Dec 14, 2016

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cărților

Iulian Filip, Aripi şi rădăcini, Opera  poetică, ediţie realizată de Daniel Corbu, Editura Princeps Edit, 2016, 850 p cu aparat critic şi iconografie. Prefaţă de Acad. Mihai Cimpoi, postfaţă de Vitalie Răileanu şi Itinerar biobibliografic de Vera Osoianu-Filip.

 

Poet al realului imediat, venind poetica lui Marin Sorescu, din prima fază şi din  Lucian Blaga ca implicare axiologică, Iulian Filip îşi începe periplul liric într-o notă, uşor baladescă, sub semnul cerului şi al fîntînilor, îmbinînd cele două entităţi într-un titlu oracular Alergam cu polenuri din lună, şi, prin stele desculţi, atunci cînd Pe toată Calea Laptenul/ ne răsunau numele.

Această transcendere posibilă , mai ales în adolescenţă, dacă nu chiar în copilărie, din apa fîntînilor în Calea Laptelui se face prin osia unui spin care mă dă jos din stea,/ lîngă o fată bălaie, ca într-un adevărat ritual al mitului Zburătorului, îmblînzit prin umanizare.

Tangajul dintre profund şi suprafaţă, dintre luciditate şi visare, dintre gravitate şi ludic, acestea fiind preocupările continui în aproape toate poemele sale din prima etapă de creaţie, dar nu numai, simţind că prin toţi porii îi circulă dorul de copilărie şi mai ales dorul de sat,  sat pe care şi-l asimilează şi pe care îl simte ca ramul de rod.

Oralitatea poemelor sale, şi despre această oralitate cred s-ar putea vorbi mult mai mult, este de fapt modalitatea prin care Iulian Filip se exprimă cel mai uşor şi de aici şi predispoziţia sa pentru literatura pentru copii, literatură în care se va manifesta cu mult succes, dar şi în dramaturgie.

Există în poezia lui Iulian Filip acea dorinţă de copilărire, de reîntoarcere la lumea inefabilului, a plasticităţii şi a cromaticii, el fiind şi un deosebit grafician. Pentru el, în această stare de graţie Timpul s-a oprit din mers/ îngheţat ca o nălucă/ sus pe-o casă sus pe-o glugă/ şi-ntr-un început de vers. Motivele rurale, datinile, obiceiurile, ritualurile, teatrul folcloric, poetul fiind şi doctor în folcloristică, bocetele, descîntecele şi toate celelalte care dinamizează viaţa de zi cu zi a unei enclave, cum este satul tradiţional, se întrepătrund, formînd acel mistic dar şi mirificul cerc de iarbă, în centrul căruia universul său liric  se situează, dar şi se derulează mereu, cînd se simte: eu într-o parte, tu-n cealaltă parte, pîndiţi de un ochi din steaua tînără.

Sentimental primar îl cotropeşte în preajma unei poezii prea timpurii gata să destrame întregul miraj al cercului de iarbă, în fond acea legătură transcendentară în care se situează omul de la ţară.

Dar motivele lirice pe care Iulian Filip le exploatează, asemeni cercului de iarbă , se dezvoltă de la o etapă de creaţie la alta pe care Iulian Filip le exploatează se dezvoltă odată cu înaintarea şi în vîrstă dar şi în lumea citadinului, din lumea rurală rămînîndu-i doar frumoasele aduceri aminte şi o sumă nesfîrşită de regrete, pentru că, el constată că toată averea lui de sentimente şi de sensibilităţi este sufocată de obiceiuri mult mai terestre cum în Cafeaua neagră unde presimte că iubita doarme mult mai departe şi-n somn e  întuneric ca-n moarte.

De fapt ruperea perechii edenice,  a trăirilor abisale are loc aproape în fiecare dintre poeziile din această perioadă de creaţie, iar locurile unde se derulau dialogurile primordiale încep să devină vetuste şi fără un suport moral substanţial.

Jocul secund barbian este transmutat într-un cadru idilic cu un zburător neconvenţional, unde bărbatul tînăr cu coasa pe umăr, cel care după ce a mîntuit cositul intră în dialog cu iubita care-i spune: Sînt mireasa ta,/ ne-am lodit prin grîie şi lumină.// Tu făceai brazde, eu le legam/ şi acum, cînd am ajuns la mîntuit,/ avem ce să ne amintim: eram/ vîrful timpului pîrguit.,presimţind  că din acest cosit al său va izvorî un  joc frumos de miri, chiar dacă un vînt neauzit închide cărţi. El este un neoromantic, poet cu vocaţie ludică, acoperind variate register, de la poemul grav de meditaţie existenţială pînă la poezia pentru cei mici, detectează poetul Daniel Corbu, îngrijitorul ediţiei, atunci cînd scrie despre creaţia lui Iulian Filip.

Mihai Cimpoi surprinde în poezia lui Iulian Filip o mişcare evolutivă de măr rotit, care atrage prin mişcare lui rotitoare, mişcări, învîrtejiri şi învăluiri adiacente, detectînd acel dans al horei, prin care se propune, în fond unirea prin forţa dansului şi a rotirii… astrelor, redînd cititorului o lume bine înrădăcinată, aşezată pe solide temeiuri: vatra, cuibul, elemente primordiale, de statornicie în timp şi în spaţiu, un poet înduioşat de ochii mereu întrebători, pentru că el vede în copii adevărate cetăţi cereşti, îndemnîndu-i paternal: pe la izvoare să-nţelegi dorul,/ să vă pătrundeţi, să pricepeţi setae,/ tot pe aici să vă aflaţi pecetea/ destinului, şi s-auziţi izvorul.

Iată că motivul izvorului, acel element care uneşte şi mîntuieşte se regăseşte în creaţia lirică a acestui  poet care, cu o fire mereu jucăuşă, încearcă să evite astfel dramaticul.

Pentru el, ca şi pentru noi cititorii, trecerea timpului este similar cu perioada cositului cînd : timpul s-a oprit din loc, dar numai în visele şi în speranţele noastre.

Mergînd pe principiul că esenţele tari, de obicei se păstrează în flacoane mici, Iulian Filip excelează într-o avalanşă de miniaturi lirice, miniaturile, de unul, două trei versuri, adesea însoţite de crochiuri justificative. Sînt multe de scris despre creaţia lirică a unui poet destul de generos cu scriitorii săi, prin ofertele editorial deosebite.

 

Mioara Bahna, Aventura lecturii, Domenii conexe literaturii artistice, Editura Rafet, Rîmnicu Sărat, 2016,  226 p. Cu un cuvînt pe coperta a patra semnat de Florin Dochia.

 

Prin Aventura lecturii, Domenii conexe literaturii artistice, îmi diresc  să-i ofer cititorului posibilitatea de a descoperi şi alte laturi ale lumii literare actuale iar celor familiarizaţi deja cu volumele mele anterioare şi care, prin ele, au luat cunoştinţă de scrieri ale unora dintre autorii cu care acum revin  în faţa lor, să le dau posibilitatea  de a cunoaşte şi alte „isprăvi” ale acestora, cu care, sper, să le deschid, în felul acesta, calea spre un orizont deloc neglijat. Am citat întreg acest pragraf din cartea Mioarei Bahna, pentru a înţelege, cît mai bine, cititorlu despre ce este vorba în aceas carte, de a descoperi o metodă de a aborda creaţia, fie ea şi conexă, a unor scriitori contemporani, pentru a înţelege multiplele preocupări, nu numai pentru creaţia propriu zisă ci şi pentru alte domenii artistice. Despre cartea lui Mircea Cărtărescu, Frumoasele străine, Mioara Bahna spune că: Este o scriere de graniţă, autodiegetică şi că în toate cele trei povestiri îl are în prim plan pe autor, care nu ezită să-şi disece viaţa exterioară şi pe cea lăuntrică în faţa cititorului. La Radu Cîrneci detectează: un respect deosebit faţă de cititori, o dragoste nesfîrşită pentru literatură şi, nu în ultimul rînd, un talent authentic, vorbind în mod cu totul special despre cartea Biblioteca de sentimente. Despre Rostirea postmodernă. Generaţia `80 în literatura română a lui Daniel Corbu autoarea spune: Prezentarea diacronică a postmodernismului pe care o realizează Daniel Corbu evidenţiază caracterul subversive al mişcării la începuturile ei, precum şi tenacitatea generaţiei înrolate, cu sinceritate şi credinţă în Victoria artei promovate. Sînt deasemenea commentate cu multă generozitate şi cu aplicaţie deosebită cărţile unor autori precum: Radu Cosaşu ca  supravieţuitor, Tudor Cristea evadînd în Arta derivei, ca un ironic sui-generis, Cornel Galben, la care distinge tentaţia monahismului (eşuat, aş spune eu!!), Virgil Diaconu cu ale sale Convingeri de poet care îşi exprimă opiniile deschis, prin cărţile sale: Orizontul poeziei I, Destinul literaturii II şi Critica poeziei moderne. Tot în acest context mai, cu  sînt comentaţi, cu cărţile lor: Simona-Grazia Dima răspîndind Micelii solare, Florin Dochia cel care este Prins în Lumea cuvintelor, scoţînd în evidenţă Insaţiabila şi nemuritoarea foame de lectură a poetului şi criticului literar . Mioara Bahna, cu atenţie, comentează cărţile lui Ştefan Ion Ghilimescu, citind şi rescriind, Emil Lungeanu, cel care este văzut drept un jucător critic,prin Manifestul ludic: formule extreme în critica literară, Ionel Necula drept un cap limpede la devălmăşiile cetăţii. Pe Sorin Preda îl vede ca Ultimul Moromete iar pe Adrian Dinu Rachieru îl vede sub lupa sa critică în Fascinaţia clasicilor, marcînd Recuperarea unei literaturi, cu referinţă la Antologia Poeţi din Basarabia. Fascinaţia tragediei este universul lui Gherasim Rusu Togan, cel care are cartea Divinităţi păgîne din Carpaţi. Întruchipări ale lumii reale şi ale lumii din oglindă, iar pe Zanfir Ilie îl consideră un adevărat Columbus contemporan care descoperă… China, prin cartea sa Wohan, o deosebită carte de călătorie şi nu numai. Se mai regăsesc în această carte comentarii despre Spectacolul literaturii a lui Radu Voinescu despre care spune că se bazează pe o documentaţie solidă, explicativă, într-o expunere clară, parcă ducînd spre acea Singurătate a cronicarului, aşa cum se intitulează comentariul la cartea Vitrina cărţilor, un deceniu de singurătate în bibliotecă, a lui Emilian Marcu. Mioara Bahna este acel judecător acribios care vînează textele semnificative şi le recomandă cititorilor potenţiali subliniază Florin Dochia, în scrisoarea de pe coperta a patra, şi  nu putem să nu fim de acord cu acest detaliu.

 

Vasile Fluturel, Rostiri necesare, antologie de autor, ediţie îngrijită de Daniel Corbu, Editura Princeps Multimedia, 492 p. Prefaţă Nicolae Busuioc, Repere biobibliografice Constantin Mănuţă.

Tot mai rari sînt oamenii care a putea să se apropie de comportamentul lui Vasile Fluturel, de modul lui de a privi lumea, de a se adresa celor din jur, în această lume atît de aiurea.

Vasile Fluturel, prin prezenţa, dar şi, mai ales, prin statornicia sa, este omul care , aşa cum se spune, sfinţeşte locul, deşi locul de unde este el este sfinţit de Dumnezeu. Şi el, chiar a sfinţit şi sfinţeşte acel loc prin  ceea ce a făcut, prin ceea ce a realizat, prin ceea ce a dăltuit în sufletele atîtor generaţii de elevi.

Vasile Fluturel un poet care nu face parte din categoria celor obsedaţi de glorie şi de onoruri, preferînd să demonstreze că atunci cînd ai ceva de spus o faci de oriunde ai trăi pentru că buricul pămîntului este acolo unde te afli tu. Cu o intuiţie specială, ca un adevărat iscoditor al problemelor, fie sociale, fie personale, el le imortalizează astfel: Te voi zidi într-un poem/ de unde nu vei putea evada/ niciodată. Mitul constructorului, al ziditorului perpetuu este crezul său poetic, deşi simte cu suficientă întristare, chiar suferinţă am putea să-i spunem, că:  La masa de scris/ parcă-s prea singur pe acest pămînt. În poemul Aplauze vrăjmaşe, şi titlul este destul de semnificativ, evidenţiind modestia şi sfioşenia poetului, el se situează: între plîns şi surîs, pentru că cineva, mereu răstoarnă această singurătate a sa: răstoarnă metodic,/ planificat,/ sfeşnice de vocale albastre,/ galbene şi roşii/ diftongi şi triftongi/ arzînd/ peste lacrimile Neamului meu,/ în concert de aplauze vrăjmaşe. Aceste sfeşnice pe care le invocă sînt culorile drapelului nostru naţional şi el le consideră stîlpii de susţinere în acel concert de aplauze vrăjmaşe. De altfel sentimentul patriotic, de apartenenţă la specificul naţional, la românism, nu-i este deloc străin, ba dimpotrivă constatăm că se simte în foarte multe dintre poemele publicate de+a lungul timpului, prin cărţi şi reviste, dar şi în această minunată antologie cu un titlu definitoriu Rostiri necesare, apărută la Editura Princeps Multimedia, îngrijită de poetul Daniel Corbu, editură ce se află sub oblăduirea Filomenei Corbu, carte apărută într-o deosebită colecţie, aş îndrăzni să spun, colecţie unică în România contemporană.

Aceste necesare rostiri cuprind creaţia de o viaţă a unui poet  care nu face multă vîlvă în jurul lui, şi nici a numelui lui, aşa cum fac foarte mulţi poeţi, mai ales, de astăzi, cu merite mult mai puţine decît ale lui, îşi construieşte universul liric cu răbdare, trudind să aducă spre cititor un crîmpei din avalanşa lui de sensibilitate. Poemele din această carte se îndăltuiesc liniştite dar şi limpezi în acest fluviu de rostiri necesare. Clare ca apa de la izvor, poemele lui Vasile Fluturel se zidesc, încetul cu încetul într-un univers liric remarcabil, pentru că el şi spune într-un poem al său că este mereu o Altă Ană, un Alt Manole şi că : Te voi zidi într-un poem, sugerînd că acest verb l-ar fi rostit chiar Meşterul Manole celei plecate, definitiv bolnavă/ de singurătate. Acest Alt Manole încearcă să se substituie Meşterului adevărat doar dintr-o timiditate nefirească şi de teama de a nu fi considerat mult prea orgolios, prea cutezător sau poate prea îndrăzneţ, ştiind că orgoliu peste măsură îl pierde pe om.

În poemele acestei cărţi Rostire necesară, se pot regăsi, în foarte multe locuri cuvintele: tristeţe, singurătate, semn că focul liric îşi are combustia în propriul său eu şi că în clipe de răstrişte, şi cu siguranţă că în aceşti 70 de ani abia împliniţi Vasile Fluturel a avut şi suficiente astfel de momente, consideră că este necesar să zidească poeme. Dar Vasile Fluturel nu este numai un liric sentimental, dominat de spiritul şi atmosfera bacoviană, deşi ploaia este adesea invocată în poemele sale. El este un spirit lucid, întreprinzător, atent la toate mişcările sociale asemenea unui adevărat seismograf. Despre Revoluţia din 1989 el spune: Cozile s-au refăcut( ce forţă creatoare zace în noi!)/ de unde se vede limpede/ că trăim cu adevărat;/ unii se căznesc,/ unii privesc/ cîţiva comentează,/ alţii se bucură/ şi viaţa merge înainte… Da, dar merge înainte după devastatoarele acţiuni ale omului care îşi este propriul său duşman, aşa cum reiese din poemul Rondelul pădurii Cruceriu: Şi este strigător la ce/ Cum ai fost ruptă, sfîşiată,/ Trimisă-n lume feliată/ Cu voie de la minister./ Te plîng pădure-a lui Crucer”. Iată urmele lăsate de o democraţie prost înţeleasă şi mai ales antinaţională, care sub umbrela unei democraţii aşa-zis europene sfîşie trupul acestei ţări. Aşa percep oamenii cu dragoste de patrie, de neam şi de glie că ne pleacă ţara feliată, într-o lume ostilă şi pusă pe jaf. Sub acest imbold, cu durere, îşi scrie şi Vasile Fluturel poemele din această carte.

Universul liric al lui Vasile Fluturel este destul de vast. Eu am încercat să conturez, în cîteva linii, Omul şi poetul. Despre cartea aceasta, despre cărţile lui în genera, care cuprind de la poeme într-un vers, haiku-uri, Rondeluri, sonete, poeme ample sau de scurte dimensiuni se va scrie sau au scris deja critici importanţi. El, cel :Născut în poiana de pe vale/Unde-am văzut lumina prima dată/Şi n-aş schimba cu nimeni niciodată/Sătucul meu cel cu sclipiri astrale rămîne un statornic şi un stîlp de credinţă şi pentru că: singurătatea-i o sărbătoare dacă ştii cum să o trăieşti, şi Vasile Fluturel ne demonstrează că ştie să şi-o asume şi să o trăiască din plin.

 

Marin Ifrim, Cartea de muncă, editura Teocora, Buzău, 2016, 84 p.

În peisajul literar contemporan Marin Ifrim constituie un reper şi pentru literatura pe care o scrie, poezie şi proză, dar şi pentru atitudinea sa civică exprimată prin articolele, pamfletele, tabletele sau editorialele pe care le publică, fie în presa pe suport clasic, adică scrisă, mai ales din zona Buzăului, dar nu numai, fie pe blogul său personal. Aciditatea  opiniilor sale, sarcastice care de multe ori devin deranjante pentru cei pe care îi prinde în obiectivul său, face în aşa fel încît cu aceste tuşe, realitatea, dar şi găoşenia personagiilor să prindă un contur precis, iar etichetele să devină embleme de cursă lungă. Noua sa carte intitulată, nici mai mult nici mai puţin decît Cartea de muncă, poate fi considerată o tentativă inedită de a scrie un roman autobiografic, respectînd toate capitolele dintr-o carte de muncă clasică, aşa cum exista pe vremuri. Cartea de muncă este, în fond, o autobiografie detaliată,  cu scene memorate şi memorabile din prima zi de cînd a fost angajat şi pînă în ultima zi cînd s-a pus punctul final în această…carte de o viaţă. pornind de la 17 august 1973 cînd i s-a întocmit această carte de muncă, Marin Ifrim face de fapt o radiografie a unei vieţi, cu bune şi cu rele, cu prieteni şi duşmani, cu oameni de calitate sau lichele, reuşind o adevărată panoplie de imagini şi stări, de bucurie şi de tristeţe, de împliniri şi eşecuri. Pentru unii un asemenea tip de autobiografie ar putea să fie neinteresant şi să o considere doar un moft personal, dar eu consider că nu e adevărat. Cartea de muncă a lui Marin Ifrim surprinde comportamente umane, filmic, conturînd astfel o societate înn continuă mişcare. Sigur că se poate crede, şi e normal, că totul este de fapt subiectiv. Dar oare cum ar putea fi povestea unei vieţi trăite chiar de autor? Doza de subiectivism este chiar foarte necesară pentru că astfel cititorul poate să surprindă şi emoţiile autorului. Cele 23 de capitole din cartea de muncă sînt oglinda vieţii unui om, adeseori învins, rareori învingător, dar mereu egal cu sine, cu trăirile sale. Odată închisă această carte de muncă, pentru Marin Ifrim viaţa merge înainte cu o altă carte de muncă, de această dată întocmită chiar de el spunînd: E vineri, 26 februarie 2016. La ora 15.00 trebuie să iau de la tipografie Cartea teatrului. O carte de suflet.. aceasta este noua carte de muncă a lui Marin Ifrim, ca scriitor: o carte de suflet.

 

Nicolae Mihai, Insomnii scoase la licitaţie, Editura Ateneul scriitorilor, Bacău, 2016,100 p. Cuvînt înainte de Radu Cange şi o scrisoare de trăsură pe coperta a patra semnată de Valeria Manta Tăicuţu.

De o sensibilitate aparte, cuminte, fără nici un fel de asperităţi, stăpîn ăe mijloacele sale lirice de la care nu se abate, Nicolae Mihai îşi duce această distinsă şi admirabilă pedeapsă, cu multă demnitate, încercînd să urce muntele de sare cu saboţi de piele, parcă anume a se flagela în numele poeziei. Parcă anume predispus să-şi scoată la licitaţie insomniile sale el spune în poemul Exod: Doar o frunză mă mai desparte/ de iarnă, păstrînd intactă neliniştea/ firului de iarbă.// Cu nepăsare îndur neruşinarea/ primului fulg de nea îndrăgostit/ pînă la urechi de propriul lui exod,/ cînd, tîlhăreşte muşcă/ din murmurul luminii, lăsînd dîre/ lungi de scrum, prin aerul speriat,/ ticsit cu iepuri albi de o şchioapă. Aceasta este de fapt şi atmosfera în care se derulează poezia lui, o atmosferă bacoviană în care el ştie să asculte murmurul luminii. Cartea de poeme Insomnii scoase la licitaţie, este o frumoasă pledoarie pentru poezia adevărată, pentru emoţia sinceră, netrucată şi mai ales neinventată, aşa cum trebuie scrisă de cît mai mulţi poeţi, pentru că aşa cum ştim încă de la Goethe, trebuie să pornească de la inimă ceea ce este destinat să ajungă la inimă. Nicolae Mihai, şi-a însuşit, cu prisosinţă, această lecţie de poezie. Cauţi cunoaştere în tot ce înseamnă vremuri/ de odinioară, cînd doar mîinile mamei/ puteau să întîrzie cascada nisipului/ din clepsidră, cînd grăbit, apusul de soare umplea/ fereastra cu făgăduieli infantile/ şi culori stoarse de vlagă… sau scriind tot despre trecerea iremedială a timpului spune Nu voi alerga nicicînd/ după surîsul învinuit/ de trădare,/ însă, dacă am să caut/ în dicţionare, cu certitudine/ n-am să aflu vreodată ce a vrut / să spună privirea aruncată pe furiş. Sînt versuri simple care transmit cititorului o stare de nelinişte ce  te poate bîntui atunci cînd cascada nisipului din clepsidră se caţără pe tine. Folosind uneori limbajul uşor arhaic, alteori cel modern, Nicolae Mihai îşi struneşte abil emoţiile dînd uneori impresia că poezia sa este aşa cum spune şi Radu Cange: Unele versuri par simple notaţii, notaţii ce demonstrează atenţia cu care priveşte spectacolul lumii.  Chiar despre un spectacol al lumii este vorba în această licitaţie de sentimente în care insomniile se află la loc de cinste.

Revista indexata EBSCO