Dec 14, 2016

Posted by in Cronica literara

Cristian LIVESCU – Poezia minimalistă (I)

Nu de mult am asistat, la Piatra Neamţ, la un festival de „poezie tînără” (poeziatînără.ro), unde au fost invitaţi să participe cîţiva reprezentanţi ai celei mai recente garnituri de poeţi, afirmată în viaţa noastră literară. Am tresărit la aflarea genericului, amintindu-mi de deteriorarea în cîteva rînduri a conceptului de „poezie tînără”, folosit ori de cîte ori trebuia trasă pe linie moartă „cealaltă poezie”, considerată depăşită, perimată, învechită, care şi-a epuizat combustia; apare mereu un alt „val”, aducînd o nouă sensibilitate, un nou fel de a fi în actualitate, un nou model de poet. În fond, e lupta între generaţii, în care – biologic – înving întotdeauna noii veniţi. Scena literară românească este acum interesant stratificată: în succesiunea promoţiilor decenale, am avea trei niveluri „solstiţiale” şi alte trei „echinocţiale”, cum le numea Laurenţiu Ulici – pe de o parte „explozivii”, labişienii „luptei cu inerţia” şi anti-liricii nichitieni (cîţi mai sînt în viaţă), neo-moderniştii, care au pus umărul la ofensiva şaizecistă, după noaptea proletcultistă, şi „generaţia în blugi”, optzeciştii subversivi şi esopici, care s-au aflat pe baricadele revoluţiei din ’89, pe de altă parte; apoi manieriştii şaptezecişti, „implozivi” şi „estetişti”, prinţi ai imaginarului, şi simetricii lor, nouăzeciştii, apocaliptici şi claustrali, pasionaţi de marginalul morbid. Aceştia au fost urmaţi de „mizerabiliştii” aprigi ai anilor 2000, hormonali şi pornografi, răi de gură, mai apoi cu nostalgia mîntuirii la mînăstire (!), după care ar fi să apară, dacă respectăm constanţa acestei alternanţe, o altă promoţie, care dă coerenţă cuceririlor anterioare, aşezînd undele cu firesc în albia devenirii literare. Poezia tînără a fost marca de afirmare a generaţiei lui Nichita, care a beneficiat şi de o revistă de „încurajare a tinerilor”, „Luceafărul”, apărută la 15 iulie 1958, cu Mihai Beniuc la cîrmă (!), avînd cîteva relansări succesive, de fapt corecţii ideologice, în 1962 (Eugen Barbu), 1968 (Ştefan Bănulescu) şi 1974 (Nicolae Dragoş). Cea mai robustă ieşire la rampă a tinerilor poeţi a fost la începutul anilor 80, cînd aveam prilejul, într-un articol din revista „Ateneu”, să enumăr nu mai puţin de 60 de nume nou apărute, majoritatea din provincie, care se afirmaseră prin concursuri sau publicaţii, producînd practic o invazie în viaţa literară. I se spunea „poezia foarte tînără”, voind să se sublinieze prin asta o continuare de atitudine estetică faţă de generaţia nichitiană, dar şi o ruptură de remaniere a expresivităţii, prin golirea de convenţii şi vanităţi propagandistice impuse în epocă.

Ceea ce mi se pare interesant acum este că poezia tînără.ro vrea să refacă traseul şi scenariul de lansare ale optzeciştilor, pe care îi şi imită în atitudine. Provincia este iarăşi polul dominant, pe seama unor centre sau „şcoli” productive altă dată în barzi lirici (Iaşi, Cluj, Bistriţa, Sibiu, Neamţ, Braşov); revine conştiinţa de grup compact şi întărirea ei prin întruniri diverse, cluburi de lectură, tabere, colocvii şi festivaluri, preluînd deviza optzecistă a succesului „în haită”, al apartenenţei la o stare de spirit pe un front larg şi compact („numai împreună vom reuşi!”), lucru lesne de făptuit azi prin mediile de socializare; sînt resuscitate unele constante ale optzecismului, cum ar fi colocvialitatea, recursul la cotidian, ironismul atroce, reducţionismul expresionist, sfidarea politicului, privirea spre lumea literară anglo-saxonă; minus ameninţarea cu memoria, textualismul naiv prin citările-colaj sau aglomerările livreşti (din complexul studiilor nefăcute „la zi”). Li se spune „minimalişti”, aluzie la aspiraţii, la idealuri, la universul referenţial. Sînt născuţi cei mai mulţi dintre ei în anii de după revoluţie sau cu doi-trei ani înainte, astfel că avem de a face cu prima promoţie poetică integral ridicată şi educată în noua epocă, europenistă şi globalistă, scutită de cenzură, şicanele securităţii, salamul cu soia, uniforma şcolară şi privaţiunile vechiului regim; adică a crescut şi s-a format în deplină libertate, fără să facă pasiuni hieroglifice din frustrări. Sînt motive să vedem cum se manifestă în viaţa poeziei aceste mutaţii existenţiale de fond. E în stare noua generaţie „minimalistă” să reformeze poezia autohtonă?, iată tema sondajului nostru.

 

„vreau să vă reamintesc altceva f important, sufletul lui Alex”

Începem cu Alex Văsieş, autor care se recomandă astfel în cartea de debut. lovitura de cap (Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2012): „S-a născut la Bistriţa, în 1993. A făcut cîteva sporturi şi a terminat liceul. A scris cîteva poezii. A acceptat o soră. După 19 ani s-a mutat la Cluj.” A doua sa carte, Instalaţia (Cartea Românească, 2016) oferă detalii la fel de succinte: absolvent al Facultăţii de Litere la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca, apoi masterand. Declară undeva că se poate scrie poezie într-un infinit de moduri. „La mine, poezia începe cu o imagine. Ezra Pound spunea că totul începe cu o imagine. Pentru mine e la fel, chiar dacă în prima fază limbajul merge în gol”. Nu crede în inspiraţie, imaginile venind din cotidian. Scriitura sa transcrie clipe anoste din imediat, decupează „lucruri mărunte”, voind să depăşească mereu un „prag”, o „perdea”, „jaluzele cafenii”, un „grilaj”, un „zid”, dincolo de care viaţa are altă dinamică. Promite să iasă din plictisul căruia i se supune: „Odată cu timpul voi ieşi de după perdea,/ voi fi ofensiv ca Eric Cantona…” Cantona (n. 1966), se ştie, este o legendă a fotbalului francez. Un Cheloo i-ar fi zis mai dur: „E momentul critic/ Literar lovesc la cap ca bîta-n neolitic”. Într-un rext programatic, Văsieş spune că lumea de azi funcţionează după alte coduri, că el e biată „rezervă” şi că în curînd va intra în joc, lăsînd copilăria în urmă: „Încerc să-mi dau seama pe unde scapă viaţa,/ unde s-a surpat,/ de ce am ales mai ales cu corpul./ Acum că funcţionăm altfel, va fi şi un timp al verificărilor,/ e groaznic să stai pe margine, să te menajeze.” Vînător de mici bucurii, promite să aplice pedepse, ca tatăl său în casă: „aşa o să fac şi eu, fără obiecţii, peste tot, cu oricine.” Relatează scene placide, la pescuit, la fotbal, în parc, la tenis, în bar sau cafenea („mi-am luat o cola şi am băut singur/ seara am ratat-o la fel ca altele/ deja vorbite”), la trecerea de pietoni, pe plajă. Peste tot, notaţia e obscură, searbădă, fără înflorituri, cu transcrieri de nevroze, consumate printre căşti, cafele, mucuri de ţigară, sticle, droguri, erecţii, sex, fitness, dvd-uri cu muzică şi meciuri celebre. Dominantă e o stare de răbdare asumată, de rezistenţă la mersul în doi sau cu gaşca, imitînd în lehamite pe cei ce le ştiu pe toate. Îşi spune: „gestul topeşte peisajul:/ nu mai am chef să stau la rînd/ mă termină pauzele între idei/ ţigările cu răbdare,/ umblu cu ţinta pe ochi.” E aici o toropeală lipsită de afect, un biografism docil şi ceţos, salvat de fragilităţi melancolice.

Cît despre instalaţie, aceasta este pînza luminoasă ce invadează camera unui băiat narcisist, devenit student, sedus de „plăceri retorice” şi petreceri cu fete abandonate, un „scut energetic pentru un băiat supradotat care nu iese/ în lume”. Discursul devine mai articulat, mai dezinhibat, ceva mai straniu, cu halucinări şi fantasme, în acest al doilea volum, unde eul liric îşi continuă plictisul, consemnînd instantanee mahmure, incolore, pe la petreceri cu multe pahare: „Nu fac nimic toată ziua, mor în facultate./ Munţii ce domină oraşul sînt mai bogaţi dimineaţa,/ cînd lupinii se retrag după ce au luminat toată noaptea/ ca nişte zgîrie-nori, cînd racheta rătăcită/ schimbă totul în dealuri italiene.// În dreptul lor, muzica din căşti ajunge la calitatea ei/ cea mai proastă, 2 secunde linişte, pe unde ies/ amiezele călduroase, perii încep să se dezgheţe./ Eu cred că se întrerupe pentru că cineva mă caută,/ dar nimeni nu face nimic toată ziua, un fel de ceaţă/ pluteşte în cap şi mi-e ruşine să mă uit în ochii colegilor.// O fată, Alexandra, are o bluză cu pisică pe abdomen./ şi cînd aude numele băiatului care a futut-o de mult,/ în cramă, un ciocănel în gura pisicuţei o scoate din sală,/ injectîndu-i ochii cu apă înverzită de lintiţă/ îi spulberă tranziţiile…” (Bucuria grădinarului)

Totul se derulează la prezent în această poezie săracă în culori, care se scrie în vacarm de blitzuri imagistice şi intensităţi gestuale: „Dacă n-ai fi făcut atîta scandal,/ dacă n-ai fi aruncat cu măştile egiptene să mă nimerească în/ plex,/ am fi rămas acasă./ Dimineţile cu soare pe cearşaf/ n-ar fi trecut pe lîngă noi ca maşinile de ocazie/ cînd te-ntorci să cauţi în ghiozdan./ Prietenii noştri ar fi trebuit să facă eforturi/ ca să-şi dea seama ce se întîmplă, să audă mereu/ alte variante, cînd ieşeam pe rînd în baruri,/din aceleaşi bucurii,/ fredonînd una, două, aceleaşi melodii,/ retardaţi pe un dj set cu proiecţii tribale./ Cu mutre de copii care au avut ceva greu de rezolvat la şcoală.// Mergem pe insulă ca să ne ajute cineva./ Tu ieşi devreme din cameră,/ şi te întorci tîrziu cu o aură ciudată/ la care nu ştiu cum să-i vorbesc./ Pentru cîteva ore dai căldură şi formă/ unei lumi străine, în care vreau să mă strecor/ prin pătratul gălbui de fereastră luminată noaptea,/ şi nu-l nimeresc, pentru că vin dintr-o altă noapte./ Cu lentile aburite de la un frig mai periculos,/ cu oase grele şi mari pe care aş încerca degeaba să le trec/ în camera ce ai pregătit-o./ Dimineţi vitale blocate pe caseta neagră.// Mergem pe insulă ca să facem şedinţe,/ ajungem obosiţi şi ne pierdem unul de altul/ printre căsuţe de oameni care s-au vindecat./ Cu feţe bronzate, întinerite, trec ei peste rîu cînd e umflat/ şi plouă, vorbindu-şi frumos şi egal pe o vreme ca asta./ Alţii se trezesc lîngă ocean în fiecare zi/ şi n-au de ce să se grăbească./ Se uită la corola în formă de pîlnie/ din care se ridică soarele – îmblînzindu-i,/ luminîndu-i cu măsură,/ cît să le îndulcească mesele de peste zi/ şi dragostea stricată/ şi dragostea stricată/ şi sistemul de recompense.” (Caseta neagră)

Monologul lui Alex Văsieş ezită între iscodirea realului şi dicteu, într-un regim liric de hazard şi evanescenţă. Poet „cu ţinta pe ochi”, cum îşi spune, nu-i iartă pe cei din jur cu observaţia sa ascuţită, făcînd ca o relatare gratuită în sine să capete semnificaţie, cu eforturi afective minimale.

 

„vlade, fii tu sigur/ că nu-s deloc puţini ăia/ care poate să te simtă/ că eşti cu rateuri”

Vlad Drăgoi (n. 1987) trăieşte la Codlea, unde este librar, job pe care îl face din plăcere („muncă în parte fizică, în parte de relaxare”), ca să stea cît mai mult printre cărţi, fiind absolvent al Facultăţii de Litere din Braşov. Şi-a ratat debutul, cu Istoria artelor sau memoriile unui veleitar incognito, roem (Lumen, Iaşi, 2009), o broşură compozită, descrisă astfel de autor: „Cartea în sine e proastă, mai bine zis, nu prea e carte, e multă bravadă făcută cu dicteu automat, copy paste ilizibil şi interminabil de pe yahoo msgr, un fel de poezie făcută de dragul artei, mult sincopată şi cu toate ruşinile unei adolescenţe tîrzii în ea, din care totuşi mai păstrez dragi porţiuni, mai exact una mai coerentă, mai proză aşa, în care ziceam despre cum ne întorceam eu cu bunicu-meu şi cu nişte alţi oameni de la cules cartofi de pe cîmp, şi cum bunicu-meu a zis cu luciri în ochi şi glas, ah băieţi, ce-o să-i facem noi la berea aia din frigider, şi eu atunci am făcut o ficţiune despre cum ar fi fost să mă dau jos înaintea lor din căruţă, să mă duc să deschid poarta şi să intru primul în casă, şi să mă duc la frigider, să iau berea şi să o vărs în chiuvetă, era iată, un prim germene al unei forme de a fi subversiv în scris de care şi acum caut să mă folosesc, că-mi place, trebuie să fii incredibil de prost să nu-ţi placă să zgîndări spiritele.” Mai nou, cam aşa se scriu cărţile! De altfel, Bunicul apare des în lungile poeme „subversive” ale lui Vlad Drăgoi, ca furnizor de memorie.

A urmat volumul Metode (Casa de editură Max Blecher, 2013), spectaculos prin diversitate de registre. Unul e confesiv şi insolent: „nu e bine. eu vă dau supărări voi/ ce-mi daţi// mă scoateţi la masă vreau feluri multe/ le plătiţi?// aş putea trăi ca un happy meal/ pe zi adică 10 lei atît// cu cîteva acorduri la chitară/ nu faci bănuţi – dacă te vede să zicem/ o mătuşă// fac 26 (e vorba de vîrstă, n. ns.) fă-mi cadou un stomac de oaie/ şi nu te mai deranjez…” (minus vlad drăgoi); un alt registru e aiuristic şi delirant, cultivînd coliziunea replicilor de „gaşcă”, adesea de masturbare: „12. frică2 după copaci1/ ţie chiar nu ţi-e frică de poliţie nu/ şi dacă trece un jandarm mă ascund unde/ după copaci ce faci acolo mă/ uit la fete şi nu te plictiseşti nu o/ dată am stat şi 3 ore mi-am cumpărat/ chipsuri şi un tedi mic cu banană şi măr/ ce bun a fost”: „20. pulă1 ţigan2 textul în formă de uzi/ vai frăţică te-ai belit la sfînta pulă tu nu/ mai ajungi acasă că băgăm fricădurere în tine cu inele/ de cupru montate pe dinţi şi dacă vrem tragem de ele…” etc. (textul 27, cu gabriela vrînceanu firea e morbid şi urît, şi denotă o nevroză traumatică latentă, poate cauzată de corecţiile violente din partea tatălui, dezvăluite într-un loc). În sfîrşit, mai aflăm un registru al înscenării absurdului ocazional – e vorba de gonzo faianţarul, care montează baia, venit mahmur la treabă, şi prin care se pune la cale o poveste cu mutilarea lui şi a „oamenilor de subgresie”, un fel de a vorbi despre lumea bezmetică a constructorilor, migrînd ca nişte umbre prin pereţii de paragină ai blocurilor: „eu sînt gonzo înainte ca totul/ să fie eu sînt eu am/ făcut spaţiul stelele praful am creat oraşul/ ăsta fabricile cu trei/ schimburi str, freziei blocul/ 40 scara b ap./ doi am/ făcut băile holurile faianţa/ albă lipită prost de gletul luat/ pe datorie am construit oamenii/ de subgresie i-am/ mutat pe toţi aici ei au încredere în mine merg încotro vreau/ citesc ceea/ ce le spun mănîncă ceea/ ce le dau eu sînt/ stăpînul şi numele/ meu mi se spune gonzo…” (el e gonzo)

Vlad Drăgoi crede că tot ce-i trece prin cap şi prin blog e poezie şi de aceea îşi admiră plăcerea de a bate cîmpii şi a descoase banalul de sub banal, banalul cel mai plictisitor şi mai amorf pînă la sinistru, care trebuie „montat” ingenios ca să atace atenţia. „Scriu poezii din inimă, cumva la semi-dicteu, declară unei ziariste, în sensul că vreau să dau senzaţia că nu tai prea mult din ce-mi debitează mintea nebună, dar de fapt tai destul de mult, tai şi rearanjez, pînă ce iese o poveste pe care îmi place să o citesc atît mie cît şi altora. Am prins ceva avînt creativ, dar nu mă grăbesc, dar nici n-o s-o lungesc, că n-am ce ascunde.”

 

„neliniştea mă-nvaţă:/ jur că explodez la faţă/ de la palma luată peste glugă”

Volumul Eschiva (Cartea Românească, 2015) continuă această explorare a banalului minor, dar poemele sînt mai tăioase, cu ritm hip-hop, urmărind un soi de ieşire din realul plat care produce depresie, spre un real al lucrurilor mărunte, al mantrelor care slăvesc simplitatea ascunsă ochiului prea sedus de obişnuit; degetele, buzele, unghiile, palmele, carnea, firele de păr, venele, varicele de la un picior, un întreg „construct de carne” care palpită, suferă („şi mă gîndesc că ce aparat complex şi fain îs eu/ pt că pot să fac cînd doresc toate aceste comenzi speciale/ şi cu bucata de trup doar”). Poezia se vrea înşirări de mantre, de îndemnuri în practica trăirii imediatului: „drăgoi cînd n-are ce face/ şi-o face de şase ori/ pe zi/ cu mantră excelentă-n gînd// cînt:/ mie mi se cuvine pe deplin/ toată această teribilă stagnare/ şi lucruri mari înfăptuiesc eu cu ea/ dacă mi se dă păsuire/ ca lumea// cînt:/ fată frumoasă cu păr negru,/ vezi-mă cînd stau întins în cadă…” E aici o vînare de momente de calm, alternînd cu altele de cinism solitar şi egoist, într-o reverie rarefiată, mergînd pe firul unei melancolii uscate, aride: „cerule portocaliu/ brăzdat la 7 jumate dimineaţa/ de fuioare lungi de nori/ care se întîlnesc în mai multe x-uri/ încît fac un fel de gărduleţ de protejare/ deasupra la oraş,/ dacă vin la tine unde tu faci minunea asta/ mai o văd eu la fel cum e ea de jos/ de pe stradă/ sau se face de necuprins/ în proporţiile ei grosolane?// mai departe: păsăruică/ pe care am vrut să te pun în film/ adică la o vreme eram cîţiva prieteni mai uniţi/ la care ne plăceau mult filmele şi am spus/ hai să facem un film/ am făcut şi afiş/ şi a răsărit o idee după jeepers creepers/ despre cum pe terenurile arabile de lîngă codlea/ încep să aibe loc crime urîte/ care sînt introduse la începutul filmului/ printr-o scenă în care un puşcăriaş/ evadează de la penitenciar şi fuge fericit pe cîmp/ unde o forţă nevăzută îl termină foarte violent/ pe întuneric.// a doua zi sînt trimişi pe aceste terenuri/ cîţiva tineri ca să le păzească de hoţii de cartofi/ (nu ştiau nimic încă de prezenţa malefică)/ şi deşi voiam ca filmul să fie abordat f minimal/ adică să fie constant în stil de filmare şi în prezentarea genului/ şi anume acţiune cu elemente horror/ ştiu că am ţinut mult la un cadru mai arthouse aşa/ care avea să aibe loc chiar cînd tinerii sosesc cu maşina/ care încă rulează pe şosea/ şi atunci cînd dă să tragă pe dreapta,/ unde e şi cîmpul posedat,/ camera de filmat care filmează din faţă botul maşinii/ se mişcă nu la dreapta, după maşină, ci la stînga/ spre un alt cîmp pustiu/ moment în care se ia şi sunetul de motor de maşină/ şi încetează şi rîsetele şi vorbăraia dinăuntru/ şi se mai aude doar un vînticel/de izolare şi pace prevestitor/ şi totodată o păsăruică intră în imagine/ şi se apropie, în slow motion,/ cu pieptul de obiectiv/ avînd aripile larg desfăcute/ şi croncăne o dată, simbolic/ după care se duce, fără slow motion/ deasupra celuilalt cîmp, profilată frumos pe cerul albastru,/ mă rog, un fel de simbolism cu o puternică doză de kitsch vizual/ care ne-ar arăta nouă, spectatorilor/ că păsăruica, animal inocent şi iubit de dumnezeu/ se duce în zona bună, nu ca tinerii, care s-ar înţelege/ că vor sfîrşi rău în zona ailaltă, rea.”

E aici, în poemul cerule portocaliu (citatul e lung, dar merită explorat), o încercare de a configura poetica minimalistă – un fel de documentar „f minimal”, despre „minunea de pe stradă”, cît mai „grosolană”, cu „acţiune cu elemente horror”, „arthouse”, în adiererea unui „vînticel de izolare şi pace”, „simbolism cu o puternică doză de kitsch vizual”. Manifestul lui Vlad Drăgoi anunţă o schimbare de perspectivă în orizontul poeziei. Greu de aflat e doar ce este „subversiv” în aceste compuneri…

 

„fără metonimii/ doar norii/ albastrul cerului/ şi munţii”

Aduc acum în atenţie un alt „minimalist”, nu mult deosebit de cei de pînă acum, mezinul mişcării „tinere”, e vorba de Mihnea Bîlici (n. 1998), elev la Colegiul naţional „C. Hogaş” din Piatra Neamţ. A obţinut cîteva premii la concursuri pentru nedebutaţi în volum (Zilele de poezie „Constantin Virgil Bănescu”, Young Poetry Camp. din cadrul Festivalului Internaţional „Poeţi în Transilvania” ş. a.) A publicat un grupaj de poeme în „Poǝs:s International”, în prezentarea elogioasă a lui Claudiu Komartin („…Atunci cînd întîlnesc o personalitate ca a lui Mihnea Bîlici nu-mi pot reține entuziasmul și confiența în resursele poeziei de a pune-n mișcare energii creative, căutări, modalități expresive înnoitoare…”). Notaţia brută, refuzul unei inocenţe trucate, expresia aspră, tăioasă, plasarea vieţii prozaice în plină revoltă faţă de manipulările oficiale, fac din Mihnea Bîlici un poet care descoase lucid şi nemilos viciile actualităţii, undeva, la graniţa dintre o ruralitate pauperă şi cimitirul post-apocaliptic al unei industrii fosilizate: „singurele lumini la 6 dimineața sînt cele din săvinești/ strivesc orizontul la stînga noastră cum o iei spre roznov/ dincolo de lunca bistriței cu turnurile gri de fabrici/ furnale antice clădiri șubrede moaștele industriei/ cîteodată cred că acolo e fabricat răsăritul/ prin tuburile alea cu epitelii cimentate de comuniști și italieni/ din fumul ăla portocaliu ce acoperă ca un cumulonimbus cerul.// singurele lumini la 6 dimineața sînt cele din săvinești/ e de la sine înțeles că la ora aia specia umană e cea mai vulnerabilă/ și că ne doboară orice boare de vînt e cînd ne apucă greața că existăm/ dumnezeule o să mă întreb de ce scriu poeme la plural  poate-s doar eu/ dar doare pînă-n os cînd le văd cum/ eclipsează stelele/ iar atmosfera de film vechi/ cred c-o să mă omoare într-o zi.// singurele lumini la 6 dimineața sînt cele din săvinești/ și apele rîului le reflectă și cerul nopții le reflectă/și ele se reflectă unele pe altele morala kantiană dezmembrată/ într-o dimineață/ pregătiți steagurile și nevestele ce numesc eu libertate uite-o/ m-am limpezit sînt viu la 6 dimineața mut și munții/ cu credința mea/ credeam că n-o să vină ziua asta/ cînd pot să strig și eu că nu exist.// singurele lumini” (săvineşti)

Privirea caustică a lui Mihnea Bîlici, plus o revoltă a senzaţiilor, dincolo de preeminenţa banalului, recurge la oralitatea rostirii, amintind de Liviu Ioan Stoiciu, originar şi el din acest spaţiu (Dumbrava Roşie), dar şi de Grigore Cugler (1903-1972), avangardistul din Roznov, ducînd cu el, departe, în Peru, pe grotescul său personaj Apunake. E o altfel de provocare a realului, cu dezvăluiri „critice” din spectacolul năruirii, la marginea unei lumi livrată deriziunii: „colegii din gimnaziu au devenit pentru mine doar noțiuni/ de care mă agăț cînd mă gîndesc la furnalele din uzine fumegînd pe cer/ apariția unui sentiment de apartenență la tot ce am încercat/să alung din mine// orașul nostru cu șase blocuri și o covrigărie/ orașul nostru cu trandafiri plantați în sticle de borsec/ cu palate de rromi nelocuite și stații de epurare/ cu școala profesională cepeca unde totul este intim// era ziua cînd încă nu ne-am format organele de simț/ și de noi atîrnau doar stimulii era ziua cînd bunica încă locuia/ aproape de biserica rusească învățasem pe de rost modul în care/ bat clopotele învățasem că greața se consumă în cantități mici/ singura definiție pe care am fost în stare s-o dau vieții/ sunetul pe care îl face televizorul cînd închizi receiverul de la dolce/ o zi înnorată și comodă ca o placă de vinil// ce facem noi aici se numește stop motion/ ne-am urcat pe pasarela din roznov deasupra căii ferate și am inspirat praful/ ne-am agățat de barele de metal și am început să ne gîndim la lucrurile simple/ cîteodată ne uitam la nori/ cînd lumina cădea pe acoperișul gării/ liniștea lua locul cîinilor care latră./ iar atunci ai văzut că nu mai are rost să fugi fiindcă fuga/ este o altă modalitate de a grăbi asimilarea/ sînt un burete într-o baltă cu frutti fresh și hormone/ frica este doar un termen pentru mine/ siguranța e atunci cînd știi că nu mai vine niciun tren pînă la 7” (roznov)

La Mihnea Bîlici pare mai desluşită direcţia pe care o urmăreşte poetica minimalistă, mizînd pe un fanatism al clipei, cearta cu sinele şi „groaza de discursuri” despre ce înseamnă de fapt poezia. Ne-o spune printre rînduri: „îți analizezi propria poetică/ în timp ce stai pe bancheta din spate și te uiți/ la hornurile caselor fumegînd ca niște cuie/ toată experiența își găsește concluzia/ undeva în scris/ fie că înglobăm următoarele:/ – disconfortul conversațiilor;/ – defecațiile problematice;/- genele nereușite;/ – bunica Xeniei;/ – frumusețea egomaniei// în următoarea:/ „șuieratul aproape deloc sonor/ al vîntului printre brazii/ de la orizont”// sau următoarele:// – fluctuațiile caracterului tău de-a lungul unui an obișnuit;/ – „holy! holy! holy!” pe terasă zîmbind beat din spatele intimității oamenilor;/ – obligația din ultimele luni de viață de a simți totul la potențialul maxim;/ – șuieratul aproape deloc sonor al vîntului printre brazii de la orizont// în următoarea:/ „pisica întoarce capul ca un dragon din animeuri”// prin comparația din prima strofă am încercat execrabil să acopăr/ momentele cînd în nopți de vară ajungi acasă/ puțin dezamăgit de rezultat/ dar totuși mulțumit din necesitate/ mereu și mereu cu o groază de discursuri/ care de fapt doar acoperă adevărata poezie/ din cotidianul exploatabil/ și din fluxul narativ al vieții/ mereu calculîndu-ți doza de sinceritate/ mereu ajungîndu-se la o ceartă cu tine/ și cu toate astea din cînd în cînd/ cu gîndul la ea/ din cînd în cînd cu gîndul/ la pură fiziologie laică/ (puțină autoironie în poem/ debarasare de fosta gravitate a iernii/ tot mai mult spre/ tot mai mult spre o dacie papuc sub clar de lună)” (un metapoem) Sînt foarte curios de cum va arăta cartea de debut a acestui autor precoce, remarcabil prin originalitate, şi încotro va evolua poezia sa.

 

 

 

Revista indexata EBSCO