Dec 14, 2016

Posted by in Atitudini

Cassian Maria SPIRIDON – Convorbiri literare, creatoare de conştiinţă naţională (II)

Lovinescu, tîrziu convertit la junimismul maiorescian, nota în Prefaţa la primul volum din T. Maiorescu şi contemporanii lui. V. Alecsandri, M. Eminescu, A.D. Xenopol (Ed. Casa şcoalelor, 1943): „Pe pivotul lui T. Maiorescu se poate zugrăvi fresca întreagă a celei mai însemnate mişcări culturale şi literare de la noi, a Junimii”. În absenţa foii sale, ideile şi viziunea junimistă aproape sigur n-ar fi avut puterea de penetrare şi impunere în întreg spaţiul românesc. Totodată, revista Societăţii, prin directorul ei, Iacob Negruzzi, a avut, avea, cu trecerea timpului, o direcţie nu totdeauna conformă dorinţei lui Maiorescu; fapt remarcat şi de E. Lovinescu, cînd, în volumul menţionat îl prezintă pe A.D. Xenopol, aflat în 1886 în profunda dizgraţie a olimpianului Maiorescu, care îl jigneşte şi anulează pe istoric pe nedrept într-un articol publicat pe 23 noiembrie 1886, în România liberă. Situaţie comentată de şeful de la Sburătorul: „A declara că nu discută cu A.D. Xenopol e, în adevăr, excesiv, A.D. Xenopol fusese unul din cei mai străluciţi membri ai Junimii, era profesor la Universitatea din Iaşi, lua conturul singurului nostru istoric, colaborator chiar în anul acela la Convorbiri literare, cu un studiu Ţăranii sub Mihai Viteazu şi anul următor Justiţia sub Fanarioţi.

E vorba de numărul 8, din 1 noiembrie 1886 şi 12, din 1 martie 1887. Istoricul a fost, ne spune acelaşi, înaintea lui M. Eminescu şi a lui I. Slavici, a fost cea dintîi „achiziţie” a Junimii, şi una strălucită.

Corpusul de texte ilustrative, pe care actualii convorbirişti îl editează, este calea de a argumenta că, prin publicarea lui, vom fi determinaţi a recunoaşte că, fără  a diminua meritele Societăţii Junimea, dar şi fără a confisca integral revista ideologiei membrilor ei, Convorbirile literare a avut viaţa ei proprie, o direcţie autonomă, o agendă care, deşi avea multe puncte comune cu curentul junimist, avea paginile deschise, între altele, curentului naţional, unul, se înţelege, cum se afirma şi la Junimea, în limitele adevărului.

Cultura memoriei. Istoriografie, al doilea capitol din Corpus de texte ilustrative, Vol. I, Partea a doua, 1867-1877, se deschide cu Discurs pronunţat în numele corpului Universităţii din Iaşi în ziua de Trei Ierarhi cu ocaziunea solemnităţii în memoria lui Vasile Lupu, publicat în nr. 2, 15 martie 1869, sub semnătura lui Nicolae Ch. Quintescu. Conferenţiarul apreciază că au fiinţat instituţii de instrucţiune cel puţin din timpul lui Alexandru cel Bun, adică încă de la începutul secolului XV. Precizăm că a domnit peste Moldova între 1401-1432. E drept, instituţiile cu pricina nu par să fi fost de oarece importanţă, reducîndu-se la un minim de instrucţie. „Mai bine stăm, remarcă universitarul ieşean, în privinţa unei şcoale superioare de dată mai târzie, de la începu­tul jumătăţii a doua a seculului XVI, fun­dată de Domnitorul Ioan Vasile, supranumit Iacob Despotul sau Iacob Heraclide (1562-1564). Aceasta fu Universitatea de la Cotnar, care, înzestrată cu învăţaţi, ce acest principe aduse din alte ţări, precum era Gaspar Percer, ginerele celebrului protestant Melanchton, şi profesorii de matema­tică din Cracovia Zomar şi Ioachim Retice, deveni, chiar după mărturia scriitorilor străini, un focar de cultură atât de faimos, încât chiar erudiţi din Germania şi Polonia veneau să studieze într-însa limba latină. Din neferi­cire această şcoală înaltă avu o durată foarte scurtă: fu numai un meteor grandios, ce străluci la orizontul acestei ţări atât de cer­cate, ca şi sora ei. A! dacă acest zbor intelectual n-ar fi fost împiedecat de fur­tuna timpurilor, românii ar ocupa acum un alt loc în concertul popoarelor, România ar fi acuma un centru de cultură al Eu­ropei Orientale! Dar să ne mângâiem cu spe­ranţa că vom fi aceasta in viitor”.

Sunt trecuţi în revistă paşii evoluţiei învăţămîntului de la Vasile Lupu, domnitorul care în 1644 înfiinţează Institutul ce-i va purta numele, Academia Vasiliană, pînă la universitatea pe care o reprezenta conferenţiarul, fondată prima în spaţiul românesc, la 1860 de către Al. I. Cuza.

Şcoala este cea care contribuie ca atare la regenerarea naţională; fapt argumentat prin rolul acesteia: „Învăţămîntul fiind singurul mijloc prin care capătă omul conştiinţa drepturilor şi datoriilor sale, singurul care ne inspiră adevărata iubire de patrie, adevărata umanitate, singurul prin care îşi poate împlini omul misiunea sa, cu un cuvânt singurul mijloc cu ajutorul căruia se dezvoltă acel germen divin ce s-a plantat în pieptul nostru, şi care se numeşte ra­ţiune”. Din notiţa asupra proiectatei întruniri la mormîntul lui Ştefan cel Mare la Putna, publicată de Mihai Eminescu în nr. 14, 15 septembrie 1870, este vizibilă încă din aceste prime pagini de publicistică viziunea organicistă afirmată în integralitatea operei sale politice: „Resumându-ne, putem spune că dacă esteriorul acestei festivităţi are să fie de un caracter istoric şi religios; interiorul ei – dacă junimea va fi dispusă pentru aceasta – are să cuprindă germenii unei desvoltări organice, pe care spiritele bune o vroiesc din toată inima”.

La începutul lui februarie 1871 A.D. Xenopol publică un comentariu la: „Cronica Huşilor de P.S.S. Episcopul Dunării de Jos Melchisedec”. În marginea acestei Cronici…,  istoricul, în consonanţă cu organicismul eminescian, organicism, de altfel comun, practic, tuturor colaboratorilor revistei Convorbiri literare, consideră că, numai prin o cunoştinţă mai deplină a trecutului nostru ne vom învăţa a înţelege puterea tradiţiunii istorice, ne vom încredinţa prin viaţa noastră însăşi că propăşirea, deşi se împlineşte în lume, totuşi nu păşeşte decât cu încetul, îndreptând, curăţind, înfrumuseţând moştenirea întreagă căpătată din trecut, şi nu prin sărituri pericoloase prin împrumutări a unor sisteme şi instituţiuni precum le găsim gata la alte popoare. Trebuie să lăsăm pe cât se poate formele trecutului şi să ne silim a introduce în ele spiritul culturii moderne; până acuma s-a făcut însă tocmai contrariul, introducându-se forme noi în care se îmbracă acelaşi spirit vechi.

Istoricul de la Convorbiri… în cercetarea sa remarcă tulburarea provocată de preluarea de-a gata a unor instituţii străine, în refuzul celor deja împămîntenite şi că, totodată, în situaţia dată, nu-i cu putinţă a reveni acolo de unde trebuie să fi pornit: „Organizarea statului nostru în privirea echilibrului pute­rilor, sistemul nostru de administrare, organizarea tribunalelor, legile care regulau relaţiunile indivizilor etc, etc. toate aceste au fost smulse din rădăcină, şi în locul lor s-au adus sisteme, legi, instituţiuni gata din alte ţări a căror înţelegere rea, aplicare şi mai rea, au adus viaţa noastră întreagă în o turburare pericoloasă. Ce s-a făcut însă nu se mai poate reîntoarce, cel puţin nu în totul şi desigur nu în modul cum s-a făcut. A restabili sistemul dispărut în totul sau în parte ar fi numai a arunca viaţa noastră întreagă în o nouă turburare, tot atâta, ba poate mai mare decât aceea, a cărei cutremur şi astăzi ne ameninţă. Organismul statului însă, ca toate organismele, nu sufere să fie turburat decât până la o margine, peste care trecând, el se nimiceşte”.

Se vede că, din nefericire, nu de puţine cutremure a avut parte organismul statului după dictaturile ce-au debutat cu dictatura regală a lui Carol al II-lea, şi au culminat cu dictatura bolşevică ce a distorsionat pînă la anihilare orice urmă sănătoasă din instituţiile moştenite, din care, pe cît a fost cu putinţă, unele s-au perpetuat (ca, spre exemplu, obştea ţărănistă) pînă în pragul colectivizărilor forţate şi a unei industrializări haotice, şi acestea din urmă pulverizate în urma prăbuşirii în decembrie ’89 a regimului comunist.

Recenzia Cronicii… lui Melchisedec îl determină pe A.D. Xenopol să pledeze îndreptăţit pentru separarea treburilor statului de cele bisericeşti, pentru fireasca secularizare: „Tân­guirile sale asupra stării actuale sunt în unele puncte îndreptăţite, în altele deloc. Astfel cu ocasiunea unei cărţi domneşti a lui Grigorie Ghica din 1777 conţinând o legiuire pentru ţigani, în care se recomandă autorităţilor bisericeşti de a aduce ele la cunoştinţa clerului această legiuire, pe când guvernul se mărgineşte a o aduce la cunoş­tinţa numai a sferei politice, P.S.S. auto­rul, găsind această orânduială bună, apasă asupra modului cum «pe acel timp câr­muirea politică nu se amesteca de-a dreptul în sfera administraţiunii bisericeşti, ci nu­mai prin episcopii respectivi, care aduceau la îndeplinire cererile ocârmuirei». Această sis­temă era rea şi nedreaptă, pentru că dădea bisericii o putere cu mult mai mare decât aceea ce trebuie să o aibă în un stat, pu­nea în facultatea ei de a aduce sau nu la împlinire ordinile guvernului. Era o amestecare a bisericii în trebile statului tot atâta de reprobabilă ca şi amestecarea guver­nului în lucrurile curat bisericeşti. Ce ar zice oare biserica când guvernul ar pretinde ca să administreze el, prin oamenii săi, sfintele taine persoanelor civile? E tot atât de nesocotit a cere aplicarea legilor civile asupra clerului prin persoanele bise­riceşti”.

Convorbirile literare, cum era de aşteptat, vor publica în 15 august 1871, Cuvîntarea festivă rostită la serbarea naţională pe mormîntului lui Ştefan cel Mare. Putna în 15 (27) august 1871, de către A.D. Xenopol. Textul cuvîntării scris de istoric a avut girul Comitetului central al serbării naţionale, format de Alecsandri, Maiorescu şi Pogor, Comitet ce a considerat ca fiind cea mai bună dintre cele prezentate la concurs.

Serbarea în cinstea marelui Muşatin e un bun prilej de afirmare a conştiinţei naţionale, o afirmare în limitele impuse de contextul în care Bucovina se afla sub ocupaţie austriacă. Cîteva citate vor fi lămuritoare, dar şi de învăţătura ce ar trebui urmată în contextul actual întru reîntregirea Ţării cu Moldova de peste Prut: „Ferice sunt timpurile în care elementul cel bun al unui popor găseşte un centru, un su­flet mare, în jurul căruia cu toţii să adună şi cu toţii lucrează, duşi de un gând, o simţire comună spre binele şi înălţarea patriei! Atunci puterea creşte înmiit, atunci o ţară mică, o mână de oameni fac fapte ce răsună departe de locul unde s-au petrecut. Atunci se văd luc­ruri ce par neînţelese în timpurile mai slabe. Astfel astăzi cădem în minunare dinaintea fap­telor de viteaz ale lui Ştefan cel Mare, şi pentru ce oare? – pentru că astăzi simţim prea bine că astfel de fapte ar fi cu neputinţă; şi iarăşi pentru ce aceasta? – Oare nu suntem tot atâta, ba poate mai numeroşi decât pe timpul lui Ştefan cel Mare; oare nu sunt şi astăzi băr­baţi ce-şi iubesc Ţara şi toate le-ar jertfi spre fericirea ei?… Sunt elemente bune, onorată adunare, şi în mare câtime, dar ele stau răzleţite, nu lucrează împreună, şi deşi tind spre acelaşi ţel, spre înălţarea neamului şi fericirea lui, nefiind unite prin împreună înţelegere, aruncă adeseori unele asupra altora grozava acuzare de trădător de ţară! Nu este un centru care să le unească, un ochi fermecător care se le in­sufle în inimă dorinţa şi puterea de a lucra îm­preună, un ochi ca acela ce aprindea în războaie sufletele viteze ale ostaşilor români.

Dar astăzi, cu toate turburările timpurilor, un e atâta vorbă de războaie şi de lupte sângeroase; răul nu este atâta în afară cât în lăuntrul nos­tru şi în contra acestuia este de luptat. Nu voiesc a vă zugrăvi această stare a noastră din lăuntru în toate părţile unde trăiesc români, nici acea a legăturilor dintre românii din toate aces­te părţi împreună. – Oricine însă ştie că ea este departe de a fi astfel precum ar cere-o ideea propăşirei noastre spre unul şi acelaşi viitor. În dezbinarea din lăuntru stă slăbiciunea tuturor; în această nearmonie a inimelor şi spiritelor stă rădăcina mai adâncă a relelor ce ne bântuie, a pericolelor ce ne ameninţă”.

Preocupat de împlinirea unirii tuturor românilor, are cîteva observaţii, de luat aminte de către mai toţi cei preocupaţi de reîntregirea Ţării: „Deşi unirea politică este ţelul ultim a oricărui neam şi singurul mijloc de a dezveli tot cuprinsul sufletesc al său, să nu credem niciodată că aci este totul, şi mai cu samă nu că aci e începutul. Unirea oameni­lor, dacă e să fie cu trai, trebuie să se facă întâi prin gând şt inimă, apoi după ce astfel de înţelegere va fi aruncat adânci rădăcini în sufletul celor ce vor să-şi unească şi alte inte­rese, să păşească şi la aceasta. Unirea politică este şi o unire de interese de toate zilele, o uni­re a acelor sfere, unde mai uşor se jigneşte omul de aproapele său. Deci starea îmbucăţită cu care ne aflăm este într-un înţeles priincioasă. Să lucrăm cu toţii împreună la răspândirea aceloraşi credinţi şi speranţe, să legăm românul din Ardeal cu cel de lângă Prut prin cuget şi sim­ţire, şi să lăsăm mersului istoriei apropierea tu­turor intereselor. Când tot românul va tinde spre un ţel, când unirea minţii şi a inimei va fi încheiată, atunci acea politică va urma numaidecât din însuşi mersul lucrurilor!

Aceasta deci să fie gândirea ce să ne lege împreună aice, pe mormântul lui Ştefan cel Mare:

Că toţi românii care simt în sine un suflet mai osebit, o inimă mai nobilă, fie ei din orice sferă, fie ei din orice ţară, să lucreze, neobosit, fiecare în parte şi cu toţii împreună, spre aflarea şi răspândirea mijloacelor care vor putea să înlesnească înrădăcinarea credinţelor, năzuinţelor şi speranţelor noastre comune în unul şi acelaşi viitor, şi să asigure împlinirea acelui viitor însuşi.

Aceasta să fie ideea cea mai presus de orice interese, de orice deosebire în gândire şi simţire”.

Dacă în timpul domniei sale, marele Ştefan avea a lupta precumpănitor în contra pericolelor din afară, A.D. Xenopol constată un adevăr care şi în prezent se manifestă, din nefericire amplificat cu neobosită şi suspectă consecvenţă: „Timpul de astăzi a schimbat totul, şi răul şi lupta în contra lui. Noi avem să ne luptăm mai mult contra dezbinărei, neîn­ţelegerii interioare: arma noastră este pana şi graiul: puterea noastră virtutea inimei, nu mai pu­ţin trebuincioasă decât pe câmpul de război – şi spiritul neobosit; victoriile noastre se vor urma în tăcere, în sfera cea ascunsă a gândurilor omeneşti. Dar cu toată această deosebire, rămâ­ne adânca asemănare a luptei, acuma, ca atunci, în contra unui rău care ameninţă existenţa şi pro­păşirea poporului nostru. Adevărurile fundamen­tale rămân aceleaşi pentru toate timpurile în­trucât se reproduc împrejurări asemănătoare”.

De tot interesul pentru noi cei de azi sunt rîndurile adresate de la mormîntul domnitorului Moldovei: „Când Ştefan cel Mare îşi apăra ţara, el îşi punea speranţa mai nainte de toate în propriile sale puteri, căci în curând se încredinţase cât de puţin tare e acel ce-şi sprijină viaţa pe puterea şi ajutorurile altora. – Acest caracter de neatârnare să-l introducem în spiritul nos­tru. Să fim ceva prin lucrarea noastră şi nu numai prin ajutorul lucrărilor altora. Să nu aşteptăm pururea lucrări gata de la alte popoare: să nu introducem în poporul nostru, pentru a mulţămi trebuinţele lui, aşezăminte străine ieşite din munca şi osteneala altor popoare; să nu traducem vecinic cele de nevoie pentru întin­derea şi adâncirea cunoştinţelor noastre, ci să căutăm a scoate din crierii noştri însuşi cele de trebuinţă pentru propăşirea poporului, precum scotea Ştefan cel Mare din muşchii poporului român însuşi puterea pentru apărarea lui… Şi dacă uneori trebuie împrumutat ajutorul străin, cum altfel nici că se poate, atunci iarăşi să facem ca Ştefan cel Mare, mulţumindu-ne cu cinci mii de secui şi două mii de leşi, când noi înşine luptăm în număr de patruzeci de mii. Astfel întărind puterea spiritului şi a inimei noastre prin însuşi a noastră osteneală, vom câştiga tot atât de sigur lupta în contra elementelor con­trare propăşirei noastre, precum câştiga Ştefan bătăliile sale asupra duşmanilor din afară”.

De-a lungul a patru numere, noiembrie-decembrie 1874 şi ianuarie – februarie 1875, G. Panu, cu acribie şi întemeiată cunoaştere cercetează Studiul istoriei la Români. Atît Dimitrie Cantemir, cît şi cronicarii moldoveni, începînd cu Miron Costin afirmă latinitatea neamului nostru, fenomen activ în secolul al XVII-lea, dar tot mai puţin susţinut cu timpul în cele două Principate, mai ales din cauza domniilor fanariote ce au dus la stingerea a orice viaţă intelectuală. Peste Carpaţi începe în acel timp a se deştepta mişcarea pentru afirmarea latinităţii noastre. Contextul este redat cu exactitate şi multă concizie: „… Subjugaţi de Unguri încă de pe la sfîrşitul veacului al 9, ei sufăr stăpânirea lor directă întotdeauna, cu toate că nici stăpânii lor nu rămân neatârnaţi. Neluând parte întru nimic la afacerile ţerei în care locuiesc, dimprotivă şederea lor fiind numai tolerată, Românii transilvăneni împrăştieţi ca agricultori, suferă sub numele de iobagi o şerbie foarte împovorătoare, neavând nici un fel de unitate politică care să-i întroloace şi să le dea un caracter de naţie. Aceasta îi face a fi mai înapoieţi în cultură decât fraţii lor de peste munţi. Faptul că în Transilvania se tipăresc în veacul al 16 cele întâi cărţi româneşti nu poate fi numărat între semnele de mişcare intelectuală, el purcezând din partea guvernului Maghiar care voia, prin tipărirea de cărţi cu principii calvinice în limba Românească, să-i facă pe Români a-şi părăsi religiunea. Deosebitele stăruinţe spre a-i intoarce cătră o religiune sau alta, erau întovărăşite totdeauna de făgăduinţa că li se va îmbunătăţi în acelaşi timp şi soarta lor politică, stăruinţe care de la începutul veacului al 18 isbutesc întru câtva, primindu-se de o parte din Români aşa numita „Uniune cu biserica Catolică”. Oricât de rea a fost şi pe urmă starea lor, totuşi acest eveniment este însemnat, căci de la el datează începutul mişcării intelectuale la ei. În adevăr, cât timp Românii de acolo se ţinură strîns de ritul răsăritean, clerul, care îndeobşte la toate popoarele este mai cultivat, ar fi trebuit să fie în fruntea mişcării. El nu putuse împlini acest rol în Transilvania mai cu samă din două cause. Întâi fiindcă educaţia care s-a dat totdeauna clerului ortodox a fost foarte restrînsă, neînvoindu-i a se ridica până la ocupaţii curat intelectuale, şi al doile prin faptul ca preoţii Românilor erau răsăriteni, autorităţile ţerei de un rit străin, de multe ori nu-i recunoşteau ca pe ceva deosebit de poporenii lor, silindu-se de a-i amesteca pe toţi la sarcinele iobăgiei. Trăind din aceeaşi viaţă, încunjurat de greutăţile familiei, clerul nu era mult deasupra remăşiţei societăţii. La noi clerul era în mai bune condiţiuni şi totuşi o mişcare literară nu ar fi putut purcede de la el. – Făcându-se „uniunea” cu biserica apusului, lucrurile se schimbară: Clerul fiind privit ca făcând parte din religiunea catolică şi apostolică, el începu a se bucura şi de privilegiile statornicite, apoi, ceea ce-i mai însemnat, tinerii ce îmbrăţişau cariera bisericească erau educaţi şi învăţaţi în diferite institute jesuitice etc., de unde ieşeau cu cunoştinţi întinse şi serioase. Astfel se iviră cei întâi români luminaţi”. Adevăruri pe care mulţi ardeleni de astăzi încă nu au reuşit să le asimileze.

Cum deja la 1754 funcţionau mai multe şcoli româneşti, ele vor deveni focare ale deşteptării naţionale. Şcoala Ardeleană are drept corifei pe Klein, Maior, Şincai şi alţii, toţi educaţi în diferite şcoli catolice. Mişcarea promovată de ei este exclusiv naţională şi argumentată prin originea curat latină a românilor, inclusiv a limbii. Exagerarea lor era provocată de încercarea austriecilor şi ungurilor de a-i deznaţionaliza şi mai toate teoriile istorice şi limbistice ale lor, cum observă N. Gane, le capetă şi le statornicesc mai mult prin antiteză, împrotivindu-le la altele de multe ori tot atât de exagerate ale învăţaţilor străini, şi unele şi altele fiind mai la urmă o consequenţă a stării sociale celei nedrepte a unora faţă cu ceilalţi.

Sunt cercetate şi lucrările lui V.A. Urechia şi combătute cu exemple concrete abaterile de la adevărul istoric. Nu fără subţire ironie, constată: „Altminterea, număroase esclamări patriotice, estasieri artificiale, înduioşări de ocasie, entusiasm resuflat, vedem umplând toate paginele acestei cărţi, dându-le aspectul unui repertor de teatru de provincie. Nimic nu scapă de această haină împestriţată a patriotismului d-lor. Cu toate aceste sunt în trecutul nostru posiţii aşa de natural măreţe, sunt victorii aşa de însemnate, încât este de ajuns istorisirea lor veridică şi limpede ca să căşuneze o adîncă întipărire asupra cetitorului. D-nialor nu voiesc să aibă în vedere aceasta, ci cred că dacă vor amesteca neadevăruri pe ici pe colea şi esagerări ca un fel de înflorire a faptului, atunci isbutirea ar fi mai sigură”.

Şi Bogdan Petriceicu Hasdeu este amendat pentru numeroasele sale scăpări.

  1. Gane crede că trei idei au predominat vechea şcoală istorică: „1) Sentimentul de naţionalitate esagerat, amestecat la începutul mişcării cam fără de intenţie, fiind mai mult o consequenţă a stării sociale, mai târziu vârât din principiu în cercetările istorice, din amândouă acestea resultând neadevăruri spuse pentru a ridica gloria naţională.

2) Esplicarea întâmplărilor din veacurile trecute după ideile moderne ale istoricilor.

3) Afirmaţii goale şi nedovedite”.

Din nefericire, păcatele vechii şcoli sunt perpetuate de noua şcoală istorică.

Între primii care perpetuează vechea manieră istorică, este Hâşdău, cel care înfiinţa noua şcoală istorică. Din aproape în aproape demontează şi evidenţiază gravele erori ale şefului şcolii dar şi cele susţinute de adepţii acestuia, precum Tocilescu sau Teodorescu sau Misail.

De tot hazul sunt observaţiile la lucrarea lui Hâşdău, Ioan Vodă cel Cumplit, cu trimitere la bătălia de la Jiliştea: „… Iată cum o povesteşte şi cum o esplică: «Mai înainte de zori soseşte Ioan Vodă cu grosul oştii. Află numărul, spiritul şi dispoziţia vrăjmaşului».

Adecă ceea ce-i spusese Dumbravă: «Că duşmanii dormeau şi caii păşteau în voie». Şi după ce află aceste lucruri foarte complicate: «Concertează pe moment cu scânteia giganticului său geniu schiţa acţiunii».

Desigur: de a se grăbi să-i lovească înainte de a se deştepta. Ceea ce desigur numai lui Ioan Vodă i-ar fi venit în minte!

Povestind aceste lucruri, autorul mai are naivitatea de a se mai întreba: «Care a fost greşala celui bătut?».

Pentru a respunde cu ceva mai mult decât naivitate: «Geniul, numai geniul acelui ce-l bătuse»”. Şi Gane continuă pe acelaşi ton, încă bune pagini, dezavuînd pierderea din vedere a adevărului istoric de către membrii noii şcoli istorice.

De luat aminte sunt discursurile lui N. Gane şi D. Petrino publicate în octombrie 1875 sub titlul: Serbarea comemorativă pentru moartea Domnului Grigore Ghica Voievod.

Serbarea are loc în perioada cînd istoricul de la Convorbiri literare, N. Gane, era primar al Iaşului, discursurile fiind ţinute la piatra de mormînt a celui care a fost decapitat de turci la 1 octombrie 1777 pentru că s-a împotrivit cedării Bucovinei, parte a Moldovei, austriecilor. Contextul este narat de primar în discursul său, urmat de Petrino, refugiat din Bucovina la Iaşi din momentul cînd la Cernăuţi s-a celebrat centenarul intrării Bucovinei în componenţa Austriei. Cităm cîteva fragmente edificatoare din cuvîntul refugiatului bucovinean: „Rezemat de piatra acestui mormânt sacru, care cuprinde în sine norocul Bucovinei, asasinat în persoana ultimu­lui său regent legiuit, prin mine astăzi vorbeşte acel român peste care a tre­cut un secol de înstrăinare cu tote urgiile sale, fără a-i fi putut lua nimica din individualitatea sa şi care, după ce a înfruntat insultele timpului şi acele ale duşmanilor săi, cu mult mai umilitoare încă, după ce a invins cu bărbăţie tot ce era menit a-i şterge urmele de pe faţa pământului, vine astăzi, când degetul veciniciei însamnă pe orologiul istoriei sale sfârşitul unui secol, să vă spuie că el este dovada supremă, că acei ce în patria lui Ştefan cel Mare au ridicat vicleniei şi trădării un monument de ruşine săpată în piatră, nu au dobândit, în decurs de o sută de ani, nici cel mai mic triumf moral.

Acele ce le-au dobândit ei nu le pot fi spre onor, fiind numai avantaje brutale, după un axiom matematic şi din nenorocire necontestabil. Numărul lor de mai bine de 30 milioane, faţă cu cifra de 500 de mii, numărul locuitorilor din Bucovina, produce proporţia de 1 la 60, proporţie totdeauna avantajoasă milioanelor, chiar şi atunci când ele s-ar compune din sălbatici de prin codrii Africii şi nu de pretinşi purtă­tori de cultură în Orient. Să ne fie iertat deci a ne îndoi despre puterea lor civilizatoare şi misiunea cu care se cred investiţi”.

Relatînd jubileul infam de la Cernăuţi constată: „Îndată ce primarul din Cernăuţi, primar demn de comuna sa (comună jidovească în mai bine de ale sale două treimi), prin o proclamare sfruntată a anunţat jubileul din Cernăuţi, îndată ce toate jurnalele din Viena ce se află în mâinile puţin conştiincioase ale aceluiaşi neam au trâmbiţat prin buciumul unei publicistici corupte şi venale, în numele unei opinii publice denaturate, cumcă comuna din Cernăuţi va primi o universitate germană cu scop de a răspândi cultura în Orient (scopul adevărat însă al acestui institut cu destinaţie politică este a deznaţionaliza ţările vecine, România şi Galiţia, puind între universităţile române şi polone o universitate germană, pentru jidovimea care s-a lăsat de limba sa spre a adopta în locul ei pe aceea germană), – protest a fost cuvântul pe care l-a rostit, într-o adunare plenară, nobilimea patriotică a Bucovinei. Şi ca o scânteie electrică, trecând din gură în gură şi din suflet în suflet, protest a repetat ţara întreagă şi protest a răspuns tot ce a mai rămas creştin de la o margine a Bucovinei până la ceialaltă.

Acest protest bărbătesc, redeşteptând simţiri patriotice chiar şi acolo unde păreau amorţite sub rugina unui secol, şi având de bază principiile cele mai sacre ale omenirii: amorul de patrie şi demnitatea de om, cu o putere gigantică, ca un fulger detunător, şi-a făcut drum printre intrigile curtezanilor şi cabalele linguşitorilor – care totdeauna înconjoară pe un suveran ca viermii pe un cadavru – până la treptele tronului, unde s-a impus ca suprem şi neviolabil.

Rezultatul a fost că însuşi suveranul şi-a revocat promisiunea dată de a veni în mijlocul insultătorilor noştri şi, în ăst mod, dezaprobând puţinul tact politic al guvernului şi al zbirilor guvernamentali, el a recunoscut legitimitatea lacrimilor noastre şi drepturile istorice ce le avem asupra Bucovinei şi care, după un secol, au reapărut astăzi mai puternice decât oricând, pentru a însărcina pe viitor cu revendicarea lor”.

Petrino se arată încrezător că înstrăinarea Bucovinei nu se va perpetua încă un secol. Ea revine în 1918 la patria mamă, pentru a fi ruptă în două de ocupantul sovietic, iar astăzi fiind preluată de noul stat înfiinţat pe ruinele Imperiului roşu, Ucraina.

Independenţa şi unitatea românilor constituie al treilea capitol tematic care se deschide cu Românii din Macedonia şi poezia lor populară (numerele 21 şi 22 din ianuarie 1869 şi 23-24 din februarie 1869).

Soarta românilor din afara spaţiului naţional era o preocupare constantă, evidentă prin interesului arătat de convorbirişti şi implicit de revistă. Sunt numeroase articole publicate pe această temă încă din primii anii de apariţie a Convorbirilor…

Pornit din dorinţa cunoaşterii românilor din dreapta Dunării, demersul lui Ioan Caragiani era o bună cale de a argumenta originea, obiceiurile şi tradiţiile, poezia populară, ca fiind comune şi în continuitate cu a românilor din stînga Dunării. El aprecia că numai în poezia populară poate ceti cineva în adâncul inimii unui popor ca să vadă ce a suferit şi de ce; apoi ce lucruri l-au bucurat, căci poe­zia populară nescrisă este cartea în care po­porul îşi încredinţează secretele inimii sale şi cine a suferit simpatizează cu cei care au avut aceleaşi suferinţe. Şi fac cîteva precizări, la care ar fi de actuală urgenţă a lua seama şi actualii noştri guvernanţi, „europenizaţi” şi multiculturali: „Când zicem românii din Macedonia, nu trebuie să înţelegem numai pe românii care locuiesc în Macedonia, ci pe toţi românii care locuiesc prin Turcia şi Grecia, sau mai bine pe toţi românii de-a dreapta Dunării, care în cărţile istorice se zic români aureliani. Numele de români din Macedonia, sau macedono-români, datează de la 1860, de când în Bucureşti s-a instituit un comitet pentru introducerea limbii române în scoale şi biserici la acei români. Numele de macedono-români nu este tocmai nimerit; aureliani, nici nu este cunoscut acolo; vla­hi, nici nu-l primesc, le sună rău la urechi, numele cel mai nimerit pentru ei ar fi rumelioţi de la Rumelia, nume actual al provinciilor ce locuiesc, nume pe care îl cunoscu şi ei şi îl întrebuinţează uneori, când vor să înţeleagă pe toţi românii de acolo, afară de cei de aice. În timpuri mai feri­cite pentru ei, când au ocupat acele lo­curi, le-au numit Rumelia, spre suvenirea vechii lor patrii România. De acea noi aici îi vom numi rumelioţi.

Rumelioţii, deşi în depărtare şi fără nici o comunicaţiune cu românii de aici, au ştiut totdeauna şi până astăzi că există aici o Românie, pe care spre distingere o numesc, după greci, Vlahia, şi că românii de aici vorbesc româneşte ca şi ei, şi că sunt de aceeaşi origine. Poporul ştie aceasta nu din cărţi; ci din tradiţiunile strămoşeşti per­petuate până în ziua de astăzi, că ei sunt duşi acolo de aici”. Cum era de aşteptat, românii în şcolile greceşti învăţau că românii sunt de rasă mongolă şi alte aberaţii, cu singurul scop de a se lepăda de originea lor şi a se considera greci. Unirea de la 1859 a revigorat sentimentele de apartenenţă la naţiunea română: „De atunci ideea deveni comună la toţi rumelioţii că au şi ei regat românesc aici, şi că pentru români aici este vatra învăţăturii naţionale şi că prin ajutorul româ­nilor de aici vor deveni şi ei în curând li­beri. Dovadă atâţia tineri care de acolo ve­neau în Bucureşti spre a învăţa carte românească”.

Trecuţi peste Dunăre odată cu retragerea aureliană de la 270, în încercarea de a se apăra de năvălirile barbare, în scurt timp au fost supuşi asupririi de împăraţii greci byzantini, context în care, uniţi cu bulgarii se răscoală şi formează Imperiul Româno-Bulgar cu o viaţă nu foarte lungă, cu întreruperi (între 1185-1396). „Cronicarul byzantin Cholcocondylis, precizează Caragiani, văzând acele locuri pline de români, a scris: «din Dacia până la Pind, care se scoboară spre Thesalia, locuieţte naţiunea vlahă, română». Cronicarii byzantini au numit Rumelia, adecă locurile ocupate atunci de români, România Mare, şi partea de sus a Greciei de astăzi, afară de Peloponez, o numeau România Mică”.

O importantă contribuţie a avut, notează acelaşi, poporul român din Grecia, în sumă de 250 de mii, şi cel din afară, împreună cu căpi­tanii şi cu bandele de sub căpitanii români, au contribuit foarte mult la liberarea Gre­ciei. Căpitanatele dar au fost adevărate şcoale de eroi. Dovadă că toate capacităţile militare distinse în revoluţiunea greacă şi care ocupă un loc ilustru în istoria mo­dernă a grecilor, au fost formaţi şi ieşiţi din bandele căpitanilor şi a Căpitanatelor Române.

E de interes recensămîntul prezentat de colaboratorul Convorbirilor… din care ne putem face o imagine asupra numeroasei populaţii româneşti de la sud de Dunăre înainte de 1869 şi cum au fost supuşi, cu program, deznaţionalizării. „După informaţiunile ce din nou am luat şi noi de la autorităţile turceşti şi din faţa locului, confirmăm numărul dat de Domnul Dimitrie Bolintineanu în cartea sa Călătorii la Românii din Macedonia. Sunt dar în Grecia peste 250 de mii de români, în Thesalia 200 de mii, în Macedonia 450 de mii, în Epir şi Al­bania 350 de mii, în Thracia 200 de mii; în Bulgaria nu ştim câţi sunt. Numărul total: 1.450.000. Când vede cineva în cronicarii bizantini că toate locurile din Dacia până în centrul Greciei le ocupau românii mari şi va compara numărul de 1.450.000 cu zisele lor, se va mira ce s-au făcut românii de au rămas numai atâţia. Noi le vom explica aceasta. Românii nu-şi cultivă limba lor naţională din cauza necon­tenitelor războaie şi a nestabilităţii lucrurilor. Acei care voiau să înveţe ceva, îşi făceau studiile în limba greacă; căci de la schisma religioasă între biserica orientală şi occiden­tală, literele latine au fost proscrise ca eretice de clerul oriental. Românii dar învăţau greceşte. Bătrânii însă spun că ună oară (odată) scriau şi românii latineşte, dar mai târziu văzură că făceau mare păcat cu aceasta, pentru că toţi românii care scriau şi citeau latineşte mergeau în iad. Aşa le spuneau Arhiereii. Iar Sf. Cosma, un călugăr trimis din Fanar în Rumelia, ca sfânt viu, ca să sfătuiască pe rumelioţi să părăsească limba română, pentru că este limbă eretică şi D-deu afară că nu o înţelege, dar nici nu vrea să o audă, a reuşit, după cum spun bătrânii, a face nenumărate sate şi co­mune să părăsească limba română şi portul naţional în multe locuri. De aceea vede cineva pe acolo plăşi întregi de sate româneşti cu nume române, a căror locuitori se zic vlahi şi vorbesc un dialect jumă­tate grecesc, jumătate românesc, dar mai cu seamă formele gramaticale româneşti şi mare parte din cuvinte greceşti. Rumelioţii uitaţi şi necunoscuţi de românii liberi nu trebuie lăsaţi să se grecească; căci viito­rul are multe peripeţii şi vom avea poate tre­buinţă şi de ei şi pot aduce mari servicii românismului sub multe puncte de vedere, cel puţin numărul lor şi trecutul lor sunt garanţii satisfăcătoare”.

Frumos îndemn, urmat în timp de N. Iorga, dar cu totul abandonat după bolşevizare, iar astăzi, din nefericire, foarte slab urmat. Şi exemplele sunt prea multe şi revoltătoare.

Remarcabile sunt observaţiile asupra dialectului rumelioţilor, pe care îl consideră foarte interesant pentru acei care se ocupă cu istoria limbii române, pentru că acest dialect a rămas şi până în ziua de astăzi aşa precum a fost şi când unii din rumelioţi trecură Dunărea, iar ceilalţi veniră din Italia. El n-a fost cultivat, ca să păşească înainte, nici nu s-a alterat, pentru că elementele cu care a fost în contact au fost cu totul ete­rogene, şi nici o asimilaţiune nu s-a făcut cu formele limbilor bulgare, grece, albaneze şi turceşti. Până când formele unei limbi sunt neatinse, oricât de multe cuvinte străine ar avea, chiar şi toate, limba este tot naţională, şi poporul tot îşi păstrează în limbă modul său naţional de a gândi. Ca argument suprem este constatarea că un ţăran din România se poate înţelege cu un ţăran rumeliot.

O dovadă a iubirii pentru limba şi etnia românească a romilioţilor este folclorul creat de populaţiile de la sud de Dunăre. Între românii trăitori pe acest vast areal se remarcă fârşeroţii, descrişi drept nomazi răspândiţi în toată Rumelia, sunt renumiţi între rumelioţi pentru limba română ce o vorbesc, neamestecată cu vorbe străine şi plină de cuvinte latineşti curate; sunt curat îmbrăcaţi în straie albe de lână ţesute foarte fin de femeile lor, care se deosebesc de celelalte române prin costu­mul lor foarte pitoresc. Ei sunt foarte ospitalieri, franci, mândri până la fanatism de naţionalitatea română, voi­nici, şi pentru amiciţie şi parolă îşi dau şi viaţa. La ei se află cele mai multe cântece populare, în care se cântă mai mult bărbaţii de căpitani. Mulţi căpitani distinşi în re­voluţiunea greacă, precum Giavela, Cionga, Bociari, Lambru, Cacioni, fraţii Caciandoni, Lepenioti, Zerva etc. au fost fârşeroţi. Grecii i-au făcut in istoriile lor greci, dar cel puţin numele dovedesc că au fost români.

În acelaşi spirit descrie Apostol Mărgărit „COMUNELE ROMÂNE din Dacia Aureliană, cu începere de la frontierele Greciei pe şira muntelui Pind”, text prezent în numerele 7/19 aprilie 1873 şi 5, 1 august 1874).

Un cuprinzător serial este găzduit în numerele: 4, 1 iulie 1872 pînă la numărul 8, 1 noiembrie 1872, sub semnătura lui G. Panu, cu Studii asupra atîrnării sau a neatîrnării politice a Românilor în deosebite secule.

Cercetarea lui G. Panu, în stilul său caracteristic, vădit şi în alte pagini, are mai întîi în atenţie afirmarea adevărului asupra istoriei naţionale, porniţi în contra exagerărilor patriotarde, pune în lumină opresiunea şi încercarea constantă a celor din afară în a ne deznaţionaliza: „Dar abia scăpaţi de corupţia şi molepsirea grecească şi iată o nouă înrîurire cu atât mai periculoasă cu cât purcede de la o naţiune mare şi sub vălul protecţiei, vine a se amesteca în interesele noastre. Rusia în­trebuinţează toate armele sale diplomatice pen­tru a se face stăpână pe aceste ţeri. Aşadară Românii, care începuse a resufla în o atmosferă mai naţională, văd din nou pus la pândă pe străini aşteptând momentul de pradă.

Atât absolutismul fanariotic din seculul al 18 cât şi diplomaţia iscusită a Rusiei se îndreptau cătră o singură ţintă: nimicirea na­ţionalităţii Române. Oamenii instinctivi îşi apără ceea ce e în primejdie, inteligenţa ro­mână îşi revarsă toate puterile sale întrunite în apărarea acestui punct principal al vieţei lor. Cei ce începuse mişcarea literară se pun în fruntea mişcării naţionale”.

Nu altfel s-a întîmplat în spaţiul de peste Prut cînd intelighenţia, dar mai ales scriitorimea, la sfîrşitul secolului trecut, a mobilizat pe românii de aici, reuşind reimpunerea alfabetului latin şi limbii române ca limbă oficială.

Dezavuează cu asprime mîndria naţională prost înţeleasă şi prost afirmată: „Un popor care se fanatizează şi se mişcă numai pentru a discuta originea lui strălucită şi a aminti la fiecare împrejurare pe Badea Traian fără ca să se arăte lucrător pe calea adevărată a reformei şi a progresului samănă cu acei no­bili degeneraţi din secolele trecute al căror merit se compunea din blasonul lor şi care la fiecare faptă grea şi periculoasă unde se ce­rea virtutea personală numărau cu îngâmfare numele şi vitejiile strămoşilor lor”.

După un scurt excurs asupra  împrejurărilor în care ne-am manifestat existenţa, ţine să precizeze: „Românii prin epoha zămislirei lor ca popor deosebit se ţin de popoarele moderne, iară prin nesiguranţa şi neştiinţa în care stau mai multe secule învălite s-ar putea număra între cele antice. În adevăr, zămisliţi cam în ace­leaşi veacuri pe când celelalte popoare moder­ne se desfac din întunericul unde se urzise pentru o viaţă nouă, ei se adâncesc şi mai mult şi în curs de mai bine de şepte secule nici o urmă nu dovedeşte vieţuirea lor pe malul stâng a Dunărei. În acest îndelungat timp, naţiunele apusene de aceeaşi vârstă se dezvoltează pe calea propăşirei după caracterul lor deo­sebit, iar Românii se barbarizează necontenit”.

În cunoaşterea acelui răstimp întunecat consideră necesar să cerceteze limba, instituţiile şi obiceiurile Românilor, şi atenţionează: „Un popor care nu are încă o viaţă istorică are însă o limbă, prin care îşi arată trebuinţele sale, nişte instituţii oricât de simple, du­pă care îşi regulează traiul în cercul lui social, şi nişte obiceiuri, prin care se vădeşte şi se determinează viaţa lui casnică şi familiară”.

Între mijloacele de afirmare ale unui popor, „limba este acea care la întâia pri­vire face ca două naţiuni să se deosebească, statornicind în jurul fiecăria nişte margini fireşti de înţelegere peste care le este cu neputin­ţă a se înţelege, slujind astfel ţărilor de stavilă morală după cum munţii şi prăpăstiile le slujesc de stavile naturale. Ea este cea întâi piedică de care se opresc două popoare şi pe care mai întâi trebuie să o înlătureze sau să o ple­ce pentru a păşi mai departe şi a intra în lăuntrul traiului lor.

Urmează ca importanţă „Instituţiile (acestea) fiind nişte desvoltări numai morale, sunt acele ce se află ne­mijlocit după limbă în atingere cu înrîurirea străină”.

Şi în sfîrşit, aproape poetic, trece la ultimul dintre ele: „… În rîndul cel de pe urmă, apărat de celelalte două ce îi servesc de metereze, sunt obiceiu­rile, legendele, tradiţiunile etc., formând partea cea mai lăuntrică şi mai tainică; ele trăiesc şi se perpetuează în sânul vieţei casnice adumbrite de puternicele şi dulcele legături familiare de care sunt lipite, ele nu trec pra­gul uşei sau marginea satului, isvorul lor vea­curi întregi nu sacă, hrănit fiind de fiecare generaţie ce urmează alteia, nici nu se schim­bă, ocrotite fiind de acoperemântul fiecărui bordei unde vieţuieşte o familie”.

Trei sunt elementele pe care le crede ca fiind de importanţă în influenţarea instituţiilor din spaţiul autohton: roman, german şi slav. În studiul său nu se arată nici un moment interesat de substratul daco-get.

Numeroase sunt elementele comune cu popoarele occidentale în formele de guvernare la Români: şi aici şi acolo funcţiona sistemul electiv restrîns în sînul unei singure familii în alegerea conducătorului.

Interesul cercetării aplicate în studiul său este cu prioritate unul ştiinţific, întemeiat pe documente, prin care să fie luminate adevăratele împrejurări şi influenţe la care au fost supuşi cei din arealul românesc.

Între temele dezvoltate de G. Panu în studiul său este formarea poporului român, unde implicate sînt  „amândouă elementele roman şi slav (care) au fost faţă în faţă de la cele întâi minute ale începerei zămislirei noului popor român. A trebuit dar ca în Dacia să fie un mare număr de colonii şi un puternic element roman pentru ca nu numai să nu fie înghiţit de cel slav, dar încă să predomnească. În aceasta a jucat un mare rol civilisaţia romană ca mijloc moral mai presus decât puterea numai materială a elementului slav; ce e dreptul ea a fost nevoită mai la urmă să piară, după ce însă mai întăi ne-a scăpat naţionalitatea noastră latină”.

Observăm încă o dată absenţa elementului dac, absenţă pe care o şi motivează credibil, într-o notă, în care, fiind în discuţie originea poporului dacic, de ce rasă era etc., precizează: „Noi nu ne pronunţăm asupra acestui punt întâi fiindcă nu este aici locul, al doile fiindcă nici nu avem încă toate lămuririle trebuincioase”.

Cu o mare obiectivitate, deşi îl amendează deseori documentat şi în lumina adevărului ştiinţific pe Hâşdău pentru numeroasele scăpări, recunoaşte onest că toate acestea nu răpesc nimic din meritul, cunoştinţele şi respectul ce-l avem pentru singurul om competent în istoria noastră.

A.D. Xenopol încearcă o abordare geografică a dezvoltării istorice a românilor într-un curs de introducere în istoria Românilor ţinut la Universitatea din Iaşi, cu titlul: Baza geografică a istoriei românilor şi tipărit în nr. 9, 1 decembrie 1875.

Existenţa românilor pe o arie foarte largă ridică o serie de întrebări privind prezenţa şi continuitatea lor în acest areal: „Pentru ca Românii din Dacia Traiană, cei din muntele Emus şi cei din Istria să presinte toate caracterele unui singur popor, ar trebui ca ei odată într-adevăr să fi format unul şi acelaşi popor, trăind în acelaşi loc, format din aceleaşi elemente şi supus aceloraşi înrîuriri, şi care numai mai târziu, după ce era deplin formată individualitatea poporului, s-au despărţit în diverse ramuri, desvoltându-se apoi fiecare în parte şi diferenţiindu-se din ce în ce mai tare”.

Sunt puse în lumină mai multe ipoteze, iar concluzia universitarului „este că unitatea poporului Român se esplică din asemănarea elementelor ce l-au format, nu însă din o desvoltare pe acelaşi teritoriu”.

Pe A.D. Xenopol îl preocupă maniera în care formele de relief marchează istoria unui popor, în speţă a românilor: „Pe când munţii represintă deci elementul ce isolează şi păstrează individualitatea unui popor, rîurile din contra represintă pe acela ce înlesneşte unirea şi contopirea lor.

Teritoriul pe care se petrece istoria Românilor cuprinde la nordul Dunării partea de loc închisă între aceasta, Tisa şi Nistru, la sudul Dunării peninsula Balcanului în mai toată întinderea ei, şi anume spre apus până pe lângă Veneţia, iar spre sud până în Elada. Această determinare cu totul generală, să ne servească numai spre a arăta asupra cărei părţi din pământul Europei avem de îndreptat cercetările noastre geografice”.

Şi face o frumoasă descriere a geografiei naţionale, care aminteşte de descrierea lui N. Bălcescu din Românii subt Mihai Voevod Viteazul: „Observând acuma partea de la nordul Dunării cuprinsă între Tisa, Nistru şi cursul inferior al Dunărei cu o mică deschidere pe Marea Neagră, vedem că în centrul ei se întinde un triunghi de munţi ale căror laturi merg paralel cu cele trei râuri mărginaşe, lăsând între ele şi râurile respective podişuri şi şesuri întinse. Dacia ne presintă deci aspectul următor: un triunghi mai mare format de cele trei rîuri mărginaşe; în lăuntrul acestuia un triunghi mai mic format de munţii Carpaţi; între aceste două triunghiuri o dungă de loc mai şes petrecut de rîuri şi dealuri şi văi pornite din triunghiul carpatin.

Colţul nordic al triunghiului carpatin se prelungeşte în trupul cel mare al Carpaţilor ce se îndoaie peste Ungaria în direcţiune apuseană. Din prelungirea aceasta a colţului nordic izvoresc spre răsărit Nistrul, spre apus Tisa care se varsă în Dunărea, determinând extremele margini a ţărilor locuite de Români”.

Cu mijloacele tehnice contemporane, cu sateliţii ce ne însoţesc zilele şi nopţile, puţin probabil să fi reuşit o descriere mai aplicată a spaţiului de locuire românească.

Carpaţii, Hemusul, Pindul sunt în opinia istoricului centrele geografice ale istoriei poporului Român. Răspândirea lor în toate celelalte părţi pe unde-i întâlnim apoi a pornit din aceste puncturi, fie aceste văile Tesaliei sau acele ale Oltului şi ale Prutului.

Am înfăţoşat până aici rolul istoric al posiţiunii şi configurării geografice a ţărilor locuite de Români. Este însă de observat că însemnătatea istorică a unei posiţiuni sau configurări geografice se schimbă după timpuri şi împrejurări. Astfel, după cum am arătat-o deja, Carpaţii au fost în un timp scăparea naţionalităţii noastre, în un altul piedica unirii noastre politice; ţărmul Mării Negre şi gurele Dunării au adus în oarecare timpuri influenţa civilisaţiunii Greciei antice la popoarele ce locuiau în ţările noastre; în timpuri mai nouă ele au servit a scăpa naţionalitatea noastră din necesitatea în care s-au văzut naţiunile europene de a nu lăsa această însemnată posiţiune în mâinile unei puteri mari, ci mai bine a crea un stat neutru şi aşa mai departe.

Preocuparea pentru elementul naţional este o constantă a convorbiriştilor din seria condusă de Iacob Negruzzi, o bună cale întru crearea şi impunerea unei conştiinţe naţionale, atît de necesară în consolidarea unui stat tînăr, format prin unirea celor două principate sub un singur domnitor, contrar voinţei europene.

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO