Dec 13, 2016

Posted by in ARTE

Dragoș COJOCARU – Macbeth la Beijing sau despre șansa orientală

            Capitala Chinei se poate lăuda cu unul dintre cele mai moderne şi mai frumoase complexe create la scară planetară pentru artele spectacolului: aşa numitul, în traducere engleză, National Centre for the Performing Arts (pe scurt NCPA), o construcţie proiectată de arhitectul francez Paul Andreu, specialist printre altele în aeroporturi. Elipsoidul de sticlă şi metal din Beijing, amplasat într-un parc din imediata apropiere a Casei Poporului şi a Oraşului Interzis, apare culcat la orizontală şi pe jumătate scufundat într-un lac de mică adâncime dar de mare întindere, iar intrările (una pentru artişti şi alta pentru public) se fac prin două coridoare situate la subsol, la cele două capete ale ovoidului, pe sub apele bazinului, în aşa fel încât trecătorul poate privi de jos în sus raţele care traversează întinderea acvatică, eventual scuturându-şi cozile ude, parcă în ciuda vie a suratelor lor nu mai puţin apetisante, însă deja bine rumenite, din unele vitrine ale oraşului vechi. Reprezentaţiile de operă au loc în sala cea mai mare din cele trei ale complexului, cu o capacitate de 2416 locuri: o sală modernă şi arătoasă fără extravaganţă, cu acustică foarte bună. Complexul a fost inaugurat în 2007, iar protagonistul voiajului nostru galactic se afla, în luna septembrie 2016, la cea de-a treia sa mare colaborare cu Opera din Beijing (ne referim aici la opere complete cu mizanscenă), după precedentele spectacole de Nabucco şi Simon Boccanegra, din 2014 şi respectiv 2015. Aceste turnee din Extremul Orient prezintă un dublu avantaj (pe lângă farmecul exotic al călătoriei în sine): unu, că prezintă montări în principiu tradiţionale, fără pistoale în loc de săbii şi motociclete în loc de cai, deşi profită la maximum de o remarcabilă tehnică de avangardă; doi, că au în vedere publicarea şi difuzarea evenimentelor pe DVD (deocamdată a apărut Nabucco, dar le aşteptăm cu încredere şi pe următoarele). Astfel, marile creaţii baritonale din etapa crepusculară a Regelui Operei au şansa de a se păstra pentru viitorime în versiuni nu doar credibile dramatic, ci şi extrem de spectaculoase.

Aşadar, nu puteam rata această a treia şansă de a-l vedea la lucru pe marele spaniol în China, într-un context, iată, cum nu se poate mai favorabil, şi mi-am asumat aventura vizei şi a voiajului pe tărâmurile îndepărtate de la Soare-răsare: pentru obţinerea biletelor de intrare la cele două spectacole, din 7 şi 9 septembrie, se cuvine a-i mulţumi prietenei Lan Xiao, o înfocată şi fără de rezerve susţinătoare a lui Plácido Domingo, prezentă pretutindeni pe glob, inclusiv la concerte care nouă ne-au scăpat. Şi, după rigorile extreme ale controlului de la intrarea în teatru (control executat după metodologia în vigoare pe aeroporturi), aşadar lipsit de camera foto care altminteri mă însoţeşte pretutindeni, am putut savura, într-o ambianţă de mare căldură, cu aplauze şi urale prelungite, cele două reprezentaţii de Macbeth verdian de la NCPA montate cu prilejul comemorării a 500 de ani de la moartea lui William Shakespeare. Alte câteva spectacole s-au jucat cu o distribuţie paralelă.

Pentru aceste eveniment, mizanscena i-a fost încredinţată unui monstru sacru din domeniu, regizorul Hugo de Ana (ajutat de o echipă sută la sută italiană), regizor care, la înălţimea faimei de care se bucură, şi-a asumat totodată scenografia şi costumele. Direcţia aleasă de regie s-a îndreptat către o concepţie ce poate fi comparată cu Game of Thrones (serial de televiziune de mare succes, unde înfăţişări şi comportamente medievale se manifestă în decoruri unde trecutul şi viitorul coabitează sub influxurile unei magii atotputernice). Elemente de arhitectură străveche, reliefuri şi pietre tombale, coloane masive şi inscripţii murale sunt completate prin emisfere abstracte şi proiecţii zodiacale. Fantomele înspăimântă de-a binelea, în timp ce ramurile purtate de oşteni simulând deplasarea codrului din Birnam spre Dunsinane sunt cât se poate de naturale. Astfel, realul şi imaginarul îşi dau mâna în alcătuirea unui tablou complex şi încărcat, cu aluzii numeroase şi contondente, întrucât tragedia lui Macbeth are valenţe universale.

Pe scenă şi în fosă, corul şi orchestra Operei din Beijing au evoluat la cote sărbătoreşti, sub bagheta maestrului Daniel Oren: acesta a oferit o lectură mai curând tehnică a partiturii, privilegiing o precizie susţinută adesea prin tempi acceleraţi, fără căutări metafizice şi fără scăpărările de geniu ale tizului Barenboim, bunăoară. Rolurile mici au fost acoperite de profesionişti conştiincioşi: Jin Wang ca doamnă de companie a lui Lady Macbeth, Wensuai Liu ca medic, iar Malcolm, rol de tenor cu ceva mai multe pretenţii vocale, a fost jucat cu mult entuziasm de Yang Luo, care se bucura radiind copilăreşte la identificarea pădurii Birnam…

O impresie foarte bună a lăsat tenorul Chong Wang în rolul lui Macduff: un tânăr solist devotat trup şi suflet meseriei, cu voce generoasă şi temperament scenic expresiv, accentuând admirabil latura eroică a marii sale arii „Ah, la paterna mano”… Dar şi mai impresonantă a fost prestaţia basului Hao Jian Tian în rolul Banco: artistul, aflat acum la maturitate, a avut parte de o carieră internaţională prestigioasă, iar acum ne-a arătat că îşî merită poziţia în circuitul internaţional, printr-o prezenţă scenică impresionantă, cu joc actoricesc dozat cu ştiinţă, vocalmente admirabil, cu joase vibrante şi acute răsunătoare.

Soprana Xiuwei Sun, o favorită a publicului din partea locului (parteneră a lui Domingo şi în Nabucco din urmă cu doi ani, într-un rol de asemenea extrem de dificil), a fost Lady Macbeth (sau poate „Mrs. Macbeth”, cum am citit într-un rezumat al tragediei de pe site-ul teatrului). Artista are calităţile ei şi, în afara scenei, e o persoană foarte simpatică. Puţinătatea sa corporală îi retează însă din prestanţa scenică, iar organul vocal apare uneori obosit, ca de pildă în simplificarea unor paseje de coloratură dramatică, ori în evitarea supracutei de încununare a scenei de nebunie. Scenă pentru care, de altminteri, a oferit o versiune bine aprofundată şi chiar impresionantă, mai ales în seara de 9 noiembrie.

Pentru Plácido Domingo, această serie de Macbeth este a treia din carieră, după debutul la Berlin şi reluarea de consolidare la Valencia din 2015. Totodată, este prima dintr-o serie de trei consecutive, ce îl va mai purta la Los Angeles în septembrie şi la Viena în noiembrie. Rolul îi oferă abundent prilejuri de ilustrare a posibilităţilor sale artistice, iar acum, după o pauză de asimilare, apare şi mai aprofundat decât în predecentele ocazii. Capacitatea de a surprinde de fiecare dată spectatorul avizat este nelimitată, cum nelimitate par şi resursele vocale ale tenorului. Energia leonină cu care îşi afirmă regalitatea scuturându-şi coroana pe sub nasul musafirilor la banchet are proporţii epice, iar frumuseţea timbrului vocal şi perfecţiunea legato-ului verdian cu care susţine marea arie „Pietà, rispetto, amore” sunt culmi absolute şi definitive ale istoriei melodramei. Aria concluzivă „Mal per me” din varianta italiană 1847, la care Domingo ţine neapărat pentru justificarea personajului, a fost de fiecare scufundată într-un vacarm de ovaţii incredibile, întârziind parcă la nesfârşit finalul coral al operei (preluat în completare din varianta franceză 1861): iar ridicarea trupului neînsufleţit al sângerosului tiran de un grup de oşteni se solda negreşit cu reluarea ovaţiei în aceiaşi termeni de intensitate şi de durată, sub privirile răbdătoare şi admirative, deja în afara oricarei verosimilităţi dramatice, ale întregului ansamblu angajat în fosă şi pe scenă.

Şi iată cum, asemenea Sfântului Graal din poveştile medievale, Plácido Domingo poate transforma timpul în spaţiu. Probabil însă că numai el îl poate face iertat pe Macbeth. Să fii de faţă la asemenea minunăţii nu e puţin lucru…

 

Macbeth. Beijing, NCPA. 07&10 Septembrie 2016, H 19:00. Plácido Domingo (Macbeth), Xiuwei Sun (Lady Macbeth), Chong Wang (Macduff), Hao Jiang Tian (Banco), Yang Luo (Malcolm), Jin Wang (Dama di Lady Macbeth), Wenshuai Liu (Medico), Chong Wang (Sicario). Dirijor: Daniel Oren. Lumini: Paolo Mazzon. Proiecţii video: Sergio Metalli. Costume, Scenografie şi Regie: Hugo de Ana.

Revista indexata EBSCO