Dec 13, 2016

Posted by in Poezii

Ianoș ȚURCANU

OGLINDA

 

Numai dacă aş trăi de două ori

mi-ar părea important adevărul…

                        Nichita Stănescu

 

Uneori mă prefac că sînt vesel,

alteori – că sînt trist.

 

Uneori mă prefac că sînt nefericit,

ca să-i mai bucur pe cei din jur.

 

Deseori spun că sînt sănătos-tun,

iar doctorii afirmă

că mint de-ngheaţă apele

sau se prea poate

că sînt dus cu pluta.

 

Uneori mă prefac că sînt tînăr… –

`tu-i mama ei de viaţă!

 

Într-o zi am declarat – sus ţi tare!  –

că sînt talentat şi duceţi-vă voi…

Dar cînd s-a aflat adevărul,

nu mai era nimic de făcut.

 

Azi m-am uitat în oglindă.

N-am văzut cine ştie ce.

(Un tip simpatic, de altfel!).

Dar mi s-a mai uşurat sufletul

cînd m-am gîndit

că uneori

şi oglinzile mint.

 

 

ÎNTRE

 

Prietenului Marius Chelaru

 

Marcel Proust a ajuns celebru

nu pentru confesiunile sale

pline de meandre

(cum scrie DEX-ul),

ci, în primul rînd,

pentru că a reuşit să se agaţe

de un subiect intrigant:

timpul pierdut.

 

A căuta, a găsi, a pierde.

A te căuta şi a nu te găsi.

Speri şi suferi,

şi ierţi, şi iar cauţi.

Eşti unul din cei mulţi?

Eşti doar tu?…

Asta da, filosofie!…

 

…că se termină ziua de azi

şi nu ştim cum va fi destinul

celei de mîine.

 

Viaţa noastră se defineşte

între ceva şi nimic.

 

 

 

 

COMPLICE

 

Atîtea nopţi au căzut pe mare…

Alfonso Gatto

 

Marea vibrează de insomnie

şi nu ştie ce nelinişti

a trezit în inima mea.

 

Toate au gust de miracol.

Întunericul e rupt în fîşii

şi lumină de iulie pătrunde

prin frunzişul platanilor.

În pacea anemică

strălucesc cerurile mute

deschise stelelor

şi un cîntec de cicade

coboară către apele sărate.

În asemenea clipe

multe lucruri şi întîmplări

par neînsemnate şi fără rost,

ca ticăitul ceasului

la miezul nopţii.

 

Respiraţia uşoară

şi umbra braţului tău

pe peretele luminat,

readuc în sînge

incendiile marilor nebunii.

 

Sunete se pierd îndepărtate.

Luna aterizează pe munţi.

 

Şi eu însumi

mie însumi

nu-mi mai sînt decît

un complice al nopţii

ce potopeşte lumea.

 

 

 

 

METODOLOGIE

 

Chiar şi atunci cînd vorbim prostii,

trebuie să o facem

după o metodologie bine pusă la punct,

verificată în diferite auditorii,

o metodologie europenizată,

globalizată, modernizată –

altfel cum am putea fi luaţi în serios

şi cum ar evolua cariera noastră?

 

Dacă nu ar exista această

cercetare ştiinţifică

cu imagini concrete şi cuvinte potrivite,

cu forţa necesară de convingere

(fără a băga degetul în nas

sau a ne muşca de propria ureche),

prostiile rostite

nu ar nai avea niciun efect

şi ar rîde lumea de noi,

ca de un băieţel

care şi-a vopsit ciucurelul

cu verde de brialiant.

 

Vorbe ceea:

cînd vremurile sînt îmbîrligate,

trebuie să le ştii pe toate.

…şi aşa mai departe.

 

 

 

 

 

UNEORI…

 

Uneori, mă simt

ca un lucru pus într-un colţ

şi uitat.

 

Dar cînd tu, iubito,

deschizi fereastra

şi mă chemi ca să privim

cum străluceşte marea

în noaptea înstelată,

iar părul tău sălbatic

vibrează în apele lunare,

simt doar o zbatere de pleoapă

în inma

ce se trezeşte iar la viaţă.

 

Și fericirea

e atît de-adevărată şi de calmă.

 

O, timpule, nu te grăbi

să-mi pui pe buze

buzele tale, ultime.

 

 

SENTINȚĂ

 

Văzîndu-l trist

şi plimbîndu-se  aiurea

prin grădinile Edenului,

Dumnezeu l-a chemat pe Adam,

i-a scos o coasta,

a modelat-o pe Eva şi i-a zis:

– Alegeţi-o de nevastă!

– Cum să aleg, Doamne?

Fără alternative?

Am eu vreun drept democratic?

– Bărbaţii deştepţi nu întreabă

aşa ceva. Priveşte-o!

Nimic mai bun nu puteam face

dintr-o coastă prăpădită.

– Și cît timp voi fi obligat

să stau cu ea?

– Pînă la sfîrşit!

 

Femeia zîmbea enigmatic.

Începu să-şi aranjeze părul

cu degetele ei gingaşe şi delicate,

parcă acuzîndu-l

că n-are gust estetic.

 

– Ce să înţeleg eu, Doamne,

din chestia asta?

– Că sînteţi două jumătăţi

care treptat – treptat

vor reconstitui întregul.

– Doamne, mă simt ca şi cum

aş fi condamnat

să părăsesc Raiul!…

 

 

 

CÎT DE CUMINTE

 

        O, cît de cuminte ne trăim

        condiţia  anormală!…

 

Orbii ne povestesc

cum in nopţile cu stele admiră

Calea Lactee şi alte constelaţii.

Și-i credem văzători!

 

Surzii ascultă muzica

compusă de alţi surzi

şi strîmbă din nas

cînd aud Sonata Lunii.

Noi aplaudăm toţi surzii!

 

În sala de pictură,

culorile ni le explică,

atît de inspirat,

daltonicii.

Murim de satisfacţie!

 

Și morţii (morţi de tot!),

la microfoane,

rostes discursuri de atîţea ani –

ne-nvaţă ce e viaţa!

Și iarăşi îi votăm!

 

Azi, probele olimpice

sînt patronate de ologi.

 

Spitalele sînt pline

de cei mai sănătoşi nebuni.

 

Piticu-i mai înalt

cînd are cont la bancă.

 

Un loc călduţ,

pe lîngă cei puternici,

e-atît de-atrăgător!

Care principii?!…

 

Și tot timpul

cerem ceva lui Dumnezeu.

Nici el nu ne mai poate ajuta!

 

Cît de cuminţi ne trăim

condiţia anormală

şi mergem mai departe înapoi.

 

 

 

 

SĂ ȚINEȚI MINTE

 

O inscripţie latină sună aşa:

 

    Dintotdeauna

nădejdile ne înşală,

    timpul ne trădează,

    moartea îşi rîde

    de grijile noastre…

 

Între timp,

lucrurile nu s-au prea schimbat.

Și atunci ce ne facem cu acest

„dintotdeauna”?…

 

Să ţineţi minte de la mine:

 

Cît în privirea noastră

nu s-a instalat veşnicia,

ar fi bine

pur şi simplu să trăim,

definîndu-ne sufletul

cu înariparea verbului „a iubi”

şi cu o simfonie mult-visătoare

în stînga pieptului.

 

Ar fi bine

să privim visător la stele

sau în ochii omului iubit

în orice zi, în fiecare anotimp.

 

Și să ne adunăm toţi cei ce credem

în răsărit de soare, în poezie,

în coregrafia imaginaţiei,

în limba romînă, în Eminescu,

aducînd cît mai aproape de inimi

holda luminii ancorată-n adevăr.

 

Ar fi bine să ne păstrăm iluziile

care sînt de folos şi la bătrîneţe,

căci fără ele atăt lumea visului,

cît şi cea reală,

ar arăta altfel.

 

Simplu de tot!

 

Sau cum a scris un poet modern:

 

Cu mine se petrece

    Ceva.

    O viaţă de om.

 

Fără concluzii.

 

 

 

 

 

 

DACĂ AȘ PUTEA PRIVI IUBIREA ÎN OCHI

 

Dacă aş putea privi iubirea în ochi,

aş intreba-o: din ce oceane îşi adună puterea,

din ce mistere  îşi selectează speranţele

şi cum de poate şterge lacrima

cu eşarfa unui curcubeu, cu o şoaptă

sau cu o poezie scrisă într- toamnă tîrzie,

cînd copacii îşi scutură amintirile frumoase?

 

Aş mai întreba-o: cum de poate topi

zăpada singurătăţii

şi cum de ştie cînd să aprindă stelele

peste această lume posomorîtă

şi să aprindă florile primăverii

într-un  miez de iarnă îngheţat?

 

Și de unde ia atîtea săgeţi

pentru arcul lui Cupidon?

 

Aş avea şi o întrebare personală:

de ce m-a condamnat

să fiu atras de aceleaşi buze, acelaşi zîmbet,

aceeaşi privire şi aceleaşi suspine?

De ce nu-mi permite să-mi liniştesc inima

şi o lasă să zburde neoprită,

ca o herghelie de cai sălbatici?

 

Și de ce, de ce, în ultimul timp,

lasă furtunile să sperie roiurile de fluturi

din sufletul meu şi mă lasă să tînjesc

după mare, după cărţi necitite,

după oameni dragi şi ziua ce-a fost?…

 

 

Dacă aş putea privi iubirea în ochi,

i-aş spune că o iubesc!

 

 

 

 

AR TREBUI SĂ ȘTIE

 

Nu e obligatoriu ca un bărbat

să ştie că porţile de bronz

ale Baptisteriului din Florenţa

sînt sculptate de Ghilberti

sau să ştie în ce an

portughezul Vasco da Gama

a trecut de Capul Bunei Speranţe.

 

Să cunoască

ecuaţiile cu derivate parţiale,

să se orienteze

in legea reciprocităţii aerodinamice

şi în toate ciudăţeniile  Google Chrome-ului,

tot nu e obligatoriu.

 

Totuşi un bărbat

ar trebui să ştie că nu-şi poate schimba

înălţimea, mărimea piciorului,

culoarea ochilor,  lungul nasului

sau (uneori) măreaţa-i stupizenie.

 

Dar înainte de asta,

ar fi bine să ştie ce e singurătatea

şi cît e de bine cînd ai cu cine o împărţi,

să mai ştie neapărat

cît de încîntătoare (sau înşelătoare)

pot fi vorbele dulci de amor.

 

E de dorit să mai ştie

că prietenia e un sentiment

la fel de minunat ca iubirea,

dar că ea (prietenia)

aceptă numai egalitate

şi că judecata unui duşman

este deseori mai justă şi mai folositoare

decît aceea a unui prieten.

 

Despre femei (delicată socoteală!)

trebuie să ştie că ele, într-un fel sau altul,

sînt oglinda noastră

şi ar trebui, din cînd în cînd,

să ştergem faţa acestei oglinzi

şi să ne privim atent în ea.

Și o axiomă: cum a zis femeia – aşa rămîne!

Fii tu cel mai mai mare om de stat,

dar soacră-ta e de zeci de ori mai a dracului!

 

Un bărbat ar fi bine să ştie

că celebritatea plictiseşte enorm,

iar unii preşedinţi, miniştri sau bancheri

pot fi foarte nefericiţi, mai nefericiţi

decît moş Ion care cultivă bostani.

 

Un bărbat ar trebui să ştie cîteva bancuri,

să aibă simţul umorului,

să înveţe două  poezii pe de rost,

să înţeleagă că cel mai greu e să taci

cînd nu ai nimic de spus

şi că atît cît eşti viu,

niciodată şi nimic nu e prea tîrziu.

 

Un bărbat trebuie să înţeleagă că el însuşi

este făuritorul destinului său.

Și să nu avertizeze pe nimeni că e om normal.

Doamne fereşte!…

 

Cred că aici ar trebui să mă opresc.

 

 

 

 

 

 

CA SĂ FIU SINCER

 

Ca sa fiu sincer,

mă dau în vînt după lucrurile

care conţin elemente moralizatoare

şi gînduri ceva mai filosofice.

De exemplu,

uneori vreau să stau de vorbă cu mine despre destin

acest tablou fără ramă în care am pus multe speranţe,

dar care mi-a jucat şi mai multe feste.

Pe de altă parte, se spune că destinul

e ca un actor singuratic, cu mîinile ascunse la spate,

liber, obraznic şi fără frică de rostogolirea întîmplării.

Tu vrei să devii  vînzător de îngheţată,

iar el te împinge să fii Leonardo sau Aristotel.

Te împotriveşti, ţipi, dai din picioare,

iar destinul îţi dă un şut la fund şi te împinge

să fii Socrate, Schopenhauer, Hugo, Newton

sau Ghiţă al Aglaei.

Ai vrea să fii nebunatic, să iubeşti femei fatale,

să fii leneş şi (de ce nu?)  să mori prost,

dar eşti condamnat să ajungi deştept sau chiar genial.

Datorită destinului,

aproape întotdeauna luăm curbele în linie dreaptă!

(Uf, ce frază lungă şi neinspirată!)

Un lucru e sigur: fără el mai-mai că n-am putea trăi.

Aşadar, nimic nou! Chiar Shakespeare

nu ar mai avea ce să inventeze.

 

 

 

 

 

LEUL DIN POARTĂ

 

 

Cineva a legat la poarta  mea

un leu înfometat.

 

Feciorul mă întreabă:

– Ce ne facem cu el, îl hrănim?

– Să mai aştepte.

– Atunci, propune  el,

hai să dezlegăm fiara şi să o trimitem

să-şi caute pradă în altă parte.

 

– Ce vrei tu, mă băiatule,

să înfulece vreun trecător?

Nu vezi mulţimea de gură-cască?

Dacă se abate pe la primărie

sau parlment?…

 

Feciorul a plecat. Soarele fierbinte

se apropia de cel mai înalt punct

de pe bolta cerească.

Leul moţăia în umbra nucului.

Eram singur acasă şi mă temeam

să nu rupă cumva frînghia.

E de groază!…

 

Veni feciorul:

– Mama mîngîie leul.

E bucuroasă  –  la radiou  s-a anunţat

că vom trăi din ce în ce mai bine.

 

Nu puteam lipsi

de la asemenea moment important!

 

– Hai, puştiule, să hrănim jivina!…

 

Dar soţia îl dezlegase… Nici urmă de leu!

Rezolvarea problemei a venit de acolo

de unde nu se aştepta nimeni.

 

…A doua zi leul era la poarta mea.

 

 

 

Revista indexata EBSCO