Dec 13, 2016

Posted by in Panoramic editorial

CHELARU – Edituri moldave/ autori moldavi

Duiliu Zamfirescu, În Basarabia, ediţie îngrijită, prefaţă (Duiliu Zamfirescu, „guvernator” al Basarabiei), comentarii şi note de Ioan Adam, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2012, 200 p.

Cînd, la 20 februarie 1918, Duiliu Zamfirescu pleca din Iaşi spre Chişinău, „cu o misiune specială”, „ziarele epocii apărute în oraşul nostru, temporar capitală a României, îi acordau titlul de «guvernator» al Basarabiei”, scrie prefaţatorul în primele rînduri ale paginilor sale de început. De fapt, scriitorul şi diplomatul cu o carieră notabilă (evocată, succint, dar riguros şi documentat, de Ioan Adam, alături de multe alte informaţii legate de Duiliu Zamfirescu, activitatea sa diplomatică/ literară, evenimentele de atunci ş.a., utile cititorilor, cum sînt şi amplele comentarii si notele explicative), dar nu pe placul liberalilor lui I.I.C. Brătianu, era „trimisul plenipotenţiar al generalului Averescu”, cel care a condus o foarte scurtă perioadă guvernul (29 ian./ 11. febr. – 5/ 18 martie 1918), pe lîngă instituţia numită, de cabinetul noii Republicii Democratice Moldoveneşti, proclamată la 2 decembrie 1917 (cum s-a întîmplat şi pe alte meleaguri ale Rusiei, unde au fost vremelnic lăsate să fiinţeze asemenea republici, care păreau a anunţa un altfel de viitor pentru fostul Imperiu Ţarist), Consiliul Directorilor Generali. A fost, cum scrie chiar el în textul care dă titlul acestui volum, „primul şi ultimul Comisar General în Basarabia”; s-a întors în ţară în luna mai a aceluiaşi an.

Vremurile erau complicate, ce a fost, ce a urmat se cunoaşte, atît cît au consemnat documentele vremii, istoricii, cărţile de memorii ş.a.

Volumul acesta, citim în nota asupra ediţiei, unul compozit – care ne oferă o imagine a concepţiilor despre politică/ politice ale scriitorului, dar arată şi meticulozitatea, atenţia la detalii, profesionalismul său  –, reuneşte articole/ texte de diferite facturi (chiar şi versuri), care nu au putut fi nu doar tipărite, nici măcar menţionate în ediţiile dinainte de 1989, cu referire la teritorii frînte din trupul ţării – Basarabia şi Bucovina. Un mare deziderat al lui Duiliu Zamfirescu, mare patriot, a fost toată viaţa „Visul Daciei Traiane“, ceea ce numeşte un „dor“ din care, cum scrie Ioan Adam, „îşi făcuse un ax existenţial“.

Sumarul volumului (după prefaţă şi nota asupra ediţiei): În Basarabia, Scrisoare deschisă către d. Ministru de Finanţe M. Săulescu, „Răsăritul”, Calomnii, Bucovină, Bucovina, Prefaţă la ediţia a cincea a „Vieţii la ţară”, şi în final, bibliografie şi o interesantă secţiune cu ilustraţii.

Sînt pagini care întregesc portretul pe care îl are  Duiliu Zamfirescu în ochii posterităţii, dar, mai mult, pot fi interesante şi din punct de vedere al celui care vrea să ştie despre Moldova de peste Prut a acelor vremuri, „cîmpul contrastelor”, cum spunea autorul, „ca orice ţară ieşită din revoluţie, din varii motive, între care: „acolo stau faţă în faţă elementele conservatoare ale politicii ruse şi elementele demagogice ale socialismului celui mai înaintat” ş.a.

Închei cu un citat din Duiliu Zamfirescu: „Cel ce scrie aceste rînduri este un om căruia Dumnezeu i-a dat dureri şi bucurii personale ca la toţi muritorii, dar care a avut marele noroc de a fi trăit o viaţă întreagă hrănind un dor, şi de a se apropia de sfîrşitul vieţii cu dorul împlinit. Timp de 40 de ani am suspinat după Transilvania; timp de 15 ani am trăit la Roma, adorînd pe Traian; timp de doi ani am făcut parte din Parlamentul României Mari, în care am lucrat alături de fraţii noştri din Ardeal şi Banat, din Bucovina, din Basarabia, la consolidarea frumosului nostru stat «Dacia Traian㻓.

 

Esop, Fabule, traducere din limba greacă veche, prefaţă şi note de Traian Diaconescu, ediţia a treia, îngrijită de Iulian-Gabriel Hruşcă, Editura Junimea, Iaşi, 2016, 290 p.

 

Din generaţiile formate înainte de 1989 probabil că nu sînt foarte mulţi cei care măcar nu au auzit de Esop. Volumelor în limba română de pînă acum (amintite în carte) li se adaugă această primă ediţie bilingvă, prin intermediul căreia, subscriem celor spuse de Traian Diaconescu, „eleniştii români vor avea în faţă textul grec bimilenar indispensabil pentru studii aprofundate”, iar „studenţii români vor putea să descopere mai bine tainele limbii greceşti”.

Prima culegere de fabule sub numele lui Esop a fost alcătuită de timpuriu, din secolul IV. î.Chr., de Demetrios din Falern, un filosof peripatetic, şi e descrisă, succint, de Traian Diaconescu. Paradoxul face ca despre Esop, un nume citit de generaţii după generaţii, de mii de ani, cunoscut şi astăzi pe întreaga planetă, să nu se cunoască cu adevărat foarte multe, voalul legendei învăluind treptat în imaginarul colectiv şi puţinele lucruri posibil reale/ verificabile. În prefaţa sa – binevenită pentru cei care doresc să înţeleagă mai bine ce citesc – Traian Diaconescu scrie şi despre discuţiile privind originea fabulei, în „orient – indian, egiptean, iudaic – de unde a trecut, prin ionieni, la indo-europeni”, cum a fost percepută pînă la şi după Esop, apoi fabula elenă, constituită „ca specie literară, îndeosebi, în procesul migraţiei folclorice”, şi despre spusele lui Herodot privindu-l pe sclavul Esop, de origine tracă, pe care s-au sprijinit majoritatea celorlalte relatări, apoi despre Suidas, care scrie că fabulistul, „ucis pe nedrept prin aruncare de pe stîncile fedriene, în vremea celei de-a 54-a olimpiade”„era samian sau sardinian. Eugeiton spune că ar fi fost mesembrian; alţii că era frigian din Cotyaium”.

Traducerea din greacă a fost alcătuită pe baza cărţii lui Émile Chambry, Ésope, Fables, Collection des Universités de France, Paris, 1927.

Pentru mine, a fost ca şi cum aş fi redescoperit o lume aparte, pe care mi-au dăruit-o odinioară oameni dragi, parfumul acelor ani revenind în sufletul meu pe măsură ce treceam prin paginile cărţii – atent şi îngrijit realizată – pe care o datorăm cunoscutului traducător şi profesor ieşean. Închei această scurtă semnalare, şi cu un îndemn la lectură, dar şi cu o fabulă, Omul şi cîinele: „Un om muşcat de un cîine rătăcea după un tămăduitor. Cineva îl sfătui să-şi şteargă sîngele cu pîine şi s-o arunce cîinelui care l-a muşcat. Dar omul îi răspunse: «Dacă voi face aşa, mă vor muşca toţi cîinii din cetate». Astfel, şi netrebnicia oamenilor, cînd e ademenită, se aţîţă mai mult la nedreptăţi”.

 

 

Teodor Dume, Vitralii pe un cer scorojit (aforisme, citate, gînduri-sentimente), cuvînt înainte de Ionuţ Caragea, Editura PIM, Iaşi, 2016, 126 p.

 

Cu ceva timp în urmă am publicat un grupaj de poezii al lui Teodor Dume în revista „Poezia”. Acum am lecturat o carte de „aforisme, citate, gînduri-sentimente”.

Nu este primul volum în care sînt aforisme pe care îl prezentăm în această rubrică sau la „Cartea străină” (de la noi, mai recent, cărţi semnate de Vasile Ghica şi Ionuţ Caragea, din afara ţării – de autori din zona fostei Iugoslavia), şi de fiecare dată am amintit că fiecare apreciază în felul lui aceste mici flori ale spiritului, „puse de-o parte” pentru cititori (etimologic, aforism din greacă, de la infinitivul aforizein: a alege, a pune de-o parte, a distinge/ a face distincţie), în timp, de multe nume celebre (între care, de pildă, la noi: Anton Pann, Nicolae Iorga, Păstorel Teodoreanu, Lucian Blaga, Emil Cioran; în O antologie cronologică a aforismului românesc de pretutindeni, Efim Tarlapan a avut în vedere şi autori de la Dimitrie Cantemir, Eminescu, Ibrăileanu, Caragiale, Tudor Arghezi, Marin Preda ş.a., pînă la anul în zilele noastre, spre 2005, anul editării, dar care, la o nouă ediţie, foarte probabil ar putea cuprinde mai mulţi autori contemporani), şi care, de multe ori, cum se întîmplă şi acum pot constitui o lectură plăcută. De altfel, Teodor Dume este un autor cunoscut între cei care practică acest gen, texte ale sale fiind selectate în Antologia aforismului românesc contemporan, realizată de Asociaţia Culturală Citatepedia, scrie Ionuţ Caragea în cuvîntul său de început.

Nu de puţine ori atît aforismele, cît şi „gîndurile şi sentimentele” lui Teodor Dume (uneori în nuanţe mai întunecate) – despre iubire, sărăcie, relaţia cu Dumnezeu, sex, viaţă şi moarte, bani, lipsa banilor ş.a. – par să sune ca şi cum, scriindu-le, autorul s-ar elibera de apăsarea lor în suflet. Încastrată în cuvinte căutarea, poate chiar suferinţa ori eventualele eludări a incertitudinii par a se „alina” cumva prin feluritele litere care se aştern descompunîndu-le şi recompunîndu-le, într-un fel, la diferite nivele, aşa fel încît să poată fi spuse, prefăcute în acest altceva care se aşterne pe coala de hîrtie. În acest fel poţi vorbi despre amărăciunea nelecuită a pierderii (sau a înţelegerii acesteia, care doare), îmbrăcînd, uneori, cuvintele în ironie, folosind, poate, şi un soi de mecanism al unui fel translaţii în formule textuale a „gîndurilor şi sentimentelor”.

Încheiem cu cîteva exemple: „prefăcătoria e o componentă a neputinţei tale care te protejează de tine însuţi”; „este mai uşor să promovezi o minciună decît să accepţi un adevăr”; „sexul e singura bijuterie umană pe care o/ poţi cumpăra/ şi care generează curiozitatea/ însă nu şi împlinirea”; „nu ştiu dacă amprentele/ tatălui meu/ sînt puncte pe/ o linie continuă sau/ un timp între mine şi Dumnezeu”; „gelozia e un fel de ură împachetată frumos/ sau o zbatere de fluture/ prins între geamuri”.

 

Maria Cristina Aboboaie, Sociologia terorismului, Editura Lumen, Iaşi, 2014, 308 p.

 

Din nefericire, un „subiect” care umple canalele de ştiri este cel al atentatelor teroriste. Mulţi cred, din diverse motive, că „nouă nu ni se poate întîmpla”. Pe de altă parte, vedem cum unii definesc o faptă „terorism”, alţii îi spun „ripostă”, „răspuns” sau „act justificat”, pentru „eliberare” ş.a. (Cum spunea Ronald Reagan: „one man’s terrorist is another man’s freedom figther”). Sau cum se schimbă „perspectiva” – cei care au vizionat, de pildă, seria „Rambo” îşi aduc aminte că un episod e dedicat „bravului popor afgan”, mujahedinilor care luptă împotriva opresorului sovietic; azi, aceiaşi mujahedini sînt priviţi din altă perspectivă. Pot fi „găsite şi alte astfel de exemple, nu puţine, din perspectiva ruşilor, europenilor, arabilor ş.a.

Dincolo de faptul că asasinarea unor oameni nevinovaţi într-un atentat nu are nici o justificare logică, dacă vrem să înţelegem ce se întîmplă în jurul nostru azi e necesar să pricepem cum, de ce au apărut şi în ce fel se manifestă, dacă şi cum pot fi prevenite/ combătute aceste acte care ne bulversează vieţile. Rădăcinile/ cauzele a ceea ce numim acum „terorism” nu sînt deloc simple, definirea nu a fost deloc uşoară, dat fiind, scrie autoarea, că „statele au experimentat variante specifice şi individuale de terorism”, apoi „nu se referă la o singură formă specifică de violenţă politică, fiind în acelaşi timp un termen peiorativ, cu conotaţii negative, un termen politic al stigmatizării care poate fi folosit pentru subminarea oponenţilor”, şi „nu există o esenţă intrinsecă a acestui concept, fiind un construct care reflectă interesele celor care l-au formulat”. În fapt, de obicei, scrie Maria Cristina Aboboaie, „guvernele sînt cele care deţin puterea asupra definirii” acestui concept, „cei care săvîrşesc acte de terorism nu folosesc acest termen pentru a se descrie pe ei înşişi, ci expresii precum revoluţionar, luptător pentru libertate, martir, soldat”.

De aceea am lecturat cu interes mai multe cărţi pe această temă, între care şi aceasta apărută la editura ieşeană Lumen, între definiţii, concepte, argumente şi legi, categorii, chestiuni internaţionale etc., fiind abordate şi aspecte privind ţara noastră, cum se raportează oficial la acest fenomen transfrontalier cu profunde şi complexe implicaţii.

Structura cărţii (după lista figurilor, lista tabelelor, abrevieri şi acronime, glosar, mulţumiri şi introducere): Cap. I. Sociologia terorismului internaţional: provocări şi priorităţi, Cap. II. Terorismul internaţional: istorie, evoluţie, forme sociale de manifestare, Cap. III. Metode de acţiune socială ale terorismului, Cap. IV. Fundamentalismul islamic şi terorismul internaţional, Cap. V. Islamismul militant – ipostază socială a terorismului internaţional, Cap. VI. Prevenirea şi combaterea terorismului internaţional. O perspectivă sociologică, Cap. VII. Cercetarea sociologică privind prevenirea şi combaterea terorismului internaţional în România, Cap. VIII. Concluzii, Bibliografie generală, Legislaţie naţională, Surse on-line, şi, în final, anexe – Anexa 1 : Lista tratatelor multilaterale şi bilaterale în domeniul prevenirii şi combaterii terorismului internaţional ori al unor forme ale criminalităţii organizate, conexe terorismului, la care România este parte, Anexa 2: Acte normative aplicabile în domeniul prevenirii şi combaterii terorismului pe teritoriul României, Anexa 3. Planul de comunicare publică (extras) al Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de casaţie şi Justiţie, Anexa  4. Ghid de interviu.

Sînt multe aspecte tehnice dar şi de detaliu care pot ajuta pe cel interesat să înţeleagă mai limpede ce înseamnă/ cum e definit şi cum se încearcă a fi combătut/ prevenit pe plan internaţional acest flagel care distruge vieţi şi schimbă, în aceste vremuri, practic modul de trai al unor indivizi, al unor ţări.

 

Constantin Guzgă, Minerale în vitrină, cuvînt pe coperta a 4-a de Cassian Maria Spiridon, Editura Timpul, Iaşi, 2012, 90 p.

 

Un debut amînat destulă vreme, ţinînd cont că poemele apărute în acest volum au fost scrise între 1991-1995), o selecţie de „minerale în vitrină”, şi de imne „eternei zidiri”, cum sună titlurile a două poeme, adună în acest volum Constantin Guzgă.

Sînt poeme care, în mare, am putea spune că au un ton care se situează undeva la hotarul dintre confesiune şi fervoare religioasă, dintre „suferinţele izbăvitoare” dar şi „dragostea ocrotitoare” pe care le pot dărui fiinţei umane credinţa, viaţa trăită frumos, aşa cum e datul dar şi cum ne „îndrumă” dorinţele şi visele noastre, de cînd „ne naştem sîmbure vremelnic”, păşim printre zile „într-o tainică trăire”, descoperind „greul lumii”, dar şi frumuseţea ei, aşa cum îşi doreşte să o facă şi autorul acestui volum, ca un adevărat „rob al cuvîntului”, privind înlăuntrul său, dar şi la „cerul curat scăldat de lumina stelară”. „Aşa vom înnegri a vieţii albe file/ cu dorurile noastre/ privind mereu în urmă, tînjind spre înainte”, scrie Constantin Guzgă. Sînt şi poeme dedicate poeziei, poetului, iubirii (care poate fi o „dragoste ocrotitoare sau „o naştere spre ardere-i/ iubirea”), lui Ştefan Vodă (poemul de deschidere se intitulează Rugă către Ştefan) dar şi satului natal, „pictat” în cuvinte muiate în culorile nostalgiei, a dorului. Poemele sînt fie construite în ideea de căuta muzicalitatea prin rimare (cu unele brize de influenţe, poate, nu foarte apăsate însă), fie în vers alb. Sînt şi căutări evidente pe calea definirii un fel de a scrie. Tropii sînt, în general, alcătuiţi/ rezultaţi din alăturări normale de cuvinte, dar apar şi expresii interesante, surprinzătoare chiar dat fiind tonul/ stilul general al cărţii – de pildă: „dansez un step imaginar pe-o stea”.

Iată că, după Theodor Damian, Dorin Ploscaru, Marcel Miron ş.a. – dacă e să amintim doar cîteva dintre numele de autori contemporani publicaţi în revista noastră – o nouă voce din rîndurile preoţilor caută şi calea poeziei pentru a-şi zidi mesajul în cuvînt.

Una peste alta, sînt semne care ne îndeamnă să aşteptăm apariţia unor viitoare cărţi ale lui Constantin Guzgă, în care sperăm că se va apropia de calea pe care şi-o doreşte întru aşternerea gîndurilor sale în scris şi îşi va împlini, astfel, şi acest dar.

 

Revista indexata EBSCO