Dec 13, 2016

Posted by in ARTE

Marian Sorin RĂDULESCU – Tini Erdmann – o subtilă comedie umană

La box office, pe ecranul electronic dreptunghiular cu filmele din program, în dreptul lui Toni Erdmann scrie „comedie”[1]. Atât. În sală însă – dacă intri – te așteaptă nu atât o comedie, ci mai degrabă o subtilă comedie umană, o tragi-comedie (însă cuvântul acesta – „tragedie” – nu mai e la modă, sperie publicul, chiar și atunci când e mascat de eufemismul „dramă”), ceea ce e cu totul altceva. Umorul din Toni Erdmann – inteligent dozat alături de spleen, de tandrețe paternă și de înstrăinare filială, de fin comentariu socio-cultural – e un fel de haz de necaz sau de-a râsu’-plânsu’. Totul într-un film de 162 de minute[2] ce comunică, surprinzător, prin expresivitatea actorilor, chiar și atunci când aceștia nu au vorbe de spus.

 

În filmul lui Maren Ade, co-produs de Ada Solomon (și propunerea Germaniei pentru Oscar 2017), un tată poznaș încearcă zadarnic – prin amuzante și repetate deghizări, care de care mai „horror” – să-și trezească fiica din atâtea părelnicii, s-o reînvețe să zâmbească, să cânte, să se bucure. O întreabă dacă găsește, cât de cât, plăcere în munca pe care o face. Unde ai văzut tu oameni care să se bucure, să fie fericiți sau să trăiască cu adevărat? – îi răspunde ea. Spre final, după mai multe peripeții și încurcături, într-un parc bucureștean unde zărim o măreață cruce de piatră, fiica își îmbrățișează tatăl (care poartă acum o mască păroasă despre care aflăm că, în tradiția bulgară, aduce noroc și alungă spiritele rele). Cu puțină vreme în urmă vizitaseră o familie de români care încondeia ouă de Paști. Asumate în libertate, ca pe o taină, Crucea și Învierea devin semnul suprem al împărăției care – să nu ne amăgim! – nu este din această lume. Un semn – ca și la Fellini sau ca în Sieranevada lui Cristi Puiu, ca în Călăuza lui Tarkovski, ca în Concursul lui Pița ori în Umbra de nor a lui Jude – mult prea ușor trecut cu vederea (sau politizat) și, oarecum, înghițit de ritmurile civilizației. La urmă, fiica va abandona jobul de la multinaționala bucureșteană, însă nu pentru a lua o pauză din ceea ce englezii numesc a rat race, ci pentru a schimba decorul: pleacă să lucreze – tot în domeniul corporatist, tot la nivel înalt – în Singapore.

 

Toni Erdmann, ca și altădată Buñuel sau Bergman, ca – mai recent – Puiu, Mungiu sau Jude, nu dă soluții, nu moralizează. Lasă privitorul să deslușească sensuri și înțelesuri. Care ar putea fi vecinătățile cinematografice ale acestui puzzle tragi-comic despre risipire, însingurare și importanța de a nu-ți pierde umorul? Iată doar câteva: La dolce vita[3] (Fellini), Blowup (Antonioni), Celebrity (Allen), La Grande Bellezza (Sorrentino), Sieranevada (Puiu) și, în variantă hardcore, Happiness (Solondz). Toate, variațiuni bitter-sweet pe aceeași temă: fericirea.

[1] „Cârligul” cu care gospodarii de la Cinema City au încercat să vândă „comedia” nu a funcționat: publicul de la mallul din Timișoara (cel cu 13 săli de proiecție, care – din când în când – tolerează și altceva în repertoriu decât filme-conservă made in the USA) l-a întâmpinat cu răceală și filmul n-a rezistat în program decât o săptămână.

[2] Cristi Puiu nu e singurul care nu se înduplecă să taie din bogatul material filmat pentru a-și spune povestea în convenționalele – cu aproximație – 90 de minute.

[3] În ultima scenă din filmul lui Fellini îl vedem pe un țărm de mare pe jurnalistul monden interpretat de Marcello Mastroiani venind, în zori, de la (încă) o petrecere-orgie. Niște pescari au scos pe mal un pește uriaș care fusese ucis și al cărui ochi privește spre noi. Jurnalistul ahtiat după știri de scandal este mahmur și cade în genunchi. I se pare că zărește o tânără care-i face semn să vină spre ea. Clipește din ochi și nu-i vine să creadă. Sedus de inocența ei ce e, parcă, din altă lume, dă să se ridice în picioare. În secunda următoare însă, gașca de petrecăreți îl cheamă să li se alăture. Ceea ce și face, dând din umeri, ca și când ar vrea să-i spună fetei că n-are încotro, e musai să se întoarcă la ei. Cu o înțelepciune încă neatinsă de vicleșug, fata înțelege și, din priviri, îi urează durm bun. Contrar părerii generale despre „decadenţa”, „libertinajul” şi „gustul pentru profanare” al lui Federico Fellini, Nicolae Steinhardt (într-o epistolă către Virgil Ierunca, publicată în volumul Dumnezeu în care spui că nu crezi) consideră că La dolce vita este „o bucată evident şi nemijlocit christică, ortodoxă cu desăvârşire, o adevărată pagină de propovăduire evanghelică prin mass media, în care chemarea lui Hristos vibrează pe înţelesul oricui ştie să vadă şi să audă câtuşi de puţin”. Nu pierde ocazia de a remarca „splendida imagine iniţială a statuii care pluteşte deasupra Romei” (la începutul filmului), peştele („care, fireşte, e Ichthys”) din final, „mort de trei zile şi tras de pescari în năvod”, şi „ochiul lui atotştiutor şi pătrunzător”. În fata blândă şi curată („Biserica, cred”) din ultima secvenţă, Steinhardt vede o chemare pe care Marcello Mastroianni o ascultă pe jumătate surd („condiţia umană”), în genunchi.

Revista indexata EBSCO