Dec 13, 2016

Posted by in MOZAIC

Florin FAIFER – Înainte de plecare

Mudromu i plemenitomu i cinstitomu s Bogom darovanie Florin,

Ipac dau ştire domniei tale za lucrul Turcilor cum am auzit eu că Împăratul au eşit den Sofia şi alminteri nu e.

Adică taman cînd îţi scriam ai dat telefonul de felicitare pentru Iustin [Mucenic, mezinul[n.m.]. Ne-am conformat aluziei tale şi am destupat o sticlă de şampanie slăvind cei 26 de ani ai „londonezului”. Eu i-am amintit că mi-era dator cu 50 de lei, atît cît am dat pe taxiul cu care l-am adus acasă de la maternitate. Apoi l-am iertat, din aceeaşi cauză. Notă: temperatura era 37 de grade la umbră. A fost deci primit cu… căldură în lume.

Trebuie să recunosc că pentru tine e o adevărată religie respectul zilelor de naştere ale prietenilor şi rudelor, ale prietenilor prietenilor şi rudelor colegilor… Pe mine nu m-ai uitat niciodată, deşi acasă, în copilărie, ziua trecea liniştită şi plicticoasă ca una de recapitulări la şcoală. Iar anul ăsta, doar trei oameni de pe planetă şi-au mai amintit de mine, tu fiind primul şi [Ion] Ţăranu ultimul (nu pun la socoteală familia care evident nu uită. Cezara [Mucenic, soţia] a venit chiar în „goană” de la Cluj după 1 zi de examen barbară de la 9 dim. la 10 seara, fără pauză numai să fie cu mine.

Ipac dau de ştire domniei tale că mă gîndesc tot mai des la o viitoare, probabilă, posibilă mult dorită „aniversară”. Nu are Iaşul în fiece an sau deceniu un scriitor ajuns, cu voia celui de sus, la 75 de ani. Promit să fiu sobru, spiritual, sociabil, glumeţ, cu şarm nestins şi să nu mă‑mbăt decît cu laudele nemeritate aduse „aticismului” limbii mele, din scrierile mai vechi şi mai noi. Chiar există aşa ceva? Eu m-aş opri la aprecierile care privesc arta naraţiunii. Nu scria şi Gherghinescu Vania în 1970 că am „imagini de impresionantă frumuseţe”? Iar tu semnalai „cu încîntare înzestrarea autorului pentru formularea poetic-sugestivă”? (Trebuie să ştii că frumoasa cronică Cheiţa magică a fantasticului a ajuns chiar şi la Montreal, trimisă prietenului meu din copilărie ajuns acolo ilustru profesor universitar TCM).

Lucrez bine (şi nu cine ştie ce!) la cartea cea nouă DE CE SÎNT BRAZII TOTDEAUNA VERZI (povestiri? roman?), tot aşa, în „dimineţile unui bătrîn cuminte”, sperînd c-o să şi apară cîndva, peste nişte ani, la vremea cînd va răsări „Găinuşa” pe cerul literaturii române din secolul al XXII‑lea.

Îţi scriu ca să scap de puzderia de gînduri nechemate, venite prea devreme în ograda mea, gînduri legate de 14 iunie 2014. Va fi?, nu va fi o „aniversară” în sala de conferinţe a Filialei? Apărea-va pînă atunci În bătaia nopţii sau ghinionul îmi va sări în cale, ca de atîtea ori, cu urît entuziasm? Şi mai e la mijloc şi co-autoarea Cezara! Sau, poate, ea-mi va purta un nesperat noroc?

 

Nu ştiu de ce ţin aşa mult să se afle în întreaga obşte scriitoricească precum că am (voi) împlini 75 de ani? Ei, şi? (vorba lui Iacoban, în cenaclu, după citirea vreunei bucăţi de către începătorul chinuit de îndoieli şi sfială). Chiar, ei, şi? Alţii, mai norocoşi, cu pile la Stăpînire, au vieţuit mai mult. Da, dar eu vreau s-o fac pentru băieţii mei, în amintirile lor vreau să strecor această ceremonie pentru a simţi puţină mîndrie cîndva, şi a arăta poze explicînd: „Urîtul ăsta bătrîn e taică-meu, cică scria romane. Dar mincinosul de motan trebuie să-şi lingă bine mustăţile de smîntînă ca să fie crezut!”.

Pînă acum, 1: am predat cartea pe suport electronic lui Cassian [Maria Spiridon, redactor-şef la „Convorbiri literare”], 2: mi-am făcut cunoscută intenţia pentru „momentul aniversar”, 3: am aranjat cu Emin să facă oficiul de conducător auto la vremea respectivă, spre a mă duce la Iaşi, 4: voi beneficia de atributele de bun organizator ale Cezarei. Tu trebuie doar să fii prezent şi să ciocneşti cu mine un păsărel. Eu? Mă gîndesc ca orice naiv din generaţia mea 1939 la un cuvînt de salut care să fie cît mai original, spiritual, în straiele de sărbătoare ale limbii române cele mai atrăgătoare, să fiu modest dar mîndru, inteligent dar socotindu-mă ca şi bădiţa Creangă un scriitor oarecare, fost muncitor cu gura şi perfect cunoscător al limbii de lemn (vezi lucrarea de doctorat Prostia la români), folosind metafore cît mai rare că e ceva la care chiar mă pricep.

În candoarea mea impasibilă, de pămpălău debarcat din toate funcţiile politice, am şi început să fabulez: „Onoraţi oaspeţi, momentul aniversar de astăzi conţine în sine un eveniment istoric: o stafie umblă prin oraş, umbra lui Mircea cel Bătrîn care şi-a părăsit-o la Cozia şi a venit să-şi serbeze la Iaşi anii 75 ai unei vieţi modeste. În mod cert, vreun „istoric al clipei” (citeşte ziarist) va consemna evenimentul căci priveliştea de pe această culme a vîrstei e impresionantă, din hotar în hotar întinzîndu-se frumuseţi naturale mai grozave decît „marea barieră de corali” ori singurătatea insulei Vranghel pe viscol. Profesorul meu de rusă, moş Buciuceanu, tatăl artistelor [Iulia şi Tamara n.m., F.F.] ar spune cu dispreţ pe ruseşte: „Gluposti” (Prostii). Dar e o observaţie de imbecil, toţi confraţii care îşi serbează vîrste rotunde fac la fel.

Mă gîndesc la Iaşi, mai mult, în ultima vreme şi pentru că am făcut rost de Dicţionarul scriitorilor ieşeni (de unde eu am dispărut subit şi inexplicabil, fiind din ’75 şi pînă la moarte membru al Asociaţiei Iaşi, avîndu-i în minte pe foştii camarazi de reviste sau de teatru. Dar şi pe cei din gaşca veselă de la Paul Drumaru [poet şi traducător; mort, din păcate, pe 21 ianuarie 2015] ori cei de la Institutul Philippide. Prin acea vreme, fericită dar şi nenorocită (1982), s-a săvîrşit şi trădarea celei alese. Ce gîndea prostul de bărbat găsind în casă pe cineva în plus? Că poate e un autor care a venit să îi citească doamnei o piesă! Sau vreun unchi mai tînăr ori vreun vecin căruia i-a ars casa.

Mă gîndesc ce bine ar fi să ne vedem iar la o şuetă în doi sau trei, şi să te rog să-mi confirmi că sînt pe drumul cel bun cu noua carte, care se naşte mai greu decît un bebeluş prematur, zisă naştere ne-naturală. M-a secat de tot ultima carte şi am nevoie de vreo cîţiva ani ca să-mi refac grădinile. Cred că ţi-ar plăcea un titlu de povestire ca acesta, La cules de crăiţe, unde revin la o străveche idee cea a unor seri pe Strada Mare şi a unei lumi dispărute, a „gorobeţilor” pe care i-a surprins genial Bardem în Calle Major. Îţi aminteşti filmul? Are un final tragic care la mine va lipsi căci eu pictez tabloul în culori de provincie amorţită, loc al plictiselii, morţii şi banalului sfîrşietor şi nu altminteri (cum zice Pleşu). Măreţul Ceahlău, Sadoveanu, îi spunea „locul unde nu s-a întîmplat nimic”. Am parcă o datorie faţă de adolescentul anilor ’58-’59, care era un credincios şi nelipsit musafir al „salonului” de tîrg moldovenesc „Strada Mare”. Sintagma arăta că se formase o lume aparte, că apăruse chiar o „cultură” de trotuar acum uitată. Dar pitorească fără îndoială, şi azi dispărută iremediabil. Era şi raiul bîrfelilor şi limbajului de periferie.

Nu prea ştiu ce faci, adică cum îţi mai foloseşti timpul, ultima noastră avuţie în prezent. Eu mi-am băgat în cap o strategie de viaţă care se rezumă doar la „Scrie, frate, altceva nu mai poţi face!”. Şi am dreptate. Nu mai pot ieşi din casă din cauza coxartrozei, nu mai am nici un fel de îndemînări practice pentru treburi în casă, sînt rob vîndut lecturii, scrisului şi televizorului. Mai am legături cu lumea prin corespondenţă, la care sînt foarte bun. Se pare că nu sînt departe de formula de viaţă pe care şi-o găsise Proust la vremea minunatei Albertine disparue.

Dar merg înainte. Un distins psiholog din tagma celor cu „meditaţia transcedentală”, dl. Marcus, alungat cu pietre din partidul dispărut azi, pînă în Biblioteca Centrală a Universităţii Politehnica, mi-a diagnosticat temperamentul, ferm şi fără nici o şovăială: „Domnu’ Filip, aveţi sistem nervos puternic-echilibrat, adică temperament flegmatic”. Iată de ce mă emoţionez rar, n-am vărsat vreo lacrimă de cincizeci de ani, nu mă „moaie” disperarea sau depresia (ce-o fi aia?), n-am momente de desnădejde, ci poate mai mult de ceaţă sentimentală. Sînt deci impasibil, spectator tăcut, fără entuziasme, semănînd dacă vrei cu un fier de călcat scos din priză.

Bag de seamă că vorbesc prea mult de mine. De ce nu spun nimic de copii sau, de Cezara? Fiindcă acolo treburile merg bine. Din păcate, doar Cezara n-a avut de lucru şi mi-a urmat exemplul neinspirat trecînd şi ea la baston, cum ştii.

Nu crezi că m-am gîndit că pot să dau la vremea aceea de sărbătoare care va veni şi vreun interviu mărunţel, poate pentru gazeta X sau clip TV? Şi aici, ca un bun strateg, am început să gîndesc întrebări şi să dau tot eu răspunsuri cît mai „deştepte”. Nu vrei să te amuzi? Unele sînt jalnice.

 

Care ar fi ultimul gînd înaintea extincţiei?

„Că nu se pune virgulă după subiect”.

Ce credeţi că vi s-ar spune la Poarta Raiului?

„Ştergeţi-vă pe picioare” sau „Aţi aruncat carnetul de partid?”

Aveţi sentimentul morţii?

„Întrebaţi-mă de cel al vieţii. Sentimentul morţii? Ei, bine. Ştiu doar că va trebui să plec cîndva, undeva, dintr-un anume loc unde tocmai de aceea n-am să calc niciodată”.

Dacă e adevărat că după moarte sufletul călătoreşte 40 de zile peste tot prin locurile unde a trăit, al dvs. unde s-ar duce?

„Ar fi multe adrese, însă nu în cazarma unde mi-am făcut armata şi nici la examen de admitere cu un examinator ca Mitu Grosu”.

Care a fost primul strigăt la naştere?

„Înapoi la Maiorescu!”

Pe ce-aţi pus mîna la ceremonia „tăierii moţului” la un an?

„Am luat de pe tăviţă tocul de scris, verigheta mamei şi bentiţa de elevă a verişoarei. Gurile rele spun că şi un pahar”.

Cînd scrieţi şi cum scrieţi?

„Dimineaţa, cînd răsare Găinuşa. Scriu la măsuţa mea de brad ori de cîte ori aud că mă cheamă. Ador bruioanele. Sînt pilitură de aur pentru mine şi nu le arunc niciodată. S-o facă posteritatea, dacă voi avea vreuna!”

Aţi plagiat vreodată?

„Îmi place grozav de mult să fur. Reflex al primilor colonişti din Dacia Traiană. Fur întotdeauna ce-mi doresc mai tare. Dar, în general, victima sînt tot eu. Şi întocmai ca A. Toma, invit şi eu confraţii să fure de la mine, «că prisăcaru-i bun la suflet»”.

Dacă veţi fi prins?

„Am o explicaţie ştiinţifică: «am preluat creator».

Aveţi vreun defect supărător?

„Da, deşi muncesc pe rupte sînt sărac şi un mare leneş”.

Care din scrierile dv. vă place cel mai mult?

„Întotdeauna ultima. Dar cel mai mult titlurile: Prinţul nisipurilor, Visînd la California, Audienţă de noapte, Dactilografa şi diavolul, În bătaia nopţii, De ce sînt brazii totdeauna verzi etc.”.

Cea mai frumoasă amintire?

„O noapte în Weimar, auzind o privighetoare cîntînd în faţa casei lui Schiller”.

Vă mai amintiţi prima zi de căsătorie?

„Desigur, am «grijit» în casă şi am spălat vasele”.

Dar prima noapte după nuntă?

„A fost odată ca niciodată”.

I-a pus gînd rău căsniciei dv. cîndva, cineva?

„Posibil, n-am observat, sînt un ins distrat, dar replica ar fi fost aceeaşi: pardon, scuzaţi, bonsoir!”

Cum vă definiţi?

„Cu greu. Probabil sînt, ca scriitor, cîte puţin din tot ce-am citit; ca om, cîte puţin din tot ce-am văzut”. Maeştri mi-au fost Cehov, Eliade, Bulgakov, Knut Hamsun, Umberto Eco, Caragiale, Camil Petrescu, Anton Holban şi, cum să uit? Traian Filip (din primăvara pînă-n toamna vieţii mele).

Într-o altă viaţă ce-aţi dori să fiţi?

„Tot scriitor fantast dar în relaţii mai bune cu societatea civilă care să-şi onoreze condeierii pentru fiece cuvînt scris. Aş vrea să fac şi eu o ofertă ca-n America unei edituri: Doi provinciali vin la New York sau, ca la noi, Un băiat iubea o fată şi să primesc avansul pe loc”.

Trăiţi din amintiri?

„Da, ca orice om ajuns un vecchio, deşi dacă numărul acestora ar putea fi schimbat cu cifrele pensiei m-aş bucura de-a binelea!”

Ce operă de artă străină aţi preţuit în viaţă?

Uta, basorelieful din catedrala din Naumburg. Am privit-o venind cîteva zile la rînd în catedrală, pierzînd şi cursa aviatică din Berlin spre casă”.

Dar, exilat pe o insulă pustie, ce carte v-aţi lua?

„N-aş ezita nici o clipă: Eminescu!”

Ce v-a ajutat cel mai mult să ajungeţi scriitor?

„Reveria inspiraţiei şi infidelitatea memoriei, dar şi tristele sfaturi ale raţiunii. Învăţătura marxist-leninistă mai mult mi-a încurcat socotelile fiindcă a fost creaţia unui om bolund cu mintea, cum ar spune o ardeleancă de la noi. De la materialiştii francezi am învăţat mai mult. Am detestat maniera realist-socialistă, bună doar pentru fiinţele supuse, laşe, pe care libertatea gîndului le va fi rănit de moarte”.

Care ar fi ultimul gînd din viaţă?

„Oare am închis gazul la bucătărie?”

 

După cum vezi, amice, nu mai am mult pînă mă tîmpesc de tot. E ceea ce cred c-a şi gîndit soţia mea murind de rîs la lectura inepţiilor mele…

Ştii că în Asociaţia din Iaşi sînt mulţişori cei născuţi în România Mare? Iată un eveniment istoric de care nu mai sînt sigur că s-ar mai petrece în viitor. Ei merită în acest caz un Club select cu vreo denumire ca a formaţiilor folk de azi „Super ’39”. Urît gînd!” Ce defect ar avea Ceilalţi?

Închei cerînd statut de persoană eliberată pe cauţiune,

cu drag, Mircea

 

P.S. Am aflat de pe Internet că nu am cîştigat finanţarea dorită. Nu i-am spus încă lui Mircea căci vreau să aflu dacă pot găsi altă soluţie. Aşa pastila nu ar fi atît de amară.

Cu bine, Cezara

 

La ce credeţi că-l poartă gîndul pe Pip, pe Mircea Filip adică, în preajma împlinirii unei vîrste care mie unuia îmi dă un fior: trei sferturi de veac. Lui Mircea nu, nici vorbă, el visează tot mai stăruitor la o „aniversară” unde prieteni şi admiratori să fie de faţă cu felurite semne de preţuire. Ar fi, poate, şi o revanşă pentru neîmplinirile care, nu neapărat din vina sa, au fost să fie. Îşi şi închipuie momentul cînd, cu un licăr de fericire în priviri, îşi va face apariţia, biruitor în fond, tronînd în vehiculul care îi dă o înfăţişare de centaur. Pentru asta, trebuie să fie în formă, o formă de vîrf, că peste alţi ani… nu se ştie! Petrecăreţ cu exerciţiu, septuagenarul va şti să întreţină o atmosferă de bună-dispoziţie, să glumească înţelepţeşte şi să-şi risipească darnic şarmul. „Şarmul nestins”…

Va ţine şi un discurs, dar nu unul, aşa, de convenţie, ci o voroavă înveşmîntată în „straiele de sărbătoare ale limbii române”. O rostire de ţinut minte. Să se mîndrească ai lui, şi Cezara, şi Muşata, şi băieţii cei lungani, că fratele lui Traian nu e un oarecine. A crezut, a trudit, a visat… N-a păşit numai pe roze. Dacă ar fi să ne gîndim numai cum revine el, cu amară ironie, la o temă obsesivă, „trădarea celei alese”…

O experienţă… A fost, a trecut. De s-ar preface în literatură!… Bunul prieten, calculatorul, abia aşteaptă o nouă aventură printre stări şi imagini. O metaforă izbutită e un prilej de euforie. Pip merge înainte. Şi, oricum, el nu crede în lacrimi.

Dar preţuieşte, pentru destindere, un zîmbet. Interviul pe care, în perspectiva sărbătoririi care se apropie, şi-l ia singur are haz şi mai ales trădează un fel de a fi. Un umor sec găsim de pildă în dialogul închipuit al unui reporter, tentat de abisalităţi, cu Maestrul: „Care ar fi ultimul gînd din viaţă?” – „Oare am închis gazul la bucătărie?”

E de rîs? Este, dar mie nu-mi vine. Ultimele vorbe pe care, cu glas parcă de dincolo, M.F. le-a murmurat au fost: „Eu de-acum mă duc”. Şi, bietul, s-a ţinut de cuvînt.

Florin FAIFER

Revista indexata EBSCO