Jan 16, 2017

Posted by in Stilul marilor profeti biblici

Elvira SOROHAN – Ce ne mai spune astăzi cronicarul

Au trecut 325 de ani de la decapitarea, pe motiv politic, a lui Miron Costin, cel mai mare cărturar român de pînă la Dimitrie Cantemir, dar ecoul vorbelor sale înţelepte încă nu s-a stins. Şi astăzi se mai scriu studii cu moto-ul „Biruit-au gîndul”, din cînd în cînd mai auzi exclamîndu-se: „Nasc şi la Moldova oameni”, şi altele încă. Pentru un istoric memorialist care profesează şi cultivă înţelepciunea, cum a fost Miron Costin, are o subliniată semnificaţie faptul că în casa lui a început traducerea, din latină (după Wanckelius), a cărţii spaniolului Guevara, Viaţa lui Marc Aureliu cu Ceasornicul Domnilor, finisată mai tîrziu de fiul cronicarului, Nicolae. Funcţiona în acest fapt cultural ideea de model istoric pentru monarhi, un „ceasornic” care să regleze viaţa principilor.

Este un adevăr în afirmaţia că istoricii au epuizat interesul pentru textele cronicarilor din secolul al XVII-lea, de unde au cules informaţii documentare ce nu puteau fi puse la îndoială. Le mai rămîne istoricilor literaturii narative şi celor preocupaţi de istoria mentalităţilor să recitească aceste texte dintr-o dublă perspectivă, discurs şi stil, fără să poată neglija intenţia modelării umane. Scrise de cei mai învăţaţi boieri trecuţi prin şcoală latină, ea însăşi modelatoare a minţii, cronicile se cuvine să fie recitite nu atît în literă, cît în spirit, adică pe dinăuntrul discursului de acolo de unde se configurează dimensiunea pragmatică, moralistă, a povestirii. Istoria proprie trebuie învăţată şi ştiută în datele ei importante (ideal atacat astăzi dintr-o pretins, aşteptată globalizare) şi, de asemenea trebuie învăţată lecţia conţinută în ea. Şi Grigore Ureche şi Miron Costin ştiau sintagma moştenită de la Cicero ( De oratore ): Historia magistra vitae şi au luat-o drept credinţă determinantă a scrisului lor. Sigur, dimensiunea pragmatică a Letopiseţului Ţării Moldovei de la Aron vodă încoace, lăsat de Costin, în bună parte memorialistic, redactat la Iaşi, în 1675, cu cea mai nobilă intenţie, n-a avut un efect imediat. Cu vocaţie de moralist, el era convins de utilitatea formativă a cărţilor şi o spune atunci cînd laudă zăbava utilă a lecturii. Este de remarcat în prefeţele ce escortează cărţile logofătului Costin comunicarea unui credo, după cum tot acolo se conturează şi un program cultural de enculturaţie, de cunoaştere şi asimilare a istoriei formării noastre ca popor. În frazele cronicarului, în afară de conştiinţa nevoii de cunoaştere, este exprimată şi o conştiinţă afectivă a iubirii de carte, personal trăită. Spera cronicarul ca sentimentul său să fie contagios pentru marea boierime şi pentru clerul cît de cît şcoliţi. Conştiinţa morală, extrem de activă cînd e vorba de viaţa politică a Moldovei secolului, va fi o instanţă severă în povestirea istoriei contemporane lui. Se gîndea şi la propria intenţie moralistă cheltuită în opera scrisă, cînd recomanda cartea ca „iscusită oglindă a minţii omeneşti dintru care dacă va nevoi omul, cele trecute cu multe vremi”, îl vor ajuta să priceapă cele viitoare. Cartea scrisă e „lucru vecinic”, ea „ne deşchide mintea” îndemna cărturarul. Ştie că trebuie vremuri prielnice, „slobode veacuri… ca să aibi vreme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu este alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă decît cetitul cărţilor”. Este o frază clasicizată, ca multe altele din stilul înţeleptului, frază care prin topica gramaticală pune accentul pe carte şi pe funcţia ei pragmatică înlesnită de plăcere. Patosul degajat din retorica pledoariei şi din vocabularul care o susţine poate suna astăzi ca o mustrare, ţinînd cont de soarta cărţilor.

Ca în orice intenţie pragmatică, mai ales la timpul acela, cînd cititorii de carte erau număraţi, există o doză de idealism. Dar e vorba de un idealism practic ce poate fi acceptat ca fiind rezultat dintr-o experienţă transformată în acţiune cărturărească personal dezinteresată, în folosul celorlalţi, un semn de nobleţe spirituală, dacă nu unică, oricum rară în acele „cumplite vremi”, cum cronicarul însuşi le cotează. Cu îngîndurare explică el ce anume i-a anulat proiectul de a scrie istoria românilor de la cucerirea romană pînă în vremea sa. O anxietate cauzată de tulburările războinice ce ameninţau şi dinafară şi dinăuntru liniştea Moldovei, îl face pe Costin să promită prudent continuarea operei, dacă Dumnezeu nu va fi pus „ţării acesteia ţenchi şi soroc de sfîrşire”. Un rest al acestei temeri circulă şi astăzi, neliniştitor, pentru „ţara de margine”, cum o numeşte cronicarul. O suferinţă tulburătoare e cuprinsă în fraza prefaţatoare. Ea are o funcţie explicativă pentru renunţarea la proiect. Să ne-o imaginăm spusă cu retorica de amvon a unui sacerdot, care poate fi şi un istoric memorialist: „Ce sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi suspinuri. Şi la acest fel de scrisoare gînd slobod şi fără valuri trebuieşte. Iară noi prăvim cumplite vremi şi cumpănă mare pămîntului nostru şi nouă”. Umbra acestei stări psiho-spirituale va plana asupra fondului reflexiv ce se poate extrage din Letopiseţ. Cu exemplul răului, spre a nu fi repetabil, naratorul previne cititorul într-un stil permanent reflexiv, instituind astfel o particulară pedagogie a discursului. Metoda de educare fiind povestirea unui fragment de istorie, din care îşi deduce lecţia ce nu e altceva decît o reflecţie, un adevăr cu valabilitate universală. Este o metodă şi o artă în acelaşi timp ca din experienţa trecutului să scoţi învăţăminte pentru prezent şi viitor.

Criticul şi istoricul literaturii care a citit acest mecanism intern al istorisirii lăsate posterităţii de Miron Costin, a fost G. Călinescu. Cum se ştie, bun cunoscător al culturii din Rinascimento-ul italian fiind, Călinescu scrie: „Deşi providenţialist în istorie, Miron este machiavelist în politică”. Domnitorul să fie „de partea creştinească… însă cu înţelepciune, nu fără socoteală şi fără temei”, scrie cronicarul. Istoria, aşadar, trebuie să fie o şcoală de înţelepciune şi cunoaştere, cum recomanda Aristotel, invocat de Miron Costin în debutul prefeţei la Istorie de Crăiia ungurească. Antichitatea greco-latină a dat Europei renascentiste imboldul de a utiliza istoria scrisă ca sursă fecundă de modele. Titus Livius vedea în istorie o ştiinţă modelatoare. „Antica valoare / Nu e încă moartă în italicele inimi”, scria Machiavelli în versurile cu care încheie Principele. Una dintre frazele din finalul prefeţei lui Titus Livius la istoria Romei are o valoare programatică pentru istoricii Renaşterii. Ecourile ei vor fi fost receptate de Miron Costin. O rememorăm cu sublinierile de rigoare: „Cunoaşterea faptelor omeneşti va fi rodnică, dacă acele fapte vor oferi o pildă luminoasă şi te vor învăţa pe de o parte, ceea ce trebuie să faci pentru propăşirea ta şi a patriei tale, iar pe de altă parte, ceea ce trebuie să eviţi ca fiind ruşinos să gîndeşti şi să făptuieşti” (s.n.). Pe urmele anticului istoric, Costin scrie textual: „că Letopiseţele nu sînt numai să le cetească omul, ce, mai mult, să hie de învăţătură… să ia urme de viaţă”. Şi acum vine explicaţia la observaţia lui Călinescu despre Costin „machiavelist” şi nu machiavelic. Mergînd pe o pistă falsă, unii au crezut că e vorba de un Costin dregător fără scrupule. Or, prin „machiavelist”, Călinescu înţelegea un gînditor din stirpea mentală a lui Machiavelli, adică un spirit înţelegător al mecanismelor interne ale istoriei şi sedimentarea lor în sfaturi utile. În idee, asta ar fi însemnat un pragmatism sui generis în judecarea erorilor istorice, pentru a se evita repetarea lor, fără să punem semnul egalităţii între temperamentele şi concepţia de viaţă a celor doi cărturari despărţiţi de două secole de istorie europeană. În pragmatismul politic al sentimentalului Costin, politica trebuia, în mod utopic, să facă bună casă cu morala, cu iubirea de oameni. Subînţeles, Călinescu face trimitere nu la ideologia din Principele, ci la metoda deductivă a florentinului de a scoate din istoria romană învăţături utile patriei contemporane din epoca mediceică, aplicată în cartea Discursuri asupra primei decade a lui Tit-Liviu. Prin discurs se înţelege sensul, aici pragmatic. Urmele gîndirii pragmatice din Principele se pot vedea în spiritul pledoariei pentru o utilă minima moralia. „Cauza succesului sau eşecului oamenilor, scria Machiavelli, depinde de felul de a acomoda cu vremurile conduita lor… Se va înşela cel mai puţin acela care va face să concorde planurile lui cu timpurile şi cu circumstanţele momentului”. Este o concepţie subtil contrazisă prin atitudinea narativă a cronicarului moldav, un neadaptat al vremurilor. O confirmă faptul că în familia lui s-a tradus Ceasornicul Domnilor şi nu Principele. Din episoadele povestite în Discursuri, inteligentul fost secretar al Florenţei a scos înţelesurile, concentrate într-un număr considerabil de maxime cu o valabilitate verificată în timp. Iată una emblematică: „Istoria (marilor împăraţi) va servi fiecărui principe drept ghid sigur şi le va arăta drumul gloriei sau infamiei, acela al ruşinii sau onoarei”. Iar cînd nu formulează o concluzie pragmatică originală, atunci recurge la frazele morale ale lui Tacit, al căror adevăr îl confirmă prin episodul istoric povestit. Oricum, historia docent. Observase Călinescu faptul că aceeaşi metodă deductivă organizează structura Letopiseţului lui Costin, de la fapte istorice la esenţa învăţăturii deduse din ele, sau, ca alternativă, recursul la dictoane clasice al căror adevăr este verificat în istoria recentă (unele în latină şi după un „adică”, imediat traduse). Montajul se repetă de la un episod la altul.    Intenţia didactică, moralistă, ce se implică prea evident în povestirea istoriei moldave poate să-i confere cronicii valoare de carte sapienţială gîndită să amelioreze comportamentul civic al compatrioţilor săi şi să dea domnitorilor şi boierilor sfaturi şi modele. Temperament reflexiv, gînditorul Costin aplică istoriei o formă de judecată superioară, determinată de experienţa de viaţă şi de ştiinţa de carte. A înţeles cu mare putere de pătrundere cauzele succeselor şi eşecului în istorie, dublînd determinismul divin cu determinismul uman în explicarea evenimentelor. De altfel, ideologia acestui boier cu blazon este destul de eclectică. Se suprapun concepţii antice, medievale, renascentiste şi preiluministe. Nefericita istorie a „patriei înlăcrimate”, cum scria în Poema polonă, şi nu scepticismul a decis ca el să povestească despre intrigi neobosite, erori ale domnitorilor, despre conspiraţii şi primejdii multiple cu dezastre ireparabile. Sînt situaţii al căror prezent etern nu poate fi contrazis. Comunicarea cu cititorul este, nu o dată, directă. Cînd crede că sensul e mai greu de aflat, spre a nu-l irosi, îndeamnă: „aicea caută să vezi”, sau „ia aminte”. Chemat expres, la persoana a doua singular, cititorul devine interlocutor prezumtiv, înlesnind funcţia tranzitivă a textului.

Dictonul, proverbul, cugetarea proprie, parabola biblică sau preceptul biblic sînt mijloacele pe care se bizuie Costin în esenţializarea istoriei. Se instituie astfel un cod particular al mesajului narativ compus din formule ale înţelepciunii universale şi cugetării originale de aceeaşi valoare, semnificative în context. Ele sînt spiritul povestirii. În absenţa lor, textul ar fi mai aproape de istorie. Însă, inserarea lor în interstiţiile dintre episoadele istorice îl apropie de ceea ce ar fi o carte de înţelepciune. Prevalenţa numerică a acestor expresii extrase din înţelepciunea universală ori populară, reflecţiile şi parabolele lasă impresia că povestirea de evenimente e doar un pretext care permite naratorului să-şi susţină lecţia de morală. Dacă sînt valabile oricînd, dictoanele îşi confirmă perenitatea verificată de-a lungul istoriei universale. Aşadar, atunci cînd sînt asociate inteligent cu sensul unui eveniment istoric, cum o face cronicarul, înseamnă că în acel eveniment se verifică un „adevăr etern”. Fără să indice sursa exactă, foloseşte maxime latineşti, imediat traduse, precum în situaţia unui război pierdut de Vasile Lupu: „Şi bine au dzis un dascăl: «Bella momentis constant», adecă «Războaiele în clipeala ochiului stau»“. Sau cu aplicare la situaţia istorică a Poloniei: „Pentru aceea bine dzice un dascăl: «Si qui sînt in superiore valetudinis gradu, dum in eodem permanere non posînt, cadunt in deterius», adecă «Ceia ce sînt în scara virtuţii acea mai de sus, neputînd sta tot în acele stepene, cad la foarte mare slăbiciune»“. Şi comentează extrapolînd: „Aşa toate împărăţiile, cînd prea să suie la mare tărie, neavînd loc să să mai sus suie, cad şi purced îndărăpt, cum vedem şi crăiia leşească.” Pare o judecată comună, însă ea ţine de filosofia istoriei. E în fond vechea concepţie „corsi e ricorsi” aplicată, la începutul secolului luminilor, de Cantemir la istoria otomană, iar de Montesquieu istoriei romane. Şi altele, plasate cu sens, asociativ cu situaţiile povestite, mediază înţelegerea, cum în cazul sentenţiei: „că cela ce să îneacă, să apucă de sabie cu mîna goală”. După o răzvrătire din timpul lui Barnovschi , cînd turcii îl decapitează pe domnitor, cronicarul rezumă, într-o altă sentenţie, concepţia otomană recunoscută ca principiu politic: „Ce-i vinovată gloata? Capul să să piardză şi să vor potoli gloatele.” După complotul care a dus la uciderea lui Mihai Viteazul de un mercenar plătit cu bani grei, încheie cu un proverb polon: „sula de aur zidul pătrunde”. Deci, deodată cu exemplul şi învăţătura despre metodele politice abuzive frecvente în istoria lumii. Aproximativ în aceeaşi arie semantică este şi ideea profesată de un hatman polon care se hotărăşte să-i atace pe cazaci înainte ca aceştia să vină cu intenţii prădalnice. Şi „au zis acest cuvînt: «şarpele, pînă nu ridică capul din iarbă, să-l loveşti»“. Apoftegma ajunsese la urechile cronicarului iubitor de sensuri figurate.

Zeci de proverbe şi reflecţii morale, alăturate evenimentelor narate, conferă cronicii statut de carte de învăţătură. Dacă ar fi extrase, s-ar putea realiza o antologie gnomică. Cu un proverb sancţionează semeţia unui polon care venea contra Moldovei încurajat de izbînda unui predecesor. Dar, „cum dzice moldovanul, nu sînt în toate dzilele Paştele”. Despre tiranie vorbind, zice că este primită cu ură, căci „hiecînd unde este frică nu încape dragoste”. Adverbul „hiecînd” marchează permanenţa în timp, oricînd, a situaţiei. Şi tot unui episod de istorie îi aplică proverbul: „lupul părul schimbă, iară nu hirea”. În reţeaua de sentenţii şi cugetări aruncată asupra istoriei povestite apare ca idee obsedantă „norocul”, în varii formulări şi explicat în postfaţa poemului Viaţa lumii. Şi aici, în poem, formatorul cultural care a fost Miron Costin, recomanda prudenţă: „Orice faci, fă şi caută sfîrşitul cum vine…” Nu era decît traducerea zisei latine a lui Aesopos: Si quid agas, prudenter agas et respice finem (Dacă faci ceva, să faci cu chibzuinţă, să ai mereu în vedere sfîrşitul). Astfel se îmbogăţeşte cu idei retorica persuasivă, logica în asociaţii, aşa cum îl formase cartea latină de educare a limpezimii minţii. Inserarea preceptelor religioase confirmă eticheta de „providenţialist”, corect pusă de Călinescu. Adecvat situaţiei, invocă zisa lui „Isus Sirah: vai de aceeie cetate unde este domnitorul tînăr”. Sau: „Bine dzice Sfînta Evanghelie: «Cu ce măsură măsuri, măsura-ţi-să-va»”. Cînd e vorba de un domnitor cu dreaptă judecată, Costin îşi aduce în sprijin o vorbă din „Înţelepciunea lui Solomon: «Den rostul direptului izbucneşte înţelepciunea»”. Într-o cultură de început, scrisă în limba naţională, cum este cultura românească a secolului al XVII-lea, providenţialismul prezent în formula „degeaba vrea omul, dacă nu vrea Domnul” colorează puternic concepţia cronicarului, un amestec de concepţii, cum am afirmat mai sus.

Conştiinţa morală a cronicarului umanist, citită în cugetări şi sentenţii de sursă livrescă, ori de sorginte orală, sancţionează sever istoria trăită. Costin a fost turnul de veghe al secolului său, cel care a aplicat evenimentelor cenzura cugetării critice clasicizată în învăţături testamentare lucide, cum este cea luată de Xenopol drept moto la Istoria românilor. Rezistenţa în timp a ideilor formulate memorabil de acest gînditor umanist l-a determinat pe Vladimir Streinu să-l numească pe Costin „primul nostru mare clasic”. Au făcut o adevărată carieră în cultura scrisă şi orală a posterităţii sale formule ca: „Biruit-au gîndul” sau „Nasc şi la Moldova oameni”. Gîndirea analitică reflectată în retorica cugetărilor ne poate oferi un foarte actual subiect de meditaţie. Iată cum, prin mediere asociativă, un fapt simplu, concret, trimite, cu sens, la starea complexă, de moment a ţării, de pace aparentă, precară. Dar cum se poate spune , scrie cronicarul , să aibă „casa aceea pace, lîngă care alta lipită de părete arde?”. Şi nu era singura temere a umanităţii moldave avertizată de cronicar că doar înţelepciunea e cale supravieţuirii. Nouă, celor de astăzi, îngînduratul Costin ne spune în şi printre rînduri că istoria nu se face singură, o făptuiesc oamenii care uită de frica de Dumnezeu, de destin, de întîmplare şi noroc, fac binele sau răul, sînt capabili de tiranie, de rectitudine ori disimulare, de cinste ori trădare, de înţelepciune, ori viclenie şi delaţiune. Gîndul lui e că vremelnicia pîndeşte totul, „binele pururea este gingaş… nu multă vreme stătător”. E un alt fel de memento mori. Din Letopiseţul citit astăzi, rămîne nu atît evenimentul, cît lecţia de înţelepciune.

 

 

Revista indexata EBSCO