asi­gura că era un simbol a1 regenerării…”: fîntîna îngerului căzut din poezia şi eseurile lui Nicolae Coande e chiar un simbol al (re)generării poeziei, în emoţie şi lacrimă, e ochiul deschis spre înalt şi ca­lea de întoarcere în trecutul unde, printre cuvintele poemului trăit, copilul aşază „pîinişoare plăpînde”, „cuvinte vii printre pîini vii”, cum scrie în Poemul cu pîini. Întoarcerea Autorului e, în fapt, în­toarcerea religiosului pentru că, iată, ceea ce e esenţial de citit rămîne desenul în praf, făcut cu degetul mîinii de Iisus (“O dată s-a întîmplat ca degetul lui să traseze nişte semne, niște figuri pe nisipul de la picioarele sale. Din distincţia unei supreme concentrări”, citează Nicolae Coande din Naşterea lui Hristos de Rudolf Kassner) şi, deopotrivă, desenul făcut de copilul Andrei „în praful jucat de copii sub săndăluţele lor”, lîngă toboganul de la „loculdejoacă”: aceasta e ecuaţia poeziei şi eseurilor lui Nicolae Coande: „Copilul departe, pe tobogan. Aroma persistentă/ a divinităţii/ mirosul de carne vie al poeziei” (Chipul). Carnea vie a poeziei e în copil şi în degetul lui Iisus, în timpul şi religia iubirii, în Celălalt care e Saul din Tars pe drumul Damascului şi Eul iluminat în credinţă; textul care închide eseurile din Dumnezeu poet şi protector al lumii (“Cînd iubim (adică atunci cînd scriem poezie) sîntem topiţi în chipul celui din faţa noastră, atît de mult că al nostru nu contează: sîntem acelaşi Chip, de fapt. Sîntem copleşiţi în îmbrăţişare”) deschide poezia lui Nicolae Coande din Nu m-au lăsat să conduc lumea; „Azi cînd beam un pahar de vin şi reparam aura de liţă/ a Fecioarei, cu Pruncul sub privirile îngăduitoare ale lui Iosif/ mi-am dat seama că sînt greşit de la Facere dar/ nevinovat./ Rătăcit în norii de pe fundul unei sticle golite./ Ce faci tu cu viaţa ta e viaţa ta/ ce unghi face lumina la întîlnirea cu faţa ta e faţa ta –/ spre Damasc/ mergeau ei?” (Ce faci tu cu viaţa ta e viaţa ta). Altfel, poezia e ceea ce face fiecare cu singurătatea sa.

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO