Jan 16, 2017

Posted by in EDITORIAL

Basarab NICOLESCU – Nebănuitele trepte

Ce se află oare în spatele peretelui de lumină de la Nicula ? Spre ce lume pătrundem după ce trecem de strîmta poartă ?

Structura ternară a spaţiului peretelui de lumină ne evocă o ascensiune şi orice ascensiune ne evocă o scară pe care, urcînd, ajungem la ţinta călătoriei. Doar strîmta poartă este vizibilă, dar scara nu este vizibilă. De altfel scara nu figurează niciodată explicit ca element al alfabetului pictural al lui Oravitzan.

„ … îngust este drumul ce duce la viaţă şi puţini sînt cei ce îl află.” – ne spune Evanghelistul Matei. Dacă puţini află acest drum secret, ei trebuie să îl merite prin eforturile lor de purificare treptată, pe măsură ce urcă pe scară.

„Viaţa” este, în terminologia teologică, „Paradis”. Spre Paradis ne ghidează Oravitzan în toată opera sa, un Paradis al luminii în lumină.

Paralela între Paradisul lui Dante şi Paradisul lui Oravitzan este instructivă, luminînd o serie de aspecte mai puţin cunoscute şi din opera lui Dante şi din opera lui Oravitzan.

Dante urcă în al şaptelea cer, cerul lui Saturn, unde sălăşluiesc sufletele contemplative. În cerul lui Saturn, Dante descoperă o scară celestă de aur al cărui capăt privirea nu o poate descoperi:

„Aci’n cristalul ce dă lumii ocol,

numit dup’ acel duce[1] scump, sub care

trăi pămîntul de-orice rele gol,

 

o scară ’n faţă cum în soare-o are

curatul aur, am văzut, naltă

cum n’aveau ochi spre atît de sus urcare.

 

Pe-ai ei fuşcei[2] în jos vedeam cum saltă

atîtea lămpi, că-n cer cîte-s aprinse

păreau că-s strînse toate-aci ’ndeolaltă.

 

Şi-aşa precum, din firea lor desprinse,

în zorii zilii ’ntreg se mişcă stolul

de ciori, spre-a se ’ncălzi, de frig cuprinse,

 

plecînd o seamă lasă ’n urmă golul,

şi de unde-au fost se ’ntorc o seamă iară,

iar multe-şi fac pe-acelaş punct ocolul;

 

aşa-mi păru  şi-aici că se presoară

acele lămpi, tot stol de stol cum vin,

de ’ndată ce-ajungeau pe-anume scară.

 

Iar cel ce ni s’opri de tot vecin,

Aşa lucea de-aprins, c-am zis în mine:

– „Iubirea ce-mi arăţi ţi-o văd deplin!” „[3]

 

Toate stelele cerului sînt prezente laolaltă pe treptele scării de aur. Sufletele-păsări sînt strălucitoare de lumina iubirii.

Cel din urmă cer, al optulea deci, este cerul Empireu, unde toate dorurile îşi găsesc împlinirea:

„Plinire afla-ţi-vă dorul, frate al meu

în cel din urmă cer, căci el plini-va

oricare dor, şi-al orişicui, şi-al meu,

 

deplin şi’ntreg e’n el, şi-aflînd potriva

oricare dor, căci numa’n el oricare

un punct a fost de-a pururi unde fi-va

 

El nu-i niciunde’n spaţiu, poli el n’are,

şi-a noastră scară-i pînă’n el urcată

de-aceea culmea nevăzută-ţi pare.”[4]

Empireul este imobil, fiind casa perfecţiunii lui Dumnezeu. De aceea, punctele acestui cer sînt acolo unde întotdeauna au fost. Dar, în mod paradoxal, mişcarea este perpetuă. Imobilitatea în mişcare, ca şi în pînzele lui Oravitzan, este misterul misterelor pe care fiinţa umană îl poate experimenta. Infinitul spaţiului anulează si existenţa unui loc şi existenţa unui timp. Nu există „sus” şi „jos”. Nu există distanţă şi nu există separare. Această abolire a spaţiului şi timpului este creată de unirea tuturor sufletelor. Empireul nu este o sferă cu poli, precum sînt celelalte ceruri. Ploi de flăcări strălucitoare urcă şi coboară pe imensa scară de aur. Fluxul de lumină simultan descendentă şi ascendentă asigură circulaţia sufletelor în compenetrare continuă.

Cele opt ceruri din opera lui Dante pot explica, în mod paradoxal (deoarece este vorba de o întîlnire dincolo de spaţiu-timp între poetul Dante şi pictorul Oravitzan) persistenţa simbolului octogonului în opera pictorului. Prin octogon, Oravitzan ne semnifică existenţa unei octave de lumină, cae se desfăşoară de la cele şapte culori ale spectrului luminii spre a opta lumină, lumina albă, lumina în lumină, lumina lui Dumnezeu, lumina cunoaşterii faţă în faţă. Lumina albă a universului vizibil nu este decît imaginea în oglindă a luminii albe divine.

Desigur, simbolul scării este străvechi şi se întîlneşte în toate civilizaţiile. El apare şi în Biblie, sub forma scării revelate în vis lui Iacob:

„Iar Iacob, ieşind din Beer-Şeba, s’a dus la Haran. Ajungînd însă într’un oarecare loc, a rămas acolo pentru noapte, căci asfinţise soarele. Şi luînd una din pietrele locului şi punînd-o la căpătîi, s’a culcat în locul acela. Şi a avut un vis. Iată, o scară era sprijinită pe pămînt, al cărei vîr atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea. Şi iată că Domnul stătea drept în vîrful ei şi a zis: „Nu-ţi fie teamă! Eu sînt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, părintele tău, şi Dumnezeul lui Isaac. Pămîntul pe care dormi ţi-l voi da ţie şi urmaşilor tăi. […] Iar cînd s-a trezit din somn, Iacob a zis: „Intr-adevăr, Domnul este în locul acesta, şi eu n-am ştiut-o!”. Şi s’a’nspăimîntat şi a zis: „Cît e de înfricoşător locul acesta!; el nu-i altceva decît casa lui Dumnezeu; aceasta e poarta cerului!””[5]

Există mai multe modele teologice ale scării inspirate de scara lui Iacob, cel mai elaborat fiind cel al Sfîntului Ioan Scărarul[6]. Dar abordarea poetică a lui Dante şi cea picturală a lui Oravitzan dezvăluie noi valenţe ale simbolului scării. Poarta strîmtă din peretele de lumină de la Nicula ne face să pătrundem in casa lui Dumnezeu.

 

 

 

[1] Regele Saturn.

[2] Treptele scării.

[3] Dante, Divina Comedie – Paradisul, Cartea Românească, Bucureşti, traducere de George Coşbuc, ediţie îngrijită şi comentată de  Ramiro Ortiz, 1932, Cîntul XXI : 25-45.

[4] Dante, Divina Comedie – Paradisul, op. cit., Cîntul XXII : 61-69.

[5] „Facerea” 28:10-17, in Biblia sau Sfînta Scriptură, versiune diortorisită de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 52.

[6] Ioan Scărarul, Scara Raiului, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timişoarei, 2004, traducere, introducere şi note de Mitropolit Nicolae Corneanu.

Revista indexata EBSCO