Dec 13, 2016

Posted by in ESEU

Andrei IONESCU – Gîngul, gîngania, gîngavul, tărăgănarea și îngăimarea

Din verbul dacic gaggan, care înseamnă a merge, a umbla, descind o seamă de cuvinte româneşti, cel puţin cele cinci din titlul episodului de astăzi.

Primul gînd e să presupunem că din gaggan derivă gangul, dar ne izbim de un inconvenient serios, nu de natură fonetică şi nici semantică, ci de o natură difuz impresionistă, mai exact spus ne izbim de inerţia unei prejudecăţi cu o largă răspîndire şi pînă la un punct explicabilă, am putea concede, dată fiind existenţa cuvîntului şi în germana modernă, care, pe fondul neîncrederii în propriul nostru trecut ( pe care doar poeţii ne mai amintesc din cînd în cînd că a fost mare), a înlesnit ipoteza că gangul ar fi un împrumut din germană sau din graiul saşilor transilvani, şi nu un cuvînt moştenit.

La aceste vagi impresii recurge pînă şi un lingvist riguros, chiar pedant în chestiuni de fonetică istorică, cum a fost Al. Rosetti, pe care l-am citat în deschiderea serialului de faţă cu toponimul Moldova, singurul cuvînt „vechi germanic” acceptat de meticulosul şi severul judecător bucureştean al cuvintelor moştenite de limba română.

Adaug acum un nou citat din Rosetti, de astă dată cu privire la alte presupuse cuvinte germanice la data aceea (de către Puşcariu, Diculescu şi alţii) ca bunăoară dop şi stinghie, pentru a ne da seama că, în absenţa ca izvor fundamental pentru română a bibliei lui Ulfila din conştiinţa lingviştilor, recursul la simple impresii era oarecum inevitabil: „O primă dificultate ce stă în calea cercetătorului – scrie Rosetti – este aceea de a data termenii româneşti care ar putea fi explicaţii prin dialectele germanice şi de a-i fixa cu precizie în spaţiu. Sînt, într-adevăr, termeni despre care bănuim (s.n) că sînt recenţi şi dialectali, fără să putem însă aduce probe, în lipsa de texte româneşti anterioare secolului al XVI-lea”.

Pînă aici, Rosetti. De aici încolo obiecţia noastră la rezervele lui Rosetti. În lipsa probelor textuale se poate avansa desigur bănuiala că termenii în discuţie ar fi recenţi şi dialectali, dar la fel de bine putem presupune că sînt vechi şi că au rădăcini în limba cea mai veche a locului, cea mai răspîndită şi mai prestigioasă, fiindcă prin traducerea lui Ulfila din veacul al IV-lea daco-moeso-gotica devenise limbă sacră, statut care i-a fost retras tacit mai tîrziu, probabil din cauza arianismului (în acel moment, să nu uităm, religia oficială la Constantinopol) în care fuseseră creştinaţi vorbitorii ei.

Oricum ar sta lucrurile, în condiţiile acestea incerte, în care argumentele nu pot fi decît simple bănuieli lovite de subiectivism, nu are rost să insistăm cu revendicarea gangului pentru fondul lexical autohton. Putem constata doar că, deşi neatestat în scrierile vechi (şi atît de puţine, de altfel) cuvîntul e folosit pe o arie întinsă la scriitorii de mai tîrziu. Exemplele din DA sînt luate din autori regăţeni: Caragiale, Vlahuţă, Iorga, cu sensul de galerie ( de suprafaţă sau subterană), îmblet, tindă. Mă opresc aici, fiindcă ne aşteaptă o serie întreagă  de cuvinte sigur moştenite din acelaşi etimon, nu fără a atrage totuşi atenţia că ar fi un gest pripit să excludem derivarea gangului direct din dacică, dată fiind prezenţa masivă a rădăcinii gagg în nenumeroase cuvinte româneşti aparţinătoare de un vechi fond lexical principal.

Dacă nu în gang, fără îndoială însă cuvîntul dacic gaggs care înseamnă, cum am mai spus, mers, umblet, s-a păstrat în urmaşul lui de (nedepistată pînă ieri) moştenire directă goangă, cu diftongarea de rigoare.

De rigoare în evoluţia fonetică aşa-zis normală a limbii, însă nu chiar atît de riguroasă şi prin urmare nici chiar atît de normabilă cum îşi doreau pe vremuri neogramaticii. Asupra acestei relativizări fonetice ne atrage atenţia varianta gîngă, fără diftongarea aşteptată, din care a derivat şi sinonimul gînganie.

Aşadar, dacă am renunţat să putem gangul în inventarul dacic, trebuie în schimb să punem neapărat goanga,gînga şi gîngania. Ignorarea limbii dacice, ascunsă, cum ştim abia acum, în biblia lui Ulfila, i-a făcut pe lingvişti să presupună că gîngăniile se trag dintr-o presupusă tulpină „onomatopeică” slavă gag. Aceasta, de bună seamă, nu este în realitate decît mai vechea tulpină dacică, trecută apoi în română, din care provin goangele sau gînganele „care îmblă pre pămînt” (Moxa), fie insecte, fie reptile, tîrîtoarele în general vorbind.

Gînga, sinonim cu gînganea, mai însemnează şi om gîngav, gîngîit. Gîngavul apare în DEX cu etimon paleoslav, gagnav, în realitate acelaşi cuvînt dacic stîlcit mai curînt printr-o convenţie grafică confuză decît printr-o pronunţie „gîngănită”.

Vorbirea împiedicată a gîngavului sau gînganului este în fond o tărăgănare sau lentoare a neputinţei de a-şi spune fluent gîndul, din pricina bătrîneţii, sau poate doar o ezitare. „Nu aştepta de la gîngav vorbă desluşită ”, nu avertizează o zicală din colecţia Zanne. La Eminescu găsim prima motivaţie: „Preoţi bătrîni ca iarna, cu gîngavele glasuri”. O altă cauza este boala: „Mi-e rău, domnule căpitan, gîngăni Duţu” (Slavici).

La fel de bine, într-un plan mai înalt, am putea atribui gîngăvitul dificultăţii înseşi a exprimării exigente, ce aspiră la o perfectă potrivire a cuvintelor, altfel spus, pur şi simplu dificultăţii omului de a-şi găsi cuvintele, de a găsi acel cuvînt „ce exprimă adevărul”, ca bunăoară la Antim: „Să-mi dezlege Domnul gîngăvia limbii şi să-mi lumineze mintea”.

Un alt cuvînt cu aceeaşi  provenienţă este  gînguritul copiilor mici, atunci cînd fac primele exerciţii de vorbire, întotdeauna anevoioase. Gînguresc, de asemenea, păsările, îndeosebi porumbeii: „Puişorii rămaşi singuri s-au făcut mărişori; se aude iarăşi tremurînd veselul gîngurit” (Cocîrlan).

În DA figurează, avînd menţiunea „rar”, şi substantivul gîng, cu sensul de zvon, sunet, zgomot.

Am putea adăuga fojgăitul sau foşgăitul (“a mişuna cu zgomot” este explicaţia din DEX pentru a fojgăi), alcătuit probabil din fotus (picior) şi gaggs (mers), cuvînt compus, neatestat însă la Ulfila, corespunzător substantivului Fuszgänger (pieton) din germană. Fojgăitul redă întocmai zgomotul sau zvonul sau sunetul pe care-l scot în umbletul sau mişunatul lor picioruşele tîrîtoarelor.

Un alt cuvînt ce provine tot din gaggan este idiţa = şerpoaică, ce apare în expresia idiţă-pestriţă, consemnată în DA cu menţiunea „cu circulaţie redusă”. Această  idiţă vine din perfectul lui gaggan, care este iddja, formă ce a trecut mai tîrziu şi în slavă. Iată un exemplu, luat din Ioan 12,18 (Intrarea în Ierusalim): „De aceea l-a şi  întîmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceea” = propterea iverunt occurrere turba = duththe iddjedun gamotjan imma managein. Construcţia dacică din acest verset ar putea constitui o bună explicaţie pentru enigmaticul verb slav, caracterizat prin neregularităţi ciudate.

Iar din compusul gagaggan (cu perfectul gaiddja), care înseamnă a sosi împreună, a se întruni (nhd. zusammenkommen), provine foarte probabil gaida, cimpoiul, care la plural desemnează cele două ţevi ale cimpoiului, suflătoarea şi carava, ce stau mereu în sus cînd burduful e umflat. De aici a ajuns să însemne picioare pur şi simplu, sau labe de animal, cu deosebire în expresia cu gaidele-n sus: „L-au împuşcat… A doua zi l-au găsit pe urs cu gaidele în sus” (comuna Putna). Mai există, destul de rar, ce-i drept, şi verbul a gaidi sau a gaidili, care însemnează a se căţăra, a se sui, întîlnit la Creangă.

Întorcîndu-ne la goangă sau gîngă, trebuie să observăm că din conţinutul semantic al lui gaggan cuvîntul românesc a reţinut nu accesul sau culoarul de trecere (gangul), ci trecerea însăşi, umbletul, mişcarea tîrîtă sau tărăgănată de insectă sau de amfibie, care în mersul lor lent mişună fojgăit, producînd acel sunet surd pe care-l numim gîng.

Găsim apoi în Sfînta Scriptură numeroase pasaje în care trecerea este exprimată în daco-moeso-gotică printr-un compus al lui gaggan, anume thairhgaggan. Din acest verb al trecerii (nhd. hindurchgehen) s-a ajuns în română la mersul tărăgănat. Iată cîteva exemple, în care Iisus  tămăduitorul este aşteptat de bolnavi la răspîntii. O asemenea intersecţie de drumuri (în dacică gaggs) apare în Marcu 6,56 : „Şi oriunde intra, în sate sau în cetăţi, punea la răspîntii pe cei bolnavi” = ana gagga lagidedun =  in platea posuerunt.

În Luca 18, 36-37 ni se relatează întîlnirea cu orbul din Ierihon în felul următor: „Şi auzind mulţimea care trecea (fauragaggandin = praetereuntem) întreba ce e aceasta. Şi i-au spus că trece (thairhgagguth = transit) Iisus Nazarineanul”. Pentru prima trecere Ulfila foloseşte compusul faura-gaggan (praeterire), iar pentru a doua un alt compus, care ne interesează aici, anume thairh-gaggan (nhd. hineingehen, iar în latineşte transire). Thairh este prepoziţia per, adică prin, din care în română derivă ţarcul prin care trec oile, cum vom arăta mai pe larg cu alt prilej.

În Luca 17,11 ne întîmpină aceeaşi echivalare a lui thairhgaggan cu transire, cu mersul tărăgănat: „Iar pe cînd Iisus mergea (iddja =ivit) spre Ierusalim şi trecea prin mijlocul Samariei şi al Galileii” = thairhiddja thairh = transit per. Cum vedem, pentru cele două prepoziţii latine, trans şi per, în dacică avem una singură, thairh, ceea ce ne indică o încărcătură semantică foarte puternică a prepoziţiei dacice.

În toate aceste scene ale trecerii din viaţa lui Hristos nu ni-l putem închipui dînd zor sau grăbindu-se, ca şi cum ar fi vrut să se achite cît mai repede de o obligaţie neplăcută, ci dimpotrivă păşind încet, agale, plin de solicitudine, cu mers tărăgănat, spre a putea veni în ajutorul celor care-I ieşeau în cale cu speranţa că vor fi tămăduiţi.

La fel în Ioan 9,1 (Vindecarea orbului din naştere în zi de sîmbătă): „Şi trecînd Iisus, a văzut un om orb din naştere” = et transiens observavit hominem caecum = jah thairhgaggands gaumida manna blindamma. Ca să poată vedea pe îndelete (observavit în latină), de bună seamă că Iisus trecea cu mers domol, tărăgănat.

În treacăt, fiindcă tot sîntem la trecere, nu putem trece cu vederea în acest verset alte cîteva cuvinte moştenite, ce aparţin unei zone învecinate cu limbile germanice. Din guma ne-a rămas antroponimul Goma, purtat de un om în toată puterea cuvîntului, iar din manna i-am păstrat pe Manu şi pe Manea. Din amîndouă, alăturate ca în textul nostru, provine probabil gămanul. În sfîrşit, din blinds ne-a rămas blînda oilor, precum şi verbul a bleojdi (despre ochi), adică a căsca ochii doar-doar vei izbuti să vezi ceva cînd ţi-a slăbit vederea sau cînd trebuie să fii cu ochii în patru: „Decît slugă la ciocoi / mai bine cioban la oi, / cu capul pe muşuroi, / cu ochii bleojdiţi la oi.”

Revenind la tărăgănarea trecerii Domnului, să mai vedem un verset din 1 Corinteni 16,5 (Strîngerea de ajutoare pentru fraţi): „Ci voi veni la voi cînd voi trece prin Macedonia, căci prin Macedonia trec” = quum Macidoniem relinquo; Macidoniam enim transeo = than Makidonja uslitha, Makidonja auk thairhgagga. Echivalentul lui relinquere (în română voi trece) este în dacică usleithan (nhd. weggehen), din care la noi s-a ajuns la uliţă ca drum de trecere, iar pentru transire (cea de a doua trecere din text) avem ca echivalent cunoscutul de noi verb thairhgaggan, din care provine, cum am văzut, tărăgănarea.

În sprijinul acestei derivări a tărăgănării din thaihgaggan mai găsim un bun exemplu în Marcu 2,23: „Şi pe cînd mergea El într-o sîmbătă prin semănături, ucenicii Lui, în drumul lor, au început să zmulgă spice”. Aici avem de a face în textul daco-moeso-gotic cu o construcţie durativă: factum-est transire per satum = varth thairgaggan thairh atisk. Iată că avem aşadar şi un argument gramatical pentru a presupune că mersul prin semănături este o trecere lentă, tărăgănată.

În sfîrşit, într-unul din pasajele cu care Köbler exemplifică verbul thairhgaggan apare o formă din care putem presupune că provine îngăimatul sau găimăceala. Iată acest pasaj: „Să mergem dar pînă la Belteem, să vedem cuvîntul acesta ce s-a făcut” = pergamus iam usque Bethlehem = thairhgaggaima ju und Bethlahaim (Luca, 2,15).

Să ne amintim momentul în care se rostesc aceste cuvinte: este momentul naşterii lui Hristos. Îngerul Domnului vine la păstorii ce făceau de strajă în jurul turmei lor şi le vesteşte naşterea Mîntuitorului. După ce îngerul pleacă, urcîndu-se la cer şi lăsîndu-i singuri, păstorii – ne relatează Luca – „vorbeau unii către alţii: Să mergem dar pînă la Betleem, să vedem cuvîntul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut”.

Îndemnul pe care-l adresează unii altora de a merge la Betleem este exprimat printr-un conjunctiv imperativ care în dacică sună gaggaima. Exact îngăimarea noastră. Îngăimarea păstorilor. Fiindcă trecuseră printr-o mare spaimă la venirea printre ei a îngerului vestitor („şi ei s-au înfricoşat cu frică mare” ) şi a fost nevoie ca îngerul să-i liniştească („Nu vă temeţi, căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare”). Au nevoie, prin urmare, mai întîi să se dezmeticească, să-şi revină din sperietura experienţei neobişnuite prin care au trecut, pentru a lua hotărîrea de a merge să-şi adeverească bunăvestirea primită de la înger. În mod cît se poate de firesc, cuvintele pe care le rostesc atunci sînt cuvinte îngăimate sau găimăcite.

Găimăceala nu e altceva la origine decît îngăimarea acelor cuvinte ale păstorilor, în care se amestecă spaima, nedumerirea, tulburarea. În DA se consemnează că etimologia cuvîntului a rămas necunoscută.  Vasile Bogrea credea că avem de a face cu un derivat din ruteanul gaima. Informaţia e binevenită pentru dezlegarea enigmei, fiindcă la ruteni cuvîntul nu poate veni decît din română, din jumătatea dacică a limbii române. Sensul cuvîntului rutean este perfect elucidat de etimonul dacic: gaimă înseamnă piedică la roata carului.

Îngăimarea tocmai asta este: o împiedicare a limbii, a mersului vorbirii, tărăgănînd discursul. „Mi s-a îngăimat limba”, zice o expresie culeasă în comuna ardeleană V. Bucur de autorii DA. Tot ei explică găimăceala ca o „confuzie, încurcare, rătăcire”, asociind-o cu buimăceala şi cu zăpăceala.

A vorbi îngăimat înseamnă prin urmare a vorbi nehotărît, fără a se putea înţelege ce vrei să zici: „Niciodată nu poţi fi cu totul sigur, atît de îngăimat vorbeşte” (Iorga). Într-un exemplu interesant luat din N. Gane apar împreună cele două cuvinte aici în discuţie: tărăgănarea (din thairhgaggan) de la care am pornit şi îngăimarea (din gaggan) la care am ajuns: „L-am tot tărăgănat cu cuvinte îngăimate, pînă ce a venit bărbatu-mieu”.

Se poate presupune că verbul a îngăima s-a format pe teren românesc, cu prepoziţia în. Dar la fel de bine poate să provină dintr-un alt compus al lui gaggan, anume inngaggan, care înseamnă a trece mai departe, a intra.

Iată un pasaj biblic în care apar împreună alte două verbe, de asemenea compuse ale lui gaggan, nemaiîntîlnite de noi pînă acum, dintre care primul exprimă intrarea (este chiar innagaggan din care am presupus că provine direct îngăimarea), iar cel de al doilea (usgaggan) exprimă ieşirea: „Şi în orice casă veţi intra şi nu vă vor primi, ieşind în pietele ei, ziceţi” = verum in quam urbium eatis et non suscipiant vos, exeuntes in plateas eis, dicatis = ith in thoei baurge inngaggaith jah ni andnimaina izvis, usgaggandans ana fauradaurja izos, qithaith. Despre cel din urmă, usgaggan = exire, vom vorbi însă pe larg abia data viitoare.

Pentru îngăimarea la care vrem acum să înţelegem cum s-a ajuns (pe teren românesc, prin compunere, sau direct din dacică) nu e atestată însă forma de conjunctiv a lui inngaggan, pomenită mai sus ca posibil etimon direct. Aceasta apare numai cu gaggan, care este verbul de bază, precum şi, cum am văzut puţin mai înainte, cu thairhgaggan, în scena cu păstorii descumpăniţi după ce îngerul le-a anunţat naşterea Domnului.

Forma gaggaima se iveşte în Romani, cap 13, intitulat  Să ne supunem stăpînilor, unde, cum ştim, avem de a face cu o serie de îndemnuri sau porunci ce reclamă imperativul sub forma gaggaima, împrumutată de la conjunctiv: „Să umblăm cuviincios, ca ziua, nu în ospeţe şi beţii” (13,13) = ut in die honeste eamus, non comessationibus et vinolentis = sve in daga garedaba gaggaima, ni gabauram jah dragkameim.

Asocierea cuvîntului gaggaima (să umblăm) cu ospeţele şi beţiile (dragkaimeim), unde oaspeţii trăncănesc ca moş Bodrîngă, poate constitui o bună explicaţie pentru îngăimare.

Putem însă invoca şi contextul mai larg, amintind versetul anterior: „Noaptea (s.n.) e pe sfîrşite, ziua se apropie. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (13,12). După care vine versetul 13, pe care l-am reprodus mai înainte, unde ni se cere să umblăm (gaggaima) cuviincios, ca ziua (s.n.).

Sîntem aşadar într-un moment de cumpănă, cînd se îngînă (îngaimă) ziua cu noaptea. Pasajul e grăitor pentru momentul acesta de tranziţie, pentru spectaculosa şi atît de încărcata de grele consecinţe trecere de la noapte la zi, de la întuneric la lumină.

Cred că ne putem socoti îndreptăţiţi, sprijinindu-ne pe pasajul de mai sus, să revendicăm din verbul dacic gaggan nu numai îngăimarea, ci şi expresia care surprinde momentul nedecis cînd se crapă de ziuă sau se îngînă ziua cu noaptea.

Data viitoare vom vorbi despre alte cuvinte provenite din gaggan, anume guzganul şi izgonirea.

 

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO