Jan 16, 2017

Posted by in EDITORIAL

Mihai CIMPOI – Magda Isanos, ființă „învălmășită”

Volumul de Scrieri al Magdei Isanos, apărut sub îngrijirea Alionei Grati în colecţia „Moştenire” editurii Ştiinţa (2016), ne oferă creaţia aproape integrală a autoarei Cântării munţilor şi Imnurilor pentru pământ. Poeziilor din volumele editate de ea şi celor publicate în periodice li se adaugă piese din manuscrise şi dactilograme păstrate până azi, precum şi texte în proză, articole publicistice (apărute în presă sau oferite în formă de facsimil de către fiica scriitoarei Elisabeta Isanos), operele scrise împreună cu soţul ei Eusebiu Camilar (drama în patru acte Focurile şi povestirea Minunata istorie a lui Nastratin Hogea a lui Leonid Soloviov, tradusă din limba rusă, şi corespondenţa. Nu lipsesc notele şi comentariile necesare într-o asemenea ediţie de tip Opera omnia şi un compartiment final de iconografie.

Este o ediţie realizată cu o dorinţă învederată de a cuprinde toate materialele cunoscute la ora actuală, cu acribie filologică şi exactitate documentară în reconstituirea textelor, cu un remarcabil studiu introductiv, în care se face portretul fenomenologic al operei poetei şi se trece în revistă receptarea critică a acesteia.

În afară de meritul de a  ne prezenta o restitutio in integrum, ediţiei îi aparţine şi meritul, de asemenea esenţial, de a surprinde esenţa personalităţii lirice a acestei creatoare „meteorice” printr-o abordare hermeneutică originală. Găsim aplicată, în chip metodic, grila fenomenologică generală (poeta şi timpul său, referenţialul autobiografic, dată fiind puternica marcare destinală), dar şi cea structurală, în special tematist-bachelardiană, ţintind demonstrarea prezenţei unei conştiinţe poetice care o diferenţiază de alte poete din literatura română. Modernitatea discursului mitopo(i)etic este relevată printr-o referinţă la Baudelaire, lămuritoare şi în cazul poetei noastre: „Fantezia descompune întreaga creaţiune şi cu materiale îngrămădite după reguli, ale căror origine nu o putem afla decât în zona cea mai profundă a sufletului, creează o lume nouă”.

Nu încape îndoială faptul că anume coborârile în „zona cea mai profundă a sufletului” asigură şi Magdei Isanos o „configuraţie a imaginarului”, care impune  marca stilistică particulară, facultatea de a vedea mai multe lumi, „cât numai Creatorul,/ cercând azurul tainic cu piciorul în ziua cea dintâi o închipuia”. Sunt versuri care o determină pe exegetă să consemneze: „Impulsul creativ lasă în urmă o lume cu altă înfăţişare, o metalume de o frumuseţe tragică” (p. 12). E o formulă memorabilă, ca şi multe altele pe care ni le oferă demersul critic.

Recitită astăzi, poezia Magdei Isanos se impune printr-o axare contrapunctică pe bipolaritatea existenţială fundamentală Viaţă/ Moarte. Ea îşi împinge toate trăirile în punctele de maximă tensiune, în hybris, în vârfuri luminiscente, în care apare, însă, şi umbra negativă ce urmăreşte fiinţa: nefiinţa. Frumuseţea vieţii se contaminează de negativitate, de sens tragic. Metalumea e pândită de o „umbră de taină”.

Vitalismul ei de speţă expresionistă, dar provenit şi dintr-un mod antropomorfizat de a concepe natura, specific românesc, e uşor atins de o morbiditate de esenţă simbolistă. Ploaia, totuşi, nu e bacoviană, nu e asociata „plânsului materiei” şi nu duce la descompunerea ei, ci e de primăvară şi „revarsă bucuria tainicei vieţi”. Singurătatea, însă, e apăsătoare, e producătoare de agonii şi de o senzaţia că aude numai ploi: „Din ce în ce mai tristă mi se înşiră/ în spate-o zi asemenea cu alta,/ Şi port singurătăţi pe sub înalta cicoare ce deasupra se resfiră// (…) Privighetorile nopţilor în mine/ Au năpădit durerile, şi-aş vrea/ Tot sufletul să mi-l anin de-o stea/ Pe care-o ştiu că-n geamul tău rămâne” (Agonii).

Poezia Magdei Isanos ţâşneşte cu o putere vulcanică, asemenea eliminărilor din gheizer; în lava ei incandescentă se topesc şi iau formă bucurii năvalnice. Poeta manifestă o dragoste universală, unanimistă de tip witmanian, maternă faţă de tot şi de toate: natură, iubit, oameni, lucruri. Numai că în adâncurile trăirilor se ascunde spectrul morţii. Este învederat faptul că ovidiana ars amandi se conjugă la ea, în simbioză, cu ars vivendi şi cu ars moriendi. Nu întâmplător invocă şi fondul atavic al sufletului ei într-un context al înstrăinării răvăşitoare: „Mă simt bătrână şi înstrăinată,/ Străbunii mei – azi pulbere şi scrum/ În biata mea ţărână zbuciumată/ Au pus sămânţa eului de acum.// Nici lutul trecător nu-mi aparţine/ Căci simt în ochii mei şi-n glasul meu/ Toţi morţii care retrăiesc în mine/ Precum voi retrăi cândva şi eu.// Fiinţa mea-i o-nvălmăşeală dură/ Căci fiecare mi-a lăsat o parte/ Din ceea ce a fost fiinţa lor obscure/ Şi toţi se ceartă-n mine după moarte” (Atavism).

Aliona Grati remarcă o sinceritate în sens modern, care-i permite poetei să folosească pronumele personal la persoana întâi, eu, care topeşte în sine şi eul empiric şi pe cel fictiv („Coexistă în poezia ei două voci care autentifică împreună confesiunea: una auctorială şi alta abisală”), pozele extatice, strigăte ale fiinţei („acoperind noţiunea expresionistă prin redimensionarea extaziată a realului, prin elanul dionisiac, prin dominaţia titaniană asupra timpului şi a spaţiului”), multitudinea de feţe ale morţii în culori autohtone pe fundalul unei gândiri arhetipale (zână, înger negru, pasăre, pajură neagră, şarpe) „misterul şi ezotericul revelat de oglinzi, materia primă predilectă (oceanul, marea, lacul, izvorul, fântâna, râul, ploaia, durerea pământului sau zeiţele fertilităţii şi o mitopo(i)etică a feminităţii.

Proza este populată de personaje ciudate, certate cu norma şi proiectate într-o atmosferă marcată de fantastic şi irealism (cf. observaţiei pertinente a lui Constantin Ciopraga din prefaţa la Cântarea munţilor). Datorăm ediţiei Alionei Grati o reactualizare a personalităţii artistice de excepţie cu disponibilităţi de mare poetă, precum remarca acelaşi Constantin Ciopraga.

Revista indexata EBSCO