Dec 14, 2016

Posted by in Ex libris

Nicolae CREȚU – Isus la München

Adevărata cronică a morţii lui Yeşua Ha-Nozri (Polirom, 2016) are prin ce să-i surprindă pe mai vechii cititori ai lui Gheorghe Săsărman, autor de proză SF în special, deşi nici din ea nu lipseau cu totul semnele unei disponibilităţi pentru parabolă. Dar acum, invers, mai nimic nu mai bate către ceea ce fusese genul său predilect. O zi ca toate altele, s-ar părea, în cosmopolita metropolă a Bavariei, dacă… Dacă în Marienplatz, chiar la picioarele statuii Fecioarei cu pruncul, nu ar fi găsit, zăcînd, trupul unui bărbat, însîngerat, purtînd urme de biciuire şi pe cele ale crucificării: să fie el cum pare, în ciuda „distanţei” de peste două milenii, însuşi Iisus din Nazaret/ Yeshua Ha-Nozri? Şi dacă da, oare ce anume să-l fi adus din vremea sa într-a noastră? În acest miracol (ficţional) sunt începutul şi pricina a toate cîte îi vor urma şi vor gravita în juru-i, de-a lungul a sute de pagini. Cu ce fel de încărcătură şi implicaţii de sens, sugestii şi „ecouri” stîrnite de lectură? Şi cît de durabile, dincolo de capătul ei? O deschidere ce nu te poate lăsa indiferent, puternică şi promiţătoare, spectaculară chiar, aptă desigur să şi intrige, dar mai cu seamă, de un potenţial de interogaţie complex, deocamdată cel puţin, de o desfăşurare ca şi imprevizibilă din perspectiva cititorului, nu?

 

Totuşi, în orice caz, nu şi în aria restrînsă a primelor reacţii, a căror, dimpotrivă, cît se poate de terestră previzibilitate, aş zice, ne sare în ochi. Însă ea are un rol strict introductiv, de „uşă de acces”, deschisă fără nimic uluitor în rest (cu excepţia, e drept, centrală a „descinderii” răstignitului, pogorît în spaţiu şi timp), aşadar în termenii unei normalităţi tactic (şi cu viclenie) asumate ca liminară „garanţie” de credibilizare a tot ce va urma, declanşat – dincolo de un asemenea prag – de insolitul „întîmplării” modelatoare de matcă a întregului roman. E în logica însăşi a unei structuri astfel focalizate: tot ce-i în jurul „scandalului” (şi nu doar un fundal) trebuie să arate a tipare tihnite şi cuminţi, inerţiale, repetitive, ca tocmai contrastul să intrige, să tulbure, să neliniştească, dovadă un atare „mecanism” de retorică şi a fantasticului. Dar nu spre aşa ceva se va merge. În apariţia lui Yeshua/ Iisus ca şi cum abia ar fi fost coborît de pe crucea răstignirii sale pe Golgota e ceva de o altă natură decît doar un efect al insolitului, „promisiunea” developării narative, ficţionale, a unui alt gen de implicaţii.

Dar „startul” aşa se ia: surpriză de proporţii, uluire, bănuieli de impostură ori farsă, un început de anchetă poliţistă, încă din prolog şi avertisment. Nu va mira (şi nici nu va nemulţumi) pe nimeni joaca ironică a autorului cu, de pildă, „reţeta” de mult patentată a cuplului de primi „anchetatori”, poliţiştii Günther Frank şi Helmut Ganz cu foarte nemţeştile lor reflexe (de birocraţie a ordinii poliţieneşti: fără autorizaţie/ ausweiss?, grijile raportului etc.), cum ceva mai „discret” persiflante sunt mai toate detaliile din aceeaşi gamă, în înlănţuirea lor de faptă şi gînd: „reflexul pupilar”, „date biometrice”, fragmentul de „giulgiu” decupat pentru analize, formule-şablon ca „identitate nesigură”, recursul la „bibliografie” papală, dar deopotrivă şi la „neuroştiinţe”. În fine, chiar decizia internării lui „Yeshua cel în carne şi oase”, ciudatul „imigrant” fără acte şi fără „card de asigurat” medical, unde altundeva decît tocmai la Spitalul Ordinului Adoratoarelor Patimilor lui Iisus. E în toate acestea o dispoziţie certă a autorului în favoarea unui narratum ludic: marele răstignit căzut în  reţeaua de automatisme şi „forme” ale acestui început de veac şi de mileniu. Şi iată, cu intrarea enigmaticului personaj pe mîinile călugăriţelor, „surorile” Scholastika şi Kunigunde, şi ale doctoriţei Martha Lehmann (porecla ei: „Cleopatra”), povestea acelui incomod „Messia”, adevărat sau fals, a decolat deja, lăsînd să se întrezărească o logică (internă) de scenariu generator de „roluri” şi de înlănţuiri ori complementarităţi ale rosturilor lor.

Noul pacient, cu „plăgile” lui de torturat şi răstignit, aflat între viaţă şi moarte, e înconjurat de protecţia şi asistenţa medicală a unui cerc exclusiv feminin, compătimit de „Schwester Consolata”, studiat anatomic de doctoriţa atrasă de bărbatul circumcis (musulman? evreu?), văzut cu ochii de „femeie emancipată” al Marthei Lehmann, foarte curînd intrînd în scenă şi amestecul de paparazzo (versiune feminină) şi curiozitate femeiască ce o defineşte pe reportera de ziar Coelestina Sauer, ambiţioasă şi descurcăreaţă, gata să răzbată peste oprelişti, prin efracţie, pînă la senzaţionalismul loviturii (hit) de presă a vieţii ei: dezvăluirea identităţii (mistice: Yeshua al evangheliilor) ascunse sub cea de cod („Max Ypsilon 37”). Ipotezele emise şi cîntărite se multiplică, mai cu seamă în mintea „supercomisarului” Achilles Milchhuber. Să fie vreun autoflagelant? Ori poate doar o performanţă actoricească, de tradiţionala Passionspielé? Un epileptic? O primă ştire laconică, la ziar  şi vigilenta dezarmare a jurnalistei (cu utile relaţii în poliţie) de fotografiile denişatului „Max Mustermann”, alias „Răstignitul”, polarizează forţele de tensiune: strategia autorităţilor, menită să izoleze „cazul”, să-l ţină departe de curiozitatea şi indiscreţiile celor din media, faţă de asaltul în creştere al  celorlalţi. Coelestina Sauer va combate cu succes (arma ei decisivă îi este involuntar furnizată de artizanii „secretizării”) scepticismul şefilor, tirajul creşte ameţitor, ea trece de la „rangul” marginal şi obscur la cel de răsfăţ cuvenit unui „star”. Şi spirala  complicaţiilor nu se opreşte aici, o veritabilă licitaţie şi competiţia, de ambele părţi, asediatori şi „asediaţi”, a stratagemelor şi contra-stratagemelor. În plus, apar, dispuşi simetric, trimişi-negociatori tatonanţi: emisarul Arhiepiscopiei catolice, monseniorul Klemens von Neumann, pe filiera Vaticanului, negociatorul agresiv şi „generos” al unui contract de exclusivă reprezentare şi consultanţă juridică, Absalom Yung, între ei, în rol de „arbitru” mediator (gata să încline balanţa, la timpul potrivit, în favoarea banilor marii firme de avocatură), secretarul de stat Reginald Richter şi ministrul său influenţabil uşor de manevrat de coruptibil-„pragmaticul” său subaltern şi consilier.

Un „casting” al rolurilor de scenariu ficţional în continuă expansiune şi diversificare a „partiturilor” (doar ca dispunerea ficţional-diegetică, nu şi ca diferenţiere stilistică, a timbrului „vocilor” la intratextuale, din păcate), „scena” romanului se umple de nume şi „misiuni” asociate lor, efect de, metaforic vorbind, bulgăre de zăpadă în continuă rostogolire. Celor deja amintiţi li se mai adaugă cîte un paparazzo „sută la sută”, ca Bela Braun, vreun doct comentator scientizat up to date precum fiziciana Karin Engel, ateul savant poliglot cu nume antifrastic Alloysius Gottlieb, vorbitorul de arameică, angajat ca translator oficial, episodicele Gül Budimir şi Vesna Bobic, de o onomastică aptă să pună în „tablou” şi puţină culoare de natura imigraţiei estice în Germania, în fine şi cercuri mai largi, adevărate falange postmoderne ale ideologiilor curente şi zgomotos vociferante, ecologişti, atei vs. fundamentalişti şi habotnici, identitari „corecţi politic”, dresaţi pe tipare de profitor sau robot al spiritului corporatist, nu lipsesc nici falşii profeţi… Ceea ce duce la o imensă presiune publică asupra „scandalului” şi a enigmei mocnind sub ascunzişuri, ipoteze contradictorii, zvonuri, supralicitare mediatică, ineficiente baricade oficiale. Nu mai e mult pînă la o apropiată, eventuală, tăiere a nodului gordian, ceva de genul „Lumea îl vrea? Să i-l dăm pe Hristos!” Dar nu chiar „toată lumea” vede aşa lucrurile, ieşirea din situaţia de ansamblu creată ca atare, mai cu seamă răspicata soluţionare prin darea în vileag a ceea ce se încercase zadarnic a ascunde mulţimilor, „lumii”, e departe de a conveni „Puterii”, celor ce o deţin şi pilonilor ei de căpătîi, din politică, afaceri, din cler chiar, în viziunea autorului, aşa că, împins la o asemenea cotă a încordării, aşteptărilor şi confruntării, crescendo-ul, evocat rezumativ pînă aici, atinge treapta sa ultimă într-o progresie a captării de Sens: şi a „developării” lui în selecţie şi montaj de morfologie şi „sintaxă” proprii palierului suprem, nu neapărat „concluziv”, infuzate acestui ansamblu de „spectacol” ficţional.

 

Nu rezolvarea literală a crizei, a hăţişului şi complicaţiilor care au dus totul către o inevitabilă, s-ar părea, scadenţă a tensiunii generalizate, între polii exploziei vs. imploziei a ceea ce contează esenţial în romanul în discuţie, ci implicaţiile şi rezultatul întregii deveniri – progresie narativă şi semantică. Ieşirea „din scenă” a lui Yeshua – „resuscitatul” ficţional va ţine, pînă la urmă, de un accidental „guturai”, de limitele medicaţiei la zi faţă de genomul” Mîntuitorului, şi în ultimă instanţă, de efectul decisiv al coşmarurilor ei nocturne (versiune a unui fals Yeshua, împieliţare demonică) asupra „surorii” Scholastika, directorul administrativ al Spitalului caritabilului Ordin monahal care îl are drept pacient pe „Ypsilon-37” – „Max Mustermann”, mai cunoscut ca Yeshua/ Iisus al evangheliilor creştine. Dar reînvierea lui imaginară, ficţională, şi „pogorîrea” (peste spaţii şi milenii) în Münchenul de secol XXI nu e, în fond, decît un soi de „reactiv” sui-generis menit să testeze „la zi”, în lumea noastră de azi, valorile şi principiile autenticei credinţe creştine, inspirată de Cristos, de destinul şi sensul jertfei marelui Răstignit, aceasta fiind şi pricina opţiunii naratorial-plăsmuitoare pentru ipostaza enigmaticului „străin” găsit zăcînd la picioarele statuii Fecioarei, Patrona Bavariae, din Marienplatz. E ca o notificare, parcă, tuturor, interogativă: Ce mai înseamnă pentru voi, cei de acum, Cristos şi Patimile Lui (Răstignirea), creştinismul însuşi? O întrebare de natură moral-religioasă, desigur, însă nu numai atît, ci şi una axiologic-fiinţială, chiar mai cuprinzătoare şi mai de profunzime, pentru că acestui încă şi mai complex „versant” nu i se poate sustrage şi nu-i poate întoarce spatele absolut nimeni: nici cei de alte credinţe decît creştinii, nici cei ce se declară atei, dar evident, începînd în aceia ce se autodefinesc drept „creştini”, în funte cu înşişi prinţii Bisericii, ierarhii cu „înaintestătătorii” religiei întemeiate pe credinţa în jertfa lui Iisus/ Yeshua de acum două milenii.

Răspunsul este mai ales implicit, diseminat în tiparele de mentalităţi curente şi dominante în lumea „globalizată” (cît e cu adevărat,  cu bune şi rele, deopotrivă ale ei) în care trăim noi toţi, autorul, cititorii şi „ceilalţi”… Dar şi explicit, către final: bogăţia, luxul, fastul, desfrîul, fariseismul, minciuna – succint, dar dens „rezumat” moral al pseudo-valorilor contemporane, evocat într-o secvenţă-cheie al dialogurilor lui Yeshua cu translatorul (din arameică) Alloysius Gottlieb. Dar nu se cultivă, totuşi, vreo vehemenţă teatrală, hiperbolizant apocaliptică şi moralizantă, totul rămînînd într-o tonalitate de comunicare rezonabilă, lucidă, însă calmă, depasionalizată, a ideilor şi opiniilor, face-à-face conversaţional politicos şi civilizat, cu atît mai eficient ironic într-un roman în întregime  (?), dela titlul sugerînd o polemică (scientizantă, istoric demitizantă: efect de attente frustrée) cu evangheliile canonizate de Biserică şi pînă la titlurile de capitole, cu rezonanţa lor surîzător-parodică sau replici ale lui Yeshua curat „eretice” din perspectiva dogmei, ca „Învăţătura mea? Care învăţătură?!” ori „Toţi suntem fiii lui Dumnezeu”. Din păcate, sub raportul artei literare, textul mobilizează o relativ amplă figuraţie de „personaje” – nume şi voci, care „vorbesc” toate le fel, într-o nediferenţiere de identităţi stilistice, măşti în fond, fără excepţie într-un fel sau altul,ale romancierului, a cărui intentio auctoris, slujită de multă cultură asimilată şi vocaţie de ironist (mai eficientă decît înverşunările moralizante) este una de parabolă sau apolog – împotriva Duhului epocii noastre („Totul se vinde şi se cumpără”). A doua moarte  (acum ficţională) a lui Yeshua  Ha-Nozri, muşamalizată de „consensul” mai-marilor laici şi spirituali şi „ajutată” de „sora” Scholastica, cu sau fără „piedica” pusă cortegiului funerar de către diavol, îl elimină (vătuit, silenţios) pe incomodul, neliniştitorul şi ipso facto periculosul „instigator” care este în ochii celor ce se tem de el şi de înţelesul pogorîrii unui atare Messia. Dar nu fără ca interludiul acesta mundan şi „la zi” al Său în ficţiunea semnată de Gheorghe Săsărman să fi supus convenţiile, demagogiile şi imposturile lumii noastre, dominată de facto de un spirit fundamental anticreştin (faptele,  nu „vorbele”) unui seism revelator de sumbre adevăruri, în stare să dea – et pour cause – de gîndit tuturor: creştini, celor de alte religii nu mai puţin, ca şi ateilor. Şi toate astea, graţie tandemului celor doi trouble-fête (dar nu chiar cehovieni), cel intratextual, Yeshua/ Iisus, şi plăsmuitorul său, autorul. Merită „ascultaţi”: măcar de către cei care „au urechi de auzit” ce spune romanul.

Revista indexata EBSCO