Dec 13, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Simona MODREANU – Farmecul discret al matematicii

Recent încheiata ediţie a FILIT – la fel de intensă, efervescentă şi incitantă ca cele precedente – ne-a adus în atenţie şi în prezenţă un tînăr scriitor francez, François-Henri Désérable, considerat revelaţia anului 2015 în Franţa, ceea ce nu-i deloc puţin lucru, dată fiind densitatea de talente şi orgolii pe metru pătrat hexagonal! Ba mai mult, romanul cu care şi-a făcut intrarea în lumea literelor înalte, Évariste (Gallimard, 2015) intrigă prin personajul emblematic ales, anume Évariste Galois, matematicianul care, la începutul secolului al XIX-lea, definea condiţiile necesare şi suficente de rezolvare a ecuaţiilor prin radicali şi deschidea poarta matematicilor moderne… Iată un subiect care ar fi putut interesa vreun jurnalist ştiinţific sau vreun biograf pasionat de formule algebrice. Dar nu, geniul care descoperea matematica la 15 ani, o revoluţiona la 18 şi murea stupid – cum altfel? – în duel la 20 de ani şi-a întîlnit, aproape două secole mai tărziu, spiritul înrudit în persoana unui scriitor de 28 de ani, care visa să devină o legendă a hocheiului pe gheaţă! A devenit în schimb o stea a literaturii, în ascensiune, şi un partener de dialog literar (şi nu numai!) sclipitor, exploziv, locvace, delicat, rafinat, frumos, fermecător, plin de umor şi fantezie. Nu degeaba l-au aşteptat carabinierii veneţieni la picioarele palatului Cantorini (patrimoniu UNESCO!), pe acoperişul căruia se urcase într-o noapte pentru a admira răsăritul de soare…

Născut la Amiens în 1987, François-Henri Désérable îşi petrece cea mai mare parte a copilăriei şi adolescenţei în acest oraş nordic, care astăzi îi pare plictisitor şi trist. Anii de liceu îl găsesc în Statele Unite, în Minnesota, unde cultivă visul american al sportivului de performanţă adulat de mulţimi în delir, după care revine în oraşul natal şi îşi anunţă părinţii că intenţionează să devină hocheist profesionist. Tatăl, care îi împărtăşea pasiunea şi care antrena echipa oraşului natal, îl înţelege şi îl susţine, dar pentru mamă, care renunţase la tot pentru a-şi educa frumos cei patru copii, dorindu-şi pentru fiecare o profesie onorabilă şi o căsătorie solidă, alegerea adolescentului echivalează cu un dezastru. Şi atunci, ca să împace pe toată lumea, François-Henri decide să se înscrie la facultatea cea mai apropiată de patinoarul din Amiens! Şi erau două, cea de Medicină şi cea de Drept. Prima a fost exclusă din start, lungimea şi dificultatea parcursului părîndu-i-se rebarbative, prin urmare, a absolvit Dreptul, continuînd cu un master la Lyon, unde a început chiar şi o teză de doctorat. În paralel, parcursul de hocheist l-a condus din echipă în echipă, toate de primă mînă, pînă la cei frumos numiţi ”Les Français volants de Paris”, pe care însă i-a abandonat în acest an, pentru a se consacra exclusiv literaturii. O literatură pe care a ignorat-o aproape complet pînă la terminarea liceului, şi de care s-a îndrăgostit iremediabil cînd i-a căzut în mînă Belle de Seigneur de Albert Cohen (un fel de a spune, cel mai probabil i-a căzut din mînă, avînd în vedere dimensiunile opului!). Atunci a hotărît că şi el vrea să scrie la fel, şi din acel moment, a început să citească tot ce neglijase în anii anteriori, ajutat, desigur, de o inteligenţă vie şi scormonitoare şi de o memorie pe măsură, ceea ce face că e aproape imposibil, astăzi, să-l suprinzi pomenind de o carte, un autor sau un eveniment planetar de orice fel va fi fiind pe care să nu-l cunoască sau de care să nu fi auzit măcar. El, care e prieten, sau cel puţin cunoscut, cu Jean d’Ormesson, Erik Orsenna, Jonathan Coe, sau… Amanda Lear, şi căruia editura Gallimard tocmai i-a plătit o călătorie nebună prin America de Sud, călare pe motocicletă, asemenea şi pe urmele lui Che Guevara, despre care urmează să scrie o carte la întoarcere… O întoarcere prezumtivă, cîtuşi de puţin obligatorie pentru cel care consideră că trebuie să se mişte repede dacă vrea să lase o operă în urmă, pentru că nu crede că are mult timp în faţă, perspectivă care, cu toată superba inconştienţă şi dezinvoltură a tinereţii, nu-l înspăimîntă cîtuşi de puţin.

În aprilie 2013, apărea Tu montreras ma tête au peuple (Vei arăta poporului capul meu), tot la Gallimard, o povestire istorică despre ultimele clipe ale marilor figuri ale Revoluţiei franceze, lucrare deja distinsă de Academia franceză cu premiul literar al Vocaţiei, după care au urmat multe altele. Era confirmarea unui talent autentic. Iar François-Henri Désérable a continuat să se intereseze de perioade şi personalităţi îndepărtate în timp, abordare şi preocupări, poate, surprinzătoare pentru un tînăr scriitor, şi toate aflate la marginea morţii, toate punînd întrebări fundamentale despre confruntarea fiinţei cu nefiinţa, despre acele clipe definitorii în care nimeni nu ştie exact ce se petrece în mintea şi în sufletul unui om. Un spaţiu al imaginarululi cu atît mai fascinant de explorat, lucru pe care François-Henri Désérable îl face cu o măiestrie şi un curaj ieşite din comun.

Laureat al bursei ”Écrivain” a fundaţiei Lagardère pentru proiectul său legat de figura genialului Évariste Galois, acest ”Rimbaud al matematicii”, autorul încheie şi publică în 2015 o foarte specială biografie imaginară, în măsura în care se ştiu foarte puţine lucruri despre scurta viaţă a revoluţionarului Galois – revoluţionar şi în sfera matematicii, dar profund implicat şi în mişcările politice şi sociale ale atît de tulburilor ani 1830, în care îl regăsim alături de alte personaje celebre, precum Raspail, Dumas, sau matematicianul Cauchy. Dar pariul lui Désérable era riscant şi din pricina unei – recunoscute – necunoaşteri şi neînţelegeri a conţinutului pur ştiinţific al descoperirilor şi demonstraţiilor tînărului Galois, atît de neaşteptate, încît au trebuit să treacă mulţi ani înainte ca scrierile sale să fie descifrate şi aşezate la locul cuvenit în istoria acestei ştiinţe. Ceea ce nu i-a scăpat însă scriitorului a fost dimensiunea estetică a unei demonstraţii matematice care, pentru a fi cu adevărat acceptată şi recunoscută, trebuie să fie simplă şi frumoasă. Iată o perspectivă ce se întîlneşte admirabil cu înalta idee pe care şi-o face despre literatură, singura capabilă, în opinia lui, să scoată oamenii din mormînt, să le ofere o nouă viaţă celor plecaţi. Şi care se combină perfect cu un stil unic, ireverenţios şi generos, prin care cititorul este în permanenţă provocat şi intrigat, interacţiunea cu cei pentru care scrie fiind o dominantă esenţială a existenţei creatoare a lui Désérable.

Războiul pe care, pînă de curînd, l-a purtat pe acea gheaţă care îi exorciza violenţa şi nerăbdarea constitutive, s-a mutat exclusiv în paginile cărţilor pe care le dedică unor momente intense şi unor oameni cu destin paradoxal, chinuit, imprevizibil. Unor fiinţe care ard mistuite de un foc sacru şi care, uneori, se regăsesc, asemenea pasionalului Évariste Galois care, în închisoare, aşteptînd ultima noapte, cea dinaintea duelului care avea să-i ia viaţa, trăieşte totodată graţia clipei finale, cea care îi dă forţa limpezirii demonstraţiilor sale strălucite, dar şi magia întîlnirii cu un alt geniu misterios, prematur dispărut, poetul Gérard de Nerval. Altfel spus, în cuvintele lui François-Henri Désérable, întîlnirea dintre Număr şi Verb, încheiată în zori, cînd, potrivit relatării din jurnalul lui Nerval, Numărul, care pleca spre duelul final, şi Verbul s-au îmbrăţişat şi şi-au promis că se vor revedea. „Or ştim, desigur, că nu s-au mai revăzut vreodată”…

 

Revista indexata EBSCO