Jan 16, 2017

Posted by in Atitudini

Cassian Maria SPIRIDON – Convorbiri literare, creatoare de conștiință națională (III)

Contrar opiniei curente cum că foaia junimistă a fost eminamente una literară, textele adunate în primele două părţi din Corpusul de texte ilustrative, cu osebire partea a II-a dar şi următoarele, nu doar au contrazis, dar au lărgit problematica abordată de convorbirişti la domenii nu doar de interes cultural-umanist, ci şi economic, ingineresc, de drept canonic, dar şi civil, în istorie, în matematică, în ştiinţe în general, nu mai puţin în viaţa socială etc. Complexitatea tematicilor abordate de colaboratorii revistei încă din prima serie poate să uimească pe cei de azi, mai toţi obişnuiţi, mai ales din şcoală, să privească revista doar sub unghiul creaţiei literare. Partea I, cu adevărat, se centrează pe o abordare în limitele programei şcolare, următoarele trei, ce cumulează primele trei decenii din viaţa Convorbirilor, îşi deschid paginile spre un univers de preocupări ale convorbiriştilor practic necunoscut, nu doar publicului larg, dar şi majorităţii celor de specialitate.

Capitolul al IV-lea din Corpus – partea a II-a (1867-1877) are ca generic Lege, economie şi societate. Modernizarea României. Se deschide cu textul lui Nicolae Mandrea, în care se ocupă de Compendiu de Drept Canonic al unei Sănte Sobornicesci şi apostolesci biserici, compus de Andrei Baron de Şaguna (publicat la 1868, la Tipografia archididiesceană, 1868, Sibiu). Cronicarul crede îndreptăţit a nota ce trebuie să cuprindă cu necesitate o recenzie, amendînd maniera în care a fost abordat volumul în cuprinsul Jurnalului Albina: „… Noi suntem deprinşi a afla într-o dare de seamă completă şi impar­ţială nu numai cuprinsul material al opului despre care se dă seamă, ci totodată şi opiniunile autorului asupra celor mai însemnate puncte ale materiei, apoi modul cu care tra­tează materia, şi numai astfel credem că putem fi puşi în poziţiune de a judeca asupra valoarei opului”. În doar cîteva rînduri afirmă importanţa volumului semnat de Andrei Şaguna: „Ilustrul autor tratează în opul de faţă în mod sistematic dreptul canonic al bisericii soborniceşti şi apostoliceşti, pe care o numim altfel biserica greco-răsăriteană. Putem zice că acest compendiu de drept canonic este prima carte sistematică de drept în limba ro­mână. Căci precum în celelalte ramuri ale ştiinţei, aseminea şi pentru ştiinţa dreptului ne lipsesc cu totul cărţile în care să fie expuse sistematic principiile ştiinţei, şi este deci un merit real al autorului de a fi deschis calea în această privinţă”.

De remarcat este fragmentul citat de Nicolae Mandrea din prefaţa înaltei feţe bisericeşti la Compendiu…: „Ro­mânii de religiune răsăriteană din Ardeal şi Ungaria, care trăiesc împreună cu alte naţi­uni favorizate sub raportul ecleziastic şi politic, ar avea să mulţămească numai şi nu­mai aşezămintelor bisericii aceleia că şi-au putut susţine limba sa maternă şi prin ea na­ţionalitatea”.

În articolele sale politice, Eminescu avea opinii identice cu ale lui Şaguna. Pentru poet ortodoxia şi păstrarea limbii au fost contraforţii care au întărit şi perpetuat naţionalitatea.

Deşi trăitor într-un spaţiu în care biserica greco-răsăriteană era doar tolerată şi, totodată, acei care îşi afirmau această religiune erau persecutaţi, Mitropolitul ortodox al Ardealului (1864-1873) se arată în contra existenţei unei biserici dominante, toate fiind egal de îndreptăţite sub jurisdicţia statului. „Faţă cu statul, subliniază Nicolae Mandrea în recenzia sa, autorul revendică bisericii autonomia cea mai completă sub oricare formă de guvern. Căci precum statul n-are să fie con­fesional, şi n-are să se îngrijească de existenţa partidelor confesionale – numai de respectează legile statului, şi de sunt buni cetăţeni adepţii acelei confesiuni, tot asemenea şi biserica nu este nici monarhică nici republicană, ea poate vieţui sub orice formă de guvern, numai să i se garanteze de cătră stat libera dezvoltare a vieţii bisericeşti”.

În Compendiul… său mitropolitul subliniază diferenţele dintre constituţiunea bisericii catolice, care este monarhică absolută, evidenţiind primatul papei, şi constituţiunea  bisericii răsăritene în care, din contră, şi clerul şi creştinii sunt factori constitutivi. Şaguna „stabileşte că egalitatea sacramentală ce există între toţi arhiereii fără deose­bire de nume şi titule – precum sunt patriarhii, mitropoliţii, arhiepiscopii şi episcopii– are de efect şi egalitatea puterii de care se bucură toţi deopotrivă. De aci rezultă, pre­cum demonstra autorul cu diferite teste, că patriarhii n-au nici potestate asupra mitropoliţilor, nici dreptul de a constitui mitropoliţi şi episcopi, sau de a se amesteca în afa­cerile unei mitropolii sau a unei episcopii din pa­triarhatul lor, sau de a turbura jurisdicţiunile canonice ale mitropoliţilor sau a eparhiilor, căci în biserica noastră patriarhii nu sunt mai presus de canoane, ci sub canoane, ca şi mitropoliţii şi episcopii.– Rezultatul practic e că patriarhului, chiar din Constantinopole, se poate acorda primatul onoarei, nu însă şi primatul jurisdicţiunii (v. §.§.137 144, 145, 241) şi este de aceea fals a-l compara, sub raportul jurisdicţiunii, cu papa, sau de a crede că are dreptul de a legifera” (Nicolae Mandrea).

Mitropolitul transilvan, în contextul secularizării mănăstirilor închinate, administrate de călugării greci, din cele două principate, subliniază că sunt anticanonice: „1) canoanele bisericeşti nu cunosc asemenea mănăstiri; 2) fiecare mănăstire trebuie să fie subordonată episcopilor în a cărui eparhie se află, şi acele mănăstiri n-au putut fi sustrase jurisdicţiunii eparhiei respective, în care se aflau prin faptul că fundatorii testase, că din prisosul venitu­rilor lor să se deie o subvenţiune acelor lo­curi sânte; 3) că din această cauză din urmă nici n-au putut superiorii locurilor sânte să-­şi însuşească dreptul de proprietate asupra averii de orice natură a mănăstirilor din România, – 4) că proprietarii averii mănăstireşti sunt, după intenţiunea testatorilor, mănăstirile însăşi sau, în caz de îndoială, are a se considera «Domnul», adecă Iisus Christos ca proprietar, în virtutea unei ficţiuni ju­ridice, stabilită de canoanele bisericeşti”. Andrei Şaguna ţine să atenţioneze, totodată, că este anticanonică şi încercarea statului român, în contextul secularizării lui Cuza, de a acorda despăgubiri lăcaşurilor sfinte către care erau închinate mănăstirile.

Nu doar dreptul canonic intra în atenţia convorbiriştilor ci şi lucrările de economie politică, precum Tratatul de economie politică al D-lui Ioan Strat despre care scria A.D. Xenopol în nr. 17, din 1 noiembrie 1870.

Unul dintre autorii la care apelează Ioan Strat în lucrarea sa este filosoful englez H.T. Buckele, filosof agreat de către junimişti şi la care mai toţi convorbiriştii fac trimitere. Totodată, cum remarcă cronicarul, Tratatul… are ca temei şcoala anglo-franceză şi teoriile lui Adam Smith, J.B. Say, Riccardo, Malthus, Bastiat etc., dar şi ale germanului List sau americanului Carey. Bibliografia economistului era una la zi şi în cercetările sale se orienta după cele mai avansate teorii ale vremii în domeniul economiei politice.

Mulţi dintre autorii cercetaţi de I. Strat sunt recunoscuţi astăzi între părinţii fondatori ai economiei politice.

Ştiinţă relativ nouă pentru a doua jumătate a secolului XIX, vedem, spunea A.D. Xenopol în darea sa de seamă, că ştiinţele sociale în genere, şi cu ele economia politică, sunt departe de a fi ajuns la ţelul ce-şi propun, – stabilirea libertăţii şi a egalităţii între oameni, două visuri a cărora realisare pe cât se poate chiar, atârnă mai ales de la împărţirea bogăţiei şi a puterii. Fără a necunoaşte deci marile merite a economiei po­litice pentru propăşirea omenirii, trebuie să mărturisim că ea se află încă în pruncie, şi această recunoaştere ne va fi de mare ajutor; căci vom fi totdeauna cu ochiul aţintit spre cercetare şi descoperire în loc de a crede că ştiinţa e com­plectă, că a produs mai mult bine decât oricare alta şi că poate să se odihnească pe laurele ei.

Colaboratorii Convorbirilor… au fost cu adevărat şi constant cu ochiul aţintit spre cercetare şi descoperire, refuzînd a se limita strict la literatura artistică.

Un capitol de interes din Tratatul…. lui Strat este cel cu trimitere la protecţionism, din care recenzentul concluzionează că dezvoltarea industriei în o ţară este ceva absolut necesar, şi fiindcă aceasta nu e cu putinţă pe cât timp ţări îna­intate cu secule îi fac concurenţă, urmează că sistemul protecţionist aplicat cu înţelepciune este necesar, până când industria naţională, ajungând la o dezvoltare oarecare, poate să sus­ţină libera concurenţă. Recunoaştem cu D-l Strat că sistemul protecţionist are şi multe rele în sine; dar aceste rele sunt ale presentului; bi­nele e ascuns în viitor, şi desigur că acolo unde presentul, care e un moment, vine în cum­pănă cu viitorul, care nu are capăt, nu vom sacrifica pe acesta celui dintâi. Mai amintim apoi că sub sistemul protecţionist s-a dezvoltat industria Germaniei. Pe de o parte nimicind piedicele în lăuntrul ţării, pe de alta slăbind concurenţa cu ţările mult mai naintate, prin o protecţiune înţeleaptă, ajunse Germania a avea astăzi o industrie din cele mai înfloritoare. De asemenea e cunoscut că America îşi dezvoltă in­dustria sa, care ţine în cumpănă pe cea engleză cu ajutorul sistemului protecţiunii. Astfel de fapte şi de argumente trebuie bine luate în bă­gare de samă înainte de a ne pronunţa asupra unor întrebări atât de grele.

Eminescu, în articolele sale din Timpul, este un susţinător ferm al protecţionismului economic, protecţionism astăzi abandonat cu totul, cu rezultate catastrofice economic şi social; nu mai suntem o ţară de producători, ci una de consumatori, exact ca în vremea poetului.

Citeam cîteva aserţiuni ale lui A.D. Xenopol în marginea opului lui Ioan Strat, ce îşi perpetuează o tristă actualitate: „Dezvoltarea noastră economică nu poate să rămâie ceva indiferent pen­tru oricine se interesează de soarta noastră în genere. De la direcţiunea ce va lua, de la prin­cipiile puse în aplicare de guvernele noastre va atârna propăşirea sau ruinarea bogăţiilor ţării, deci propăşirea sau decăderea vieţii întregi, care e în strânsă legătură cu dezvoltarea economică. Se tot repetă acum la noi din toate părţile, şi mai ales prin circularele ministeriale, că suntem o ţară agricolă, că agricultura este şi trebuie să rămână nervul vieţii noastre economice, că fiecare ţară, că fiece individ este înzestrat cu alte însuşiri şi aplicări, că una e menită a fi agricolă, alta manufacturieră, alta comercială şi că noi sun­tem din clasa celor dintâi, că libertatea abso­lută a comerţului e singurul mijloc de a aduce propăşirea în toate & & &. Toate aceste sunt principii neadevărate în totul sau în parte şi deci mai mult sau mai puţin pericoloase pentru dezvoltarea şi existenţa noastră. Tot din neînţele­geri de acest fel, din aplicarea nepricepută a unor principii de un adevăr îndoielnic s-a introdus în viaţa noastră întreagă o sumă de rele de care suferim şi nu ar mai trebui să mai urmăm astfel şi în sfera economică”. Adevăruri ce nu mai necesită comentarii.

În acelaşi spirit sunt recenzate Convorbiri economice de Ion Ghica (nr. 1, 1 aprilie 1872), de către filosoful istoriei A.D. Xenopol: „Noi nu producem ceva decît prin agricultură; industria şi comerciul sunt cu totul părăsite sau lăsate în mâinele străinilor. Idealul nostru eco­nomic este de a fi o ţară agricolă servind restu­lui Europei de grânar, pentru aprovizionarea ei foarte ieftină cu producte brute, şi de piaţă, pen­tru desfacerea foarte avantajoasă a fabricatelor sale.

A ieşi din această stare este, după cum ne spune d-nul Ion Ghica în cartea pe care o analisăm aice, o chestie de viaţă şi de moarte pentru noi. «Vânătoria funcţiunilor publice şi părăsirea industriei sunt peirea ţerei acesteia»”.

Convorbiristul oferă în continuare un citat amplu şi lămuritor al viziunii lui Ion Ghica asupra stării sociale a momentului, pe care îl reproducem nu fără amărăciunea de a-i constata actualitatea, dar şi interesantele vibraţii eminesciene din opera politică a acestuia: „Când generaţiunile viitoare vor căuta în vo­luminoasele tipăriri ale acestor ani să găsească care a fost starea de civilisaţiune a societăţii noastre la finele secolului XIX-lea, trebuie să convenim că afară de înregistrarea faptelor po­litice şi de o luptă crâncenă între partide, şi pot zice mai mult între persoane, o sete nes­tinsă de putere, împinsă până la aberaţiune, puţine, foarte puţine urme vor afla care să de­note o cugetare serioasă, care să dovedească că această turburată societate a fost împinsă cătră studiele acelea care prin aplicaţiunea lor la arte şi la meşteşuguri fac gloria, bogăţia şi puterea naţiunilor care joacă un rol în istoria civilisaţiunii. A zice numai că voim să fim o societate democratică, dar totdeodată a ono­ra şi suferi oţiositatea este o contradicţiune; democraţia nu este compatibilă decât cu mun­ca; numai în societăţile aristocratice se poate tolera trândăvia; căci cel care voieşte să trăiască din munca altora este un adept, un partisan natural al privilegiului. Numai munca a desrobit societăţile de sub jugul feodalismului; şi o societate de oameni muncitori nu poate fi decât o societate democratică, oricare ar fi numele ce ar purta forma guvernului ei, pre­cum o societate în care trândăvia găseşte mij­loace de trai nu este în fapt decât o societate aristocratică, oricât s-ar intitula de democra­tică.

A combate setea de funcţiuni ale Statului, oţiositatea, prejudecăţile industriale şi comer­ciale, a deştepta în spiritul şi în inima Românilor dorinţa de a se lupta prin inteligenţa şi munca lor cu neamurile care sunt în fruntea civilisaţiunii, este astăzi datoria cea mai sacră a publicistului Român”.

Vorbind despre concurenţa din partea străinilor, cu osebire a evreilor, nu consideră că eliminarea ei ar fi posibilă prin oprirea lor la frontieră, nici gonirea lor din Ţară, două mijloace cu neputinţă de pus în aplicaţie. „În lumea industrială, ca şi în lumea fizică, spune Ion Ghica, un loc nu poate sta gol. Când se iveşte o trebuinţă, ea trebuie îndeplinită fără doar şi poate; dacă în localitatea unde se iveşte o trebuinţă nu se va găsi omul care s-o satisfa­că, are să vină altul din vecinătate, din străină­tate de peste munţi şi de peste ape; iată toată chestiunea evreilor la noi ca şi în Ungaria, Po­lonia şi Bucovina. Dacă nu avem între noi oa­menii care să îndeplinească trebuinţele noastre, va trebui să alergăm la străini. «În loc să ne facem tâmplari, tapiţeri, croitori, cismari, curtieri, tinichegii, giamgii, văpsitori, zarafi, bancheri, maşinişti, ceasornicari, sculptori, noi nesocotim acele meşteşuguri care dau avere şi independen­ţă şi alergăm după acele şeptezeci de mii de posturi, la disposiţia cărora s-a pus o sută douăzeci de milioane pe an, luate din sudoarea mun­citorului nostru de pământ»”.

Şi cunoscutul prozator apelează la un exemplu concret de eliminare a concurenţei, cu trimitere la prietenul său, bardul de la Mirceşti, care a reuşit să împlinească acest deziderat, nu prin forţă, ci prin aplicarea unor măsuri economice benefice pentru săteni. Şi povesteşte Ion Ghica, cum  un amic al său Vasilică a gonit pe evreii care se aflau în satul lui, fără vot al ca­merei, fără decret domnesc, fără primar, fără do­robanţ şi fără protest al consulilor” şi anume întocmind o crâşmă ţinută de Români, mai curată decât a evreului, cu rachiu mai bun şi mai ieften, prin care a gonit pe crăşmarul evreu, aducând cojocari Români din Focşani şi făcând cojoace mai frumoase şi mai ieftene decât croitorii evrei ce se încuibase în sat, gonindu-i astfel şi pe a­ceştia, şi aşa cu torsul şi ţesutul lânei, ca fabri­carea de luminările de ceară etc. etc. se-nţelege că evreii de aice se vor fi dus în alt sat; „dar să ne închipuim c-ar fi găsit pretutindene câte un Vasilică, te întreb, dacă evreul nu era să trea­că graniţa?”.

Xenopol pune din nou problema protecţionismului, care pe moment ridică preţul produselor interne în dauna publicului cumpărător, dar în viitor, prin creşterea unei puternice industrii locale, se asigură posibilitatea unei concurenţe reale între produsele interne şi cele din afară: „Publicul va cumpăra deocamdată mai scump şi mai rău; însă aceasta nu va fi pentru mult timp; cu un mic sacrificiu în present vom scăpa viito­rul poporului nostru. – Aceasta e cu atât mai ne­cesar cu cât iniţiativa din lăuntru este ea însăşi totdeauna împiedecată prin loviturile primite de la concurenţa exterioară. Câte fabrici nu s-au pornit la noi, şi a fost nevoite să se închidă ruinându-se întreprinzătorii? Românii prin aceste încercări se descurajează şi lasă din ce în ce mai mult industria şi comerciul în mâinele străinilor”.

Trezirea energiilor industriale autohtone animă atît pe recenzent cît şi pe autorul opului de Convorbiri economice.

Un scurt articol semnat S., apărut în nr. 5, 1 august 1872, se ocupă de „Proprietatea seriei armonice de N.St. Botes, conductor de cl. I în corpul inginerilor de punţi şi şosele. Iaşi 1872”.

Convorbiri literare sunt deschise discutării problemelor de inginerie a construcţiilor, de analiza matematică. Teoria privind proprietatea seriei economice descoperite de N.St. Botes este recunoscută de raportorul academiei din Bruxelles ca fiind exactă şi foarte folositoare pentru dezvoltarea ştiinţelor matematice. Concluzia generală: „Dacă se întîmplă o mişcare oarecare pe un teren al ştiinţelor, este datoria oamenilor speciali din ţară să-şi dee părerea lor despre ea şi de aceea ne mirăm cum de matematicii noştri observă o tăcere adâncă asupra acestei descoperiri făcută în ţara noastră, pe când învăţaţi străini se ocupă serios cu ea” (No comment!).

Unul dintre cei „Trei Români” (Tassu, Panu, Lambrior – cum erau cunoscuţi la Junimea şi consemnaţi întocmai de Iacob Negruzzi în Amintirile din Junimea), V. Tassu, absolvent de drept la Iaşi, unde între alţii, l-a avut profesor şi pe şeful Convorbirilor, scria despre Esplicaţiunea teoretică şi practică a Codicelui Civil de Constantin Eraclide, consilier la Curtea de Casaţiune. Vol. I. Încă de la început sunt amendate cîteva lacune din lucrarea consilierului, între care lipsa deplină de orice noţiune despre istoria şi izvoarele dreptului român. N-ar fi trebuit după părerea noastră să fie lipsit de asemene lucru un tratat teoretic şi practic de drept.

Totodată, este dezavuată tendinţa autorilor noştri de a prelua prin traducţiune, tale quale, codice şi comentarii fără nici o adecvare la realitatea naţională: „Se vede că autorul a fost prea ademenit prin multa cetire aproape a tuturor comentatorilor franceji, pe care-i citează mai pe toţi, deoarece pe une locuri este greu a deosebi dacă esplicaţiunea se face asupra legilor române sau asupra celor franceze. În acest înţeles, alăture cu d-nul Eraclide au păcătuit şi păcătuiesc mulţi publicişti de la noi, din causă că nu observă deosebirile dintre legile noastre şi acele franceze. Nu de puţine ori vedem susţinându-se teorii imposibile faţă cu textul positiv al legei noastre – teorii ce-şi pot găsi sprijinul numai în legile franceze, care n-au fost promulgate niciodată în România”. Şi sunt pe bune pagini consemnate o parte din lungul şir de erori, mai toate asupra cestiunilor elementare provocate de preluarea traducerii din franceză a unui tratat cu aplicaţii în spaţiul galic nu pe pămîntul dacic.

Convorbirile… s-au arătat şi au rămas atente şi receptive la noile curente, unul foarte nou pe atunci, precum ceea ce astăzi am numi mişcare feministă. În anul 13, 1 septembrie 1870, A.D. Xenopol face cîteva observaţii cu privire la Conferinţa Domnişoarei Constanţa Dunca asupra „Femeii”. Ca o măsură de precauţie cronicarul face cîteva precizări teoretice care sunt temeiul consideraţiilor sale, nu mai puţin ale revistei: „Foaia Convorbirilor însă, care totdeauna a cerut de la propăşirea noastră ca să fie reală şi sănătoasă, îşi păstrează pururea spi­ritul său rece şi de cercetare în faţa oricărui evenement, şi crede că, dacă publicul poate trage în genere vreun folos din cetire, apoi acesta desigur nu poate fi cules din strigăte şi urări, fie oricât de patriotice, ci numai din studiu şi critică… A critica în înţeles ştiinţific vra se zică a combate nişte idei prin alte idei; se cere numaidecât, pentru a putea critica un product sufletesc, să avem a face cu idei, fie ele esprimate sub orice formă. Unde aceste lipsesc şi până întrucât lipseau, o critică serioasă e cu neputinţă”.

Ce este amendat la discursul domnişoarei Dunca este lipsa unui instrumentar teoretic şi a unei documentaţii care  să-i argumenteze declaraţiile pompoase, bune de a face efect cum  spune convorbiristul: „O dorinţă lăudabilă de a studia a pus-o în cunoştinţă despre unul din problemele cele mari care mişcă omenirea de astăzi. Dom­nişoara însă nu şi-a dat osteneală a le studia pe toate şi în toată întinderea lor, fără de care e peste putinţă de a cunoaşte pe vreunul cum se cuvine. Dacă ar fi urmat astfel, ar fi putut să se încredinţeze de esemplu că chestiunea măritişului stă în cea mai strînsă legătură cu chestiunea socială care are de obiect o altă împărţire a averii între oameni. În zădar vom tot de­clama asupra necesităţii măritişului, dacă o parte tot mai mare din societate va fi lip­sită de mijloace mulţămitoare de existenţă; căci atunci numărul căsătoriilor va tot scădea, din causa foarte simplă că cel ce mai nu are singur ce mînca nu poate să-şi îngreuie viaţa încă prin o familie”.

Xenopol cere domnişoarei argumente şi nu declarări: „Dacă este să se schimbe soarta femeilor, apoi aceasta atârnă de la revoluţiuni mult mai mari, decât de la o schimbare în programul învă­ţăturilor; atârnă tocmai de la prefacerea rolului pasiv al femeii în un rol ce pare a-i lipsi în faptele vieţei sale”.

Nu lipsesc criticile asupra limbii folosite, una împănată de expresii pe calapod francez şi de cuvinte cu aceeaşi provenienţă.

Ţara noastră este  volumul lui P.S. Aurelian, economist, agronom şi director al Şcoalei de Agricultură de la Herestrău, despre care face cîteva note G. Sion în nr. 5, 1 august 1875: „Această este o carte de ştiinţă, de studiu, de erudiţiune, care pe omul politic îl pune pe gânduri, pe agricultor îl instrue, pe comerciant îl deşteaptă, şi chiar pe un poet îl sguduie în reveriile sale.

Aici este nu numai panorama României, cu toate sorginţele sale de avuţii, cu toate aspectele naturei şi ale climei sale, ci însuşi sufletul şi inima ţerei, care cere reflecţiune, activitate, patriotism, cultură, …. viaţă în sfîrşit!”.

Elocvent şi de maxim interes îi pare lui G. Sion partea care descrie agricultura naţională: „Aici profesorele vorbeşte cu entusiasmul unui adevărat patriot şi cu ştiinţa unui adevărat economist. În adevăr fertilitatea pământului nostru a fost causa pentru care coloniile romane nu s-au îndurat a părăsi cuceririle străbune după toate incursiunile barbarilor; ea a fost care a făcut pe Români a se lupta pentru moşie ca şi pentru viaţa lor; ea a fost care în sfîrşit a asigurat existenţa noastră politică, naţionalitatea noastră. Dar când vom studia această carte, vom vedea că cu sistemele vicioase ale culturei de astăzi, cu lăcomia de a trage cu pripire foloase din suprafaţa pământului, fertilitatea sa din ce în ce slăbeşte, şi aceasta este un subiect de cea mai mare importanţă pentru Români. Industria, care abia începe a lua naştere la noi; industria, care dacă nu ne vom sili a o răspândi, ne va ţine totdeauna tributari ai vecinilor; industria nu se va putea desvolta decât când agricultura va merge pe cale de prosperitate raţională, pe calea de progres ce a făcut ştiinţa agronomiei în timpii moderni. Şi în adevăr, de vom merge după preceptele înrădăcinate ale rutinei, pământul ţerei noastre poate să ajungă sterp şi nefructifer ca stepele Egiptului, unde pe timpii Faraonilor înflorea cea mai frumoasă agricultură”.

O observaţie prezentă în publicistica tuturor convorbiriştilor, indiferent unde îşi publicau paginile, o aflăm şi la G. Sion (autorul poemei Limba românească), care cere ca legislatorii şi guvernanţii noştri să cugete că fără stimularea industriei în ţară nu vom ieşi din miserie, ci din contra vom fi perpetui tributari ai ţărilor ce ne trag productele noastre brute spre a ni le trămite înapoi manufacturate şi astfel a ne stoarce mereu măduva avuţiei noastre pe nesimţite. Şi ca argument final îl citează pe autorul opului Ţara noastră: „Datoria noastră este de a ne pune la lucru; de a studia cu maturitate nevoile noastre economice; de a nu ţine samă în întreprinderile noastre decât de interesele ţerei noastre; de a nu ceda, sub nici un pretext, esiginţelor din afară în cestiunile economice de care depinde viitorul nostru. Amăgitorii de profesiune se vor sili a ne convinge că s-au schimbat vechile idei economice; că lumea de astăzi nu poate trăi fără deplină libertate a comerţului internaţional; că noi suntem un popor agricol şi ca atare să nu ne ocupăm de industrie; în sfîrşit, nu vor cruţa nici un sacrificiu pentru ca să ne menţie în stare de colonie. Noi însă, dacă voim să existăm şi să ajungem a face din România o ţară înflorită, trebuie să fim neînduplecaţi când vor fi în cestiune interesele noastre.

Astfel, şi numai astfel, putem spera că în câtva timp această frumoasă şi cu atâta abundenţă înzestrată ţară, să devie una din stemele cele mai preţioase ale Europei; ca poporul Român să-şi împlinească cu succes misiunea ce are pe acest pământ”. Orice comentariu este de prisos.

A cincea secţiune cuprinde Cultura la zi: cronici, polemici, note, oglindă a contextului în care revista se manifesta public şi reacţiona la evenimentele momentului.

Notiţe, semnată Redacţia (nr. 10, 15 iulie 1868), cuprinde ceea ce astăzi am spune generic o revistă a revistelor în care este prezentată primul număr din noua revistă Albina Pindului, ce apărea la Bucureşti redactată de Grigore  H. Grandea şi avea colaborator pe Dimitrie Bolintineanu. Remarcabile şi de luare aminte sunt notele ce urmează după prezentarea foii bucureştene: „Starea culturii noastre este fără îndoială încă foarte înapoiată. Interesul material individual predomneşte; artele pacinici ale civilizaţiunii, ştiinţa, literele, arta, ridicate până la ceruri prin cu­vinte, sunt dispreţuite în fapt. Singurele ştiinţe ce ocupă mai mult spiritele noastre sunt politica şi dreptul şi chiar aceasta din nenorocire le coborâm de la înălţarea lor ştiinţifică.

În asemine stare de lucruri, când pe de o parte claselor destul de instruite le lipseşte interesul naţional, iar pe de alta clasele mai de jos care ar avea acest interes nu au instrucţiune destulă pentru a putea înţelege ce valoare are cultivarea ştiinţelor şi artelor într-un popor, acel care îşi propune de a lucra în arte sau în ştiinţă are să păşească pe o cale spinoasă, neroditoare şi atât de grea încât trebuie multă tărie şi perseverenţă pentru a nu cădea în descurajare”.

Starea efemeră a culturii este exemplificată şi prin foile care apar în Iaşi, în Bucureşti, dar şi în alte oraşe, care toate la scurt timp au dispărut, doar Convorbirile şi Albina Pindului fiind încă prezente. Redactorul, nimeni altul, credem noi, decît Iacob Negruzzi, se întreabă cît timp va trăi foaia bucureşteană: „Vărsta sa, ne spune autorul Notiţei, va atîrna de la modul cum va fi redactată”. Şi ne oferă în continuare un scurt şi folositor îndrumar de producere şi scriere a unui jurnal literar, îndrumar care ar putea şi astăzi călăuzi pe cei interesaţi: „Pentru a izbuti şi a prinde rădăcină, o publicaţiune literară trebuie să se dezbine cu desăvârşire de sistemul păzit de publicaţiunile politice. Aceste din urmă, redactate în mare parte de per­soane fără destulă instrucţiune, fără principiuri bi­ne stabilite şi chiar fără zelul necesar, cu articulile lor scuturate din mâneci, cu nesfârşite lupte per­sonale, trebuie să servească de exemplu cum jur­nalele nu trebuiesc scrise. Un jurnal literar trebuie să cuprindă articule bine concepute şi conştiincios şi bine prelucrate; trebuie să se de­părteze de orice este personalitate, să critice scrierea iar nu autorul, dar aceasta cu asprime şi justeţă, ferindu-se de fatala manie de a tot lăuda şi de a lăuda tot cu scop de a fi lăudată la rândul său; trebuie să se supuie la orice critică cât de aspră şi chiar când ar fi nedreaptă să nu-şi răzbune, căci adevărul în ştiinţă până în sfârşit trebuie să străbată şi în arte, frumosul cu tim­pul trebuie să placă. Publicistul literar să nu ţin­tească spre efectul momentului, şi pe cât se poate ferească-se de tot ce este actual, căci frumosul şi binele nu au actualitate. În fine conştiincios în faţă cu publicul mic la număr care se interesează, aibă o perseverenţă în faţă cu publicul indiferent, căci astfel numai îl va putea îndrepta şi va putea conlucra cu succes la dezvoltarea literaturii naţionale”.

Sfatul redactorului de la Convorbiri de a evita cu desăvîrşire sistemul păzit de publicaţiile politice nu va fi urmat de seria imediat postrevoluţionară a Convorbirilor literare (1990-1995) cu efectul prevăzut de vechii convorbirişti, dispariţia de pe piaţă a foii.

La moment de bilanţ, după cinci ani de apariţie continuă a Convorbirilor, de această dată asumat direct prin semnarea cu propriul nume, Iacob Negruzzi publică în nr. 22, 15 ianuarie 1872, cîteva pagini Către cititori. Deşi avea doar cinci ani, foaia se înscria între cele mai longevive publicaţii naţionale: „Câteva jurnale au mers până la durata unui an, cele mai multe nici nu au atins această vârstă. Convorbirile Literare însă vor urma şi în viitor a apărea regulat şi, cu toate că preţul abonamentului este prea mic, pentru ca veniturile să poată echilibra cheltuielile, statornic în sarcina ce am luat asupra-ne şi plini de încredere că foaia noastră contribuie în margini modeste la binele comun, vom da încă jurnalului nostru cu începerea anului al şesele proporţii mai întinse decât a avut în trecut. Credem însă de datoria noastră de a ne adresa încă o dată direct cătră publicul cetitor, atât pentru a face o mică dare de samă despre scrierile apărute şi despre tendinţa urmată de noi în juna literatură română, cât şi pentru a răspunde la oarecare reclamări ce ne-au adresat unii şi alţii din credincioşii noştri abonaţi”.

Darea de seamă este cuprinzătoare, enumerînd colaboratorii, genurile literare cultivate, direcţiile ştiinţifice urmate etc. etc.

În aceeaşi manieră ne-am străduit şi noi a face dări de seamă asupra momentelor semnificative ale memorabilei publicaţii ce ţine, ţineau de intervalul de care ne-am ocupat/ ne ocupăm de bunul ei mers.

Din anul al VI-lea, spre a acoperi mai bine cerinţele celor interesaţi anunţă unele schimbări: „În loc de a apărea Convorbirile de două ori pe lună în mărime de câte două coli, ele vor apărea numai o singură dată pe lună, totdeauna la zi întâi, în mărime de cinci coli cel puţin însă cel mai des în şese şi mai multe coli fără ca preţul abonamentului fie urcat pentru aceasta; în acest chip vom putea publica romanuri originale bune, care ne stau la dispoziţiune, novele, descrieri de călătorii, tragedii şi comedii, poezii etc., fără a lăsa la o parte studiile ştiinţifice, partea critică şi articulele de pură ştiinţă, ca acele de is­torie naturală, economie politică, chiar de filologie, filosofie şi jurisprudenţă, întrucât materia va fi tratată într-un mod universal, adecă pentru publicul cult întreg şi nu exclusiv pentru specialişti”.

La astfel de schimburi am fost nevoiţi şi noi la actuala serie, pornită în ianuarie 1996 în format tabloid, apoi în format carte, după modelul iniţial, cu două coloane pe fiecare faţă şi 160 de pagini din 2002, iar din 2009 cu 200 de pagini; transformări impuse de cerinţele şi contextul cultural, cum remarcă primul şef al foii, de vreme ce materia fiecărui număr trebuie să înfăţişeze varietate, ca să convie la toate părţile publicului.

În actuala serie a Convorbirilor încercăm să urmăm, cît mai îndeaproape structura cunoscută de înaintaşi, cu, se înţelege, adaptările impuse de epoca în care trăim.

Iacob Negruzzi se consideră dator a mai aminti că la toate atacurile ce ni s-au făcut din partea multor foi politice, mai vârtos în timpurile din urmă, noi nu am răspuns niciodată decât prin fapte, şi că aceasta va fi calea noastră şi în viitor.

De multe şi nedrepte atacuri a avut parte şi actuala serie, dar de fiecare dată am urmat sfatul înaintaşilor, şi nu am răspuns decît prin fapte.

„La acuzarea că foaia noastră nu este naţională, ci cosmopolită (acest cuvânt în înţeles de antipatriotic), noi am răspuns prin articule originale, prin novele şi piese de teatru scoase din viaţa ro­mânilor, prin poezii originale de autori naţionali, prin critice şi studii făcute în neatârnare de scriitorii străini. Poezia populară, studiul caracterului naţional, studiul critic al istoriei noastre, dorinţa de a pătrunde cu orice chip în adevărata natură şi în plecările poporului român au fost şi va fi totdeauna obiectul cugetării noastre. E drept, de declamări patriotice ne-am ferit: cuvintele de român, românism, ginte latină, strănepoţii lui Traian şi altele de acest soi nu se vor întâlni la noi pe fiecare pagină, ca în alte jurnale contemporane, însă nu credem că prin aceste se manifestează meritele unei literaturi; din contra avem convingerea că prea deasa lor întrebuinţare ascunde sub formă îngâmfată un gol adânc de gândire” (Iacob Negruzzi).

Tot Redacţia semnează un studiu statistic comparativ despre Mişcarea literară în România liberă (nr. 2, 1 mai 1872). Studiu din care rezultă statistic că România stă, în privirea mişcărei ideilor mari, generale, pe scara cea de pe urmă a popoarelor Europei.

Situarea pe ultimul loc în Europa nu-şi are motivaţie în numărul redus al cititorilor, al ştiutorilor de carte, asemănător ca proporţie cu a celor din Rusia, Grecia, Serbia, ci cauza, ne spune, bănuim Iacob Negruzzi sub semnătura: Redacţia, „este în lipsa de interes, chiar în sfera cultă, pentru asemene chestiuni; este o lipsă nu în câtimea ci în calitatea culturei noastre, lipsă ce provine, după cum credem, din trei cause principale: 1) o creştere şi o învăţătură uşoară şi superficială, prin care nu se trezeşte în sufletul tinerimei interesul pen­tru lucrurile mari; 2) predomnirea egoismului în viaţa noastră privată, din causa nestabilităţei vieţei noastre publice, care împinge pe individ să-şi asigure existenţa materială, neştiind ce o să-i aducă zioa de mâni; 3) lipsa senti­mentului naţional şi a iubirei de ţară, care-l lasă nepăsător pentru interesele cele mari ale ţerei. De aceea puţini se interesază de lu­crurile cele mari omeneşti, şi mai puţini se o­cupă cu ele.

Această mişcare literară a noastră, cât e de slabă, mai are încă o lipsă fundamentală. Într-adevăr, pe lângă multe ramuri de desvoltare pe care nu putem să le cerem de la un popor începător, sunt câteva care nu pot să lipsească din nici o desvoltare sănătoasă, aceste sunt interesele religiunei, a creşterei şi învăţămăntului şi acele materiale sau eco­nomice”.

Şansa de îndreptare a acestei stări de lucruri nu e decît în şcoală. La fel putem să afirmăm şi astăzi. O realitate care nu onorează pe nimeni.

Iacob Negruzzi trece în revistă, în Foi căzute, publicaţiile apărute şi mai toate în scurt timp dispărute, la zece ani de prezenţă în spaţiul cultural al Convorbirilor literare (nr. 9, 1 decembrie 1876): „În tot anul cînd natura se dispoaie de podoabele sale şi piciorul nostru calcă pe movile de foi uscate şi căzute, o simţire de tristeţă ne cuprinde şi ne gândim cu părere de rău la anotimpurile frumoase prin care am trecut. Însă de astă dată m-am gândit fără voie şi la un alt fel de foi, la cele literare şi ştiinţifice, ce într-o zi apăruse pe neaşteptate în România, înverzise câtva timp şi apoi s-au pierdut pentru totdeauna, fără a mai învia în primăvara următoare”. Enumerarea foilor căzute nu este nicicum tonifiantă, dar întăritoare rămîne prezenţa neabătută a foii junimiste, ce îşi urmează programul cu o admirabilă abnegaţie întru simţirea naţională.

Partea a II-a (1867-1877) din Corpus de texte ilustrative se încheie cu al VI-lea capitol: Filosofia istoriei şi a culturii.

Vasile Pogor, în numărul 6, 15 noiembrie 1867, sub genericul Studii istorice, scrie despre lucrarea lui H.T. Buckle, Istoria civilizaţiunii în Englitera. Admirator al filosofului englez, cel care va fi între altele şi primar de Iaşi, crede, pe urmele lui Buckle, îndreptăţit să acorde stimă ferice ţările acele unde guvernul cel puţin se abţine de a împiedica progresele poporului, progrese care se fac tot­deauna afară de iniţiativa guvernelor, şi cele de mai multe ori în contra voinţei lor. Şi continuă a lumina care sunt condiţiile de dezvoltare a unei societăţi civilizate enumerate de filosof şi anume: „Sporirea şi acumulaţiunea avuţiei. Pe cât timp toţi membrii unei societăţi vor fi obli­gaţi a munci cu braţele lor, pentru a-şi câştiga viaţa de toate zilele, acea societate va rămâne în barbarie; ştiinţa, care constitue adevărata civilisaţiune, nu se poate întemeia decât în socie­tăţile acele care produc mai mult decât consumă; care prin urmare au ajuns la acumu­laţiunea unei avuţii destul de însemnate spre a permite, unui mic număr de indivizi măcar, de a se deda la studiu, adecă a lucra nu cu braţele, dar cu spiritul lor.

Creaţiunea avuţiei depinde de la două mari cauze fizice, care sunt climatul şi fertilitatea pământului.

Acumulaţiunea avuţiei odată începută, acea avuţie se va împărţi întăi în două părţi (sala­riu şi profit), apoi, în o stare mai înaintată a societăţii, în trei părţi (salariu, profitul şi interesul sau dobânda).

Salariul este partea cuvenită lucrătorilor, adecă acelor care prin munca lor produc avuţia în mod direct.

Profitul este partea cuvenită combinatorilor, adecă acelor care prin ştiinţa şi capacitatea lor conduc şi economisesc energiile fizice a clasei lucrătoare.

Dobânda, în fine, este partea rezervată celor care strâng capitalurile şi le împrumută celor care combină sau care lucrează”.

Progresul pe calea civilizaţiei este rodul strict al activităţilor intelectuale. În consecinţă, ne spune Pogor: „Nici una din reformele cele mari, fie le­gislative, fie executive, n-au fost, nici în o ţară, opera celor care guvernau. Autorii acestor mişcări au fost d-a purure nişte spirite profunde şi sumeţe care au ştiut să descopere abuzurile, să le aducă la cunoştinţa publică şi să arete calea de a le îndrepta”.

Un larg studiu propune Ştefan S. Vârgolici Despre originea artei dramatice la greci şi istoria ei pînă la Pericles; trimis de la Paris în mai 1870, apare în nr. 10, 15 iulie 1870. Aplicat şi acribios, studiul se poate citi cu interes şi astăzi, ceea ce confirmă, dacă mai era necesar, seriozitatea intelectuală a colaboratorilor revistei.

Şi remarcile lui A.D. Xenopol în marginea Opului lui Edgard Quinet „Le Creation” (numărul 11, august 1870, 12, 15 august 1870, 13, 1 septembrie 1870, 14, 15 septembrie 1870) sunt de tot interesul, mai ales cele privitoare la limba şi la pericolele  la care poate fi expusă prin contaminare cu invazia nefirească şi neasimilată a unor neologisme, cum ar fi cele din limba franceză pentru limba română etc.

Despre Cultura naţională a lui A.D. Xenopol, publicată aici integral (numerele 10-17 din 1868) am făcut cîteva note cînd am scris despre Partea I-a din Corpus.

La fel în cazul Studii asupra stării noastre actuale, semnat tot de A.D. Xenopol, prezent aici integral (numărul 1, martie 1870, 15 iunie 1870, 15 iunie 1871, 1 octombrie 1871, 15 decembrie 1871).

Cum precizam mai sus, H. Th. Buckle a fost unul dintre filosofii cei mai frecventaţi de convorbirişti şi cum era de aşteptat, lucrarea acestuia, Istoria civilizaţiunii l-a preocupat şi pe A.D. Xenopol, care îi dedică un cuprinzător studiu: Istoriile civilizaţiunii (numerele 7, 1 iunie 1869, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18 – 15 noiembrie 1869), în care este etalată o amplă critică asupra opului menţionat, cu chestiunile considerate corecte, dar şi multe altele amendate de Xenopol de pe poziţii pozitiviste influenţate direct de Auguste Comte – filosoful englez fiind considerat  un discipol al acestuia care la rîndu-i are partea sa de originalitate.

Convorbiristul consideră eronată viziunea lui Buckle cum că istoria este rezultatul influenţei naturii asupra spiritului şi a spiritului asupra naturii. „Această înţelegere a istoriei (pentru A.D. Xenopol) e greşită, şi trebuie să ne dăm bine de samă în ce con­sistă eroarea, pentru că multe din principiile lui Buckle sunt consequenţe deduse din ea. Şi pentru a fixa ideile spunem: istoria nu e productul unei îndoite influenţe, acelei a naturii asupra spiritului şi a spiritului asu­pra naturii, ci acel a unei singure activi­tăţii a spiritului omenesc, către care natura vine ca influenţă modificatoare”.

Dacă pentru Buckle civilizaţia este rezultatul strict al prezentului ştiinţei, A.D. Xenopol îl combate, afirmînd existenţa progresului moral care implică în sine un progres intelectual: „Progresul moral ni se arată dară sub for­ma următoare:

Este în sufletul omului un ideal moral în a căruia realizare practică treptată consistă progresul moral. Această pătrundere în viaţă nu se face prin simpla cunoştinţă a noţiuni­lor morale, ci prin exemplul faptei, prin ti­purile morale ce apar la foarte mari intervaluri şi împing omenirea spre acea realizare. În aceasta, elementul moral e ajutat de cel intelectual prin distingerea binelui şi a răului, a dreptului şi a nedreptului în faptele omeneşti. – Dară ne-o însemnăm: Inteliginţa ne învaţă numai a distinge; pu­terea de a lucra moral ne-o dă numai exemplul faptei, influenţa idealului moral.

Că sunt crime şi depravări în orice stadiuri a progresului, că crimele chiar sunt su­puse unei regularităţi nestrămutate, nu probează în contra progresului moral, precum nu probează numărul proştilor, desigur totdeauna acelaşi, în contra progresului ştiinţific”.

În acest larg demers critic A.D. Xenopol îşi afirmă calităţile unui autentic savant, bun cunoscător al mişcării ideilor în Europa ultimei jumătăţi din veacul al XIX-lea.

Foaia junimistă, întregul colectiv de colaboratori ai Convorbirilor, au lucrat întru afirmarea unui ideal moral, nu doar cultural, ideal din care ne nutrim cu folos şi în contemporaneitatea invadată de o instabilitate şi debusolare morală care încearcă şi adesea reuşesc să facă legea.

Revista indexata EBSCO