Dec 14, 2016

Posted by in MOZAIC

Marius VASILEANU – Viața și semnele lui Vasile Andru

Întîlnirea mea cu Vasile Andru s-a petrecut în exil, acum vreo trei decenii. Eu, un tînăr ajuns în Bucureşti ca să se descopere pe sine, autoexilat încet-încet din Bucovina natală – chiar dacă mutarea în Capitală avea să se petreacă deplin abia peste cîţiva ani –, el, un bucovinean autoexilat deja de mulţi ani de zile şi împlinit pe tărîmul literaturii. Intermediarul întrevederii noastre, care avea să se petreacă în apartamentul scriitorului din Bucureşti, a fost Lidia Papae-Lövendal, fiica pictorului George Lövendal, o doamnă deosebit de agreabilă, dinamică şi luminoasă, la rîndul ei legată existenţial de Bucovina.

Aşadar pretextul întîlnirii noastre a fost căutarea de ordin spiritual. Erau anii din urmă ai regimului comunist – undeva prin 1986-1987, cred –, iar Vasile Andru „strecurase” deja în proza şi în scrierile sale de factură sapienţială suficiente informaţii ca să mă convingă că era omul de la care într-o întîlnire faţă către faţă se puteau afla şi primi mai multe. Paradoxal, şi, poate, spre dezamăgirea celor care vor citi aceste rînduri, de la Vasile Andru am aflat… bineînţeles, dar nu am primit ceea ce căutam nici înainte, nici după 1989 – cînd a dispărut teama de a vorbi deschis despre anume subiecte. Oricum intenţionam aceasta, dar îi datorez impulsul, încurajarea de a-l cerceta mai departe pe Pr. Cleopa Ilie de la Mănăstirea Sihăstria (Neamţ), patriarhul monahismului românesc, în casa căruia am şi fost găzduit printr-un concurs de împrejurări miraculos, tot în acei ani, timp de cîteva săptămîni.

Vasile Andru a fost primul intelectual român care a avut generozitatea de a alcătui un „inventar” al misticilor din Carpaţi – indiferent de confesiune! –, despre care a scris pagini remarcabile. Pe mulţi dintre aceştia i-a cunoscut personal. Avea o vizibilă inteligenţă nativă şi subtilitatea de a înţelege dinlăuntru bună parte din căile spirituale despre care a scris – ceea ce nu-i deloc puţin lucru. În imensa babilonie generată de jdemiile de „oferte” (pseudo)spirituale de secol XX şi XXI, cărţile lui Vasile Andru sînt preţioase, măcar pentru începători.

Omul Vasile Andru rămîne un exponent emblematic al Bucovinei, căci era non-conflictual, senin în relaţiile spirituale interconfesionale şi interreligioase, încăpăţînat în urmărirea propriilor proiecte şi abil diplomat. Probabil a înţeles că pacea este generată de neîncetatele cascade de limpeziri lăuntrice, iar nu de acumulările exterioare concretizate în cărţi citite & scrise, în călătorii, grade/trepte iniţiatice, mari spirituali întîlniţi pe Cale ş.a.m.d. Numai că omul postmodern este „condamnat” la toate acestea: călătoriile şi întîlnirea directă cu personalităţile lumii spirituale, cărţile şi tainele construiesc astăzi noi straturi ale labirintului satului global – de aceea scrierile lui Vasile Andru pot juca rolul de ghid, dacă eşti la început de drum. Și, evident, căutătorul adevărat, iar nu închipuit, este într-un permanent început…

Va mai rămîne proza lui Vasile Andru, adesea excelentă – apreciată ca atare de breaslă prin premiile şi distincţiile literare acordate –, vor rămîne cărţile sale de călătorie pe toate meridianele acestei lumi (cred că doar Antarctica i-a scăpat), şi, desigur, volumele de factură explicit sapienţială.

…Dar întîlnirea mea cu Vasile Andru a fost în acelaşi timp şi o despărţire. I-am admirat totdeauna scrisul, parcursul existenţial, deschiderea spre spiritualitatea universală, dar am rămas rezervat în privinţa isihasmului promovat de el. Eram mai tînăr cu aproape un sfert de veac comparativ cu Vasile Andru. Dar, fiind mai tradiţionalist, am fost şi sînt tributar „liniei” isihaste discrete practicată ici-colea prin mănăstiri ori la Rugul Aprins, iar nu celei desfăşurate în spaţii publice, precum proceda Vasile Andru la Sala Dalles din Bucureşti şi în cadrul altor cercuri din ţară ori străinătate. Vasile Andru a ales calea popularizării isihasmului – formulă artificială, riscantă, postmodernă, de inspiraţie occidentală –, poziţionată la polul opus formulei tradiţionale răsăritene care înfloreşte firesc, organic, în taină. Iată de ce, în particular, am şi avut mici dispute prieteneşti, de cîteva ori. Se apăra (iar eu n-am acceptat argumentul), zicînd că din punctul său de vedere aceste cursuri comune de popularizare, pe care le-a numit „oratio mentis”, erau doar o introducere în tema rugii isihaste, o primă silabisire. Poate aş fi fost parţial de acord dacă Vasile Andru ar fi fost duhovnic, i-am spus cîndva. Fiindcă fără un duhovnic – necesarmente: un cunoscător al căutării isihiei –, practica isihastă devine muzeală, ori, mai rău, un fel de fitness, la modă. Isihasmul nu este o tehnică de autocunoaştere astfel încît să-l desparţi de ritualul creştin. Or ritualul creştin poate fi practicat public numai de o persoană calificată (hirotonită). Mai mult: dialogul despre practica ta isihastă cu duhovnicul este o formă de spovedanie, adică este parte a ritualului…

Inteligenţa sa spirituală, indubitabilă, i-a favorizat slalomul printre varii căi de autocunoaştere şi a evitat, într-o bună măsură, sincretismele. Cu toate acestea, m-am convins demult şi sînt mai mulţi căutători avizaţi care cred acelaşi lucru ca mine: dacă Vasile Andru a avut un spaţiu de excelenţă, acela a fost literatura, inclusiv cea cu inserţii sapienţiale, iar nu pretenţiile sale de a se erija totodată într-un fel de maestru într-ale isihasmului. Această ultimă ambiţie şi ispită l-a făcut să derapeze uneori, şi-a creat ostilităţi inutile, ironii. Chiar dacă unii naivi îl consideră pînă în ziua de azi un fel de guru, această imagine – pe care el însuşi a construit-o îndelung! –, nu l-a favorizat. Fiindcă nu asta i-a fost vocaţia. Ba i-a adus şi oarece prejudicii în relaţia cu Biserica ori în relaţia cu anumiţi scriitorii şi critici literari care, oricum, nu au „organ” pentru vreo căutare spirituală serioasă.

Să fiu mai limpede: nu faptul de a fi ori ba în răspăr cu lumea sau cu clerul bisericesc este problema, căci orice căutător sincer al lui Dumnezeu este perceput a fi poziţionat „împotriva lumii acesteia”. Ci este o problemă de vocaţie. Pr. Ioan cel Străin, unul din mentorii Rugului Aprins, a scris undeva despre un mare rugător şi mărturisitor întîlnit în tinereţea sa, dar care nu avea şi vocaţia de îndrumător (vezi „Cuviosul Ioan cel Străin”, Ed. Anastasia, 1999, p. 17).

În sensul celor de mai sus, nu sînt singurul care o crede, chiar dacă şi-a închipuit asta, Vasile Andru nu a avut vocaţia de îndrumător, ci, probabil, de rugător şi, fără îndoială, de mărturisitor, căci a fost un cronicar al spiritualităţii autentice cum puţini sînt sub partea noastră de Cer. Nu cred să existe român contemporan care să se fi întîlnit direct cu atîtea personalităţi ale spiritualităţii locale şi universale cum a fost Vasile Andru: de la Dalai Lama pînă la Papă, de la misticii carpatini şi athoniţi pînă la înţelepţii Indiei…

Personal, îi mai datorez lui Vasile Andru publicarea primelor mele pagini în revistele culturale de bună tradiţie „Viaţa Românească” şi „Convorbiri literare”. Ne-am simpatizat reciproc, am dialogat rar, dar constant. Uneori am colaborat înlănţuiţi destinal de dorul de Bucovina la cîte o poveste care venea dinspre şi trimitea la cele ale inimii.

În această vară, Vasile Andru m-a invitat din nou să-i prezint două volume la Tîrgul de Carte Bucureşti – prezentare pe care am onorat-o cu drag. Nu ştiam că avea să fie ultima noastră întîlnire din acest exil, el însă ştia. Eu voi mai sta pe-aici, o vreme, Andru şi-a părăsit exilul cu demnitate şi pace lăuntrică. Exilul bucovinean, exilul acestei lumi nu păreau o problemă pentru el, căci – aceasta rezultă şi din opera sa – se simţea acasă peste tot. Viaţa şi semnele lui Vasile Andru abia de aici înainte vor fi desluşite la adevărata lor seninătate, după seninul fiecăruia.

Revista indexata EBSCO