Dec 13, 2016

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Marius CHELARU – Briza versului dinspre inima Anatoliei

„Ştiu, nu în bogăţie ci în trăirile adînci e armonia”

Halil Ibrahim Ozdemir

 

„Pietrele ştiu, pămîntul de aicea sînge a supt

Darul cel mai de preţ din inimă s-a rupt.

Cunoaşte-mă, mă vezi în căderea zidurilor

De aceea, Erzingean aparţine lumilor.”

Vehbi   Yurt, Erzincan

 

Erzincan este un oraş care poate oferi multora o lecţie de viaţă şi puterea de a construi continuitatea. Se află în inima Anatoliei. Anadolu, cum îi spun turcii, vine de fapt din lb. greacă – Aνατολή înseamnă „răsăritul soarelui” sau, pe scurt, „răsărit/ est”, alţii zic că poate şi „Orient”. Dar călătoria pe drumul etimologiei legat de numele acestei regiuni poate merge mai departe în timp, la hitiţi şi, cine ştie, poate mai înainte.  Oraşul, aflat în Doğu Anadolu Bölgesi, adică regiunea Anatolia de Est sau Orientală, cum i se mai spune, este pomenit din vechime în cronici. De pildă, să amintim doar una – în anul de graţie 6856 de la Facerea Lumii, adică pe 29 iunie 1347, scrie Mihail Panaretos[1] în „Cronica” sa, „mulţi turci au venit la Trapezunt”, conduşi de „Aches Anyapes” (probabil Achī Ayna Beg), tocmai de la „Erzinjan” sau Arzandjān, cum îi spuneau perşii, care trecuseră şi ei pe acele meleaguri. Aşezat la poalele munţilor Munzur, într-un peisaj de o frumuseţe aparte, respiră suflul noului izvorît din paşii istoriei, care sînt preţuiţi de cei din prezent, tocmai pentru că oamenii de aici nu s-au dat bătuţi şi, cu toate că, din timp în timp, cutremure nimicitoare aproape l-au ras de pe faţa pămîntului, de mai multe ori, de fiecare dată ei au găsit puterea să-l reconstruiască, să-i ofere viitor. Oraşul este cunoscut, chiar vestit de secole nu doar pentru puterea de a renaşte, pentru diverse meşteşuguri ale oamenilor locului (fapt amintit încă de Ibn Batutta: „…şi am ajuns la Arzendjîn.[…] Arzendjîn are pieţe bine poziţionate. Aici se fabrică stofe frumoase, care sînt denumite după numele lui. Are mine de cupru, din care se fabrică vase…”[2]), dar este cunoscut şi prin oamenii de litere, prin poeţi, numele unora fiind ştiut în toată Turcia, al altora chiar mai departe.

O altă carte la care am prilejul să colaborez (după romanul Dincolo de ceaţă şi altă selecţie de poezie turcă, semnalate în 2012[3], 2013[4] etc.) cu Halil Ibrahim Özdemir e o antologie de poezie contemporană din regiunea Erzincan, în traducerea semnată de Güner Akmolla. Sînt poeme alese de autorii antologaţi, pe care ei le-au considerat reprezentative pentru creaţia lor. Poezia unora o ştiam deja, parte fiind publicată în reviste ieşene[5]. Cît priveşte antologia, pornim şi de la premiza că putem considera că autorii antologaţi de H.I. Özdemir, reprezentantul zonei Erzincan în Uniunea Scriitorilor din Turcia, oferă o imagine, desigur nu exhaustivă, asupra a ce înseamnă/ cum se scrie poezia în Erzincan şi în regiunile învecinate din Anatolia.

Dincolo de faptul că în orice antologie se întîlnesc tipologii diferite de autori, paliere diferite din punct de vedere stilistic şi calitativ, se pot trage o serie de concluzii. Astfel, sînt cîteva dominante tematice, de vocabular şi stilistice/ construcţie a versului la mai toţi autorii (cu nuanţele personale), de la H.I. Ozdemir, antologatorul, sau Rıfkı Kaymaz, primul poet antologat, pînă la Vehbi Yurt, cu care se încheie cartea. Temele/ motivele dominate sînt patria, frumuseţile Turciei, în special ale regiunii în care sălăşluiesc autorii, limba (un poem al lui Rıfkı Kaymaz are titlul Limba maternă, frumoasa limbă turcă), istoria, legendele locului/ ţării, natura, muncile de zi cu zi ş.a. şi, poate în primul rînd, credinţa în Cel de Sus. Nu lipsesc, evident, nici temele eterne – dragostea, moartea, condiţia umană, nostalgia, dorul după cei pierduţi – foste iubiri sau aflaţi departe/ plecaţi din lumea asta –, dar nici subiectele legate de/ inspirate de conflictele contemporane (exemplu – poemul Durere pentru Bosnia, al lui Rıfkı Kaymaz) sau emigraţia. Spuneam că valorile trecutului sînt preţuite – un exemplu, poemul dedicat lui Mevlana[6] (Celîleddîn-î Belhî Rûmî), de Rıfkı Kaymaz, din care cităm o strofă: „De  sute de ani ne-ai chemat/ Spre adevăr şi spre dreptate./ Vino! Ai spus şi ai înălţat/ Iubirii inima ce în iubire bate.”

Autorii îşi construiesc cel mai adesea versul (folosind un vocabular în cea mai mare parte accesibil, uneori şi toponime, nume proprii) şi căutînd muzicalitatea datorată/ dăruită de rimă şi ritm, alteori, în cheie spre modern, încercînd să o obţină prin sonoritatea limbii, dar şi prin felul în care-şi exprimă ideile. Unii folosesc mai pregnant metaforele, alţii aleg mai degrabă jocul cuvintelor pentru a da forţă versului lor, unii (cei mai mulţi) sînt înclinaţi spre maniera de a obţine frumuseţea versului după moda poemelor clasice, dar căutînd o cheie a zilelor lor, alţii merg şi pe calea modernă. Cîteva cuvinte despre fiecare autor în parte:

Rıfkı Kaymazcare, cu pana înmuiată în muzica dată de versul amintind de perioada clasică, ţese un poem din întîmplările legate de fapte trecute, dar importante pentru ţară, pentru mentalul colectiv – Legenda de la Çanakkale, apoi scrie despre emigraţie, situaţia din Bosnia din timpul conflictelor, Mevlana dar şi Eğin[7], şi, desigur, un cînt despre Muhammad şi începutul islamului – Cum vei putea povesti.

Halil Ibrahim Ozdemir vorbeşte, în vers rimat, despre lume şi oameni aşa cum sînt azi, întrebîndu-se „Cine va suporta preţul bombelor omorînd un om?”, sau: „Spunînd că ai o mie şi una de otrăvuri în tine/ Întrebi, mesele morţii în faţa ta, cine le pune, cine?”. Condiţia umană, paza în/ prin credinţă, viaţa care „are tenebrele minciunii în cutremurare”, „împodobirea” spiritului ca o „cale” spre împlinire sînt de asemenea în versul lui. Vorbeşte şi despre dragoste, de la clipele în care „flăcăul împlinit […] are iubire în suflet” şi „îşi oferea viaţa dacă te putea ţine de mînă”, pînă la etapa cînd bărbatul spune că „iubirea era mierea tinereţii, i-am pierdut timpul”. Dar, dacă „azi, din trecut, amintirile vin, încet”, nu uităm, scrie autorul, că „natura verde e iubire, se-ngălbeneşte apoi de îndată.” Important este în viaţă echilibrul. Un poem în despre viaţă şi poezie, în care apare şi Fuzuli[8], este Vechi Calendare. Amintim, în final, poemul dedicat mamei sale, poate cel mai muiat în cerneala inimii picurînd a dor, a sensibilitate, În mine ţi-a rămas amintirea.

Tahir Erdogan Şahin scrie despre viaţă („Viaţa mea, tu însemni anii cu care te-am aşternut pe un drum./ Restul nu se ştie, sînt zile risipite cînd am ascultat cu inima/ îndurerată fel de fel de suferinţe”), curgerea timpului, condiţia umană de la „lumina de foc a speranţelor”, bucurie, dragoste, căutare, renunţare, „pînă la sîngerarea inimii ce nu mai rezista durerilor”, patrie („tăind întinderile cu stîncile, avînd fluvii zgomotoase;/ munţii întinzîndu-se spre înălţimi,/ patrie, tu frămînţi în pieptul tău cerurile”), iubiri şi „poarta  trecutelor  iubiri”, zădărnicie, căutarea împlinirii, ceruri ş.a.

Lutfi Şimşek îşi aşterne în cuvinte gîndurile despre mama sa, dragoste, lume („lumea îmi pare o cîmpie/ fluviile apar ca o minune”), faptul că „frumuseţea e suflet dacă poţi să vezi”, visul la depărtări („o privighetoare în colivie stau/ gîndurile-mi zboară oriunde”), la alte lumi unde, poate, se află iubita care, parcă „este tot mai departe”, Mevlana şi învăţăturile lui ieri şi azi, ce însemnă poetul azi, ca şi întotdeauna, poetul care caută „sărutul trandafirului” ori legenda, ori „grădina pentru un pui de privighetoare”, avînd mereu o chemare „spre infinitul zării”.

Pentru Metin  Tombul poate că eşti îndrăgostit, dar „Ai cutreierat cu capul gol străzile,/ Inima ţi-a sîngerat cu neputinţele?”, iar despărţirea, fie şi pentru cîteva clipe, aduce „pustiul în viaţă”. Toate se sfîrşesc, banii, salariul, noaptea, ziua, doar iubirea nu, căci „este izvorul vieţii”. Aşadar, scrie mai ales despre dragoste, dar şi despre eliminarea diferenţelor dintre oameni (kurzi, turci ş.a. – „pe turci şi pe kurzi/ Nu-i despart nici pe cerchezi ori lazi”). Şi despre locurile în care vieţuieşte, pomenindu-le chiar în detaliu (de la Munţii Dersim, unde „sînt prunele sălbatice/ ale recoltei din Hakkari”, „măslinele de la Ayvalîk”, „tulpinile cu har” din Şemlidi, Ciukurgea etc.).

Ayhan Uçar scrie despre sfîrşitul unei iubiri („departe stă iubirea ta ca un munte gol/ atîrnînd precum vîntul de nord”) şi eternitatea conceptului de iubire, a frumuseţii feminine şi ideea că „Oricare îndrăgostit îşi poartă iubirea în limba sa”, puterea credinţei, dragostea Celui de Sus pentru om („Hei, Doamne, n-am văzut niciun om părăsit de tine”).

Şeyhettin  Yalcinhaya începe cu un poem/ un cînt pentru fiul său, de sfătuire şi preţuire, pentru că el este şi viitorul familiei („Adeseori obligaţie îţi va părea tăişul sabiei/ Vei fi silit să afli muncind luminile ştiinţei/ Propria-ţi valoare o vei cunoaşte aşa, fiule”), dar şi unul pentru tatăl său. Scrie şi despre dragoste – „iubirea este silaba în care suferinţă zace goală”. Are şi o Poemă pentru  iubire: „Iubirea e aripa păsării, speranţa inimii./ E liniştea ce acoperă culmile munţilor”.

În cuvintele lui Metin Yıldırım simţim răsuflarea nostalgiei, apăsarea curgerii timpului pe care o cheamă toamna în sufletul său, sentimentul apropierii sfîrşitului („Acum se alătură naşterea şi moartea/ Îngerul morţii îşi poartă menirea,/ Vremea se-ntinde spre propriul final/ Fără să-ntorc cheia, m-apropii de mal”), dorul după persoana dragă pentru care lumina vieţii s-a stins şi „a rămas tristeţea” dar, cu toate acestea, scrie el, „avere am în suflet doar, văd ochii tăinuind iubire”. Pentru Metin Yıldırım prietenia trebuie preţuită, căci „prietenul bun e comoara din lume”.

Poemele alese de Vehbi Yurt, ca şi la Rıfkı Kaymaz, au o tematică mai largă, de la dragoste la întrebările care macină sufletul omului, „marile dureri ale fiinţei umane”, condiţia umană, pace („pacea din primăvară e soarele verii/ duceţi războiul departe, soarele e al lumii”; „în pace afli specificul fericirii umane”). Un poem în care creează şi imagini în nuanţe pastelate este „Moara”, în care înainte de infinit e o „staţie”, satul său, pe care-l „desenează” în cuvinte: „Pe drumul ce coboară cu apa din vale/ Trecînd prin via beilor udată de ape/ Pe creanga uscată nu rupe lemnul”.

De altfel, poemele din această antologie reflectă, întrucîtva, şi mentalitatea locului, felul în care s-a dăinuit în timp regiunea. De pildă, ca să încheiem vorbirea despre textele lui Vehbi Yurt, are poeme despre oraşul său, Erzincan, despre apa Firat-ului – să spunem că poveştile care curg pe Murat se întîlnesc cu apele din Kara Su, formînd Marele Eufrat, Firat sau mai departe, către lumea arabo-persană, unde i se spune al-Furāt.

Citim în antologie despre oraşe vechi – Kemah, Kemalye – , Melih Şah[9], al cărui mormînt l-am văzut lîngă ruinele vechii cetăţi de la Kemah, pe malurile Firat-ului, despre sufi, despre legendarul Munte Kaf, care ne duce cu gîndul la marile legende ale lumii islamului şi ale omenirii (1001 de Nopţi). Este poezia unor autori contemporani ai Anatoliei de azi, şi dincolo de opinia despre scriitura lor, prin cuvintele pe care le aştern în vers se răsfrînge şi o imagine a lumii din care vin. Şi de aceea am pus aceste cuvinte ale mele despre antologie sub semnul a două citate (şi existau şi alte variante care duceau cu gîndul şi la alte valenţe ale cărţii), unul din Ibrahim Halil Özdemir, cu viziunea sa despre ce înseamnă cu adevărat armonia vieţii, şi un altul despre oraşul Erzincan, semnat de Vehbi Yurt.

O carte care nu are pretenţia de a desena toate detaliile tabloului poeziei din această zonă, dar oferă o imagine conturată prin versurile acestor autori, în selecţia lor şi a lui Halil Ibrahim Ozdemir, şi în versiunea română semnată de Güner Akmolla.

 

Poezii alese de autori, antologie de poezie din zona Erzincan în selecţia lui Halil Ibrahim Ozdemir, versiunea română: Guner Akmolla, prefaţă: Marius Chelaru, Editurile Doğu, Ezincan, Turcia, 2014, 116 p.

[1] M. Panaretos (1320 – cca. 1390) a scris cronica, necunoscută pînă în secolul al XIX-lea, cînd a fost descoperită de Jakob Philipp Fallmerayer (1790 – 1861), considerată izvor de informaţii despre unul din „imperiile” care au succedat pe cel Bizantin, „Imperiul de Trapezunt/ Trebizonda”, al lui Alexios I Comnenul, care a fondat această entitate statală după ce cruciaţii au ocupat Constantinopolul în 1024, şi al succesorilor lui, între anii 1204-1246. Documentul conţine informaţii şi despre turcii otomani.

[2] Ibn Battuta, Voyages d’Ibn Batoutah: Texte Arabe, accompagné d’une traduction, par Charles Defrémery et le Dr. Beniamino Raffaello Sanguinetti, tome second, Paris, Imprime par l’autorisation de l’Empereur, a l’Imprimerie Impériale, 1854, p. 294.

[3] Un drum în timp şi spaţiu dincolo de ceaţă – despre: H.İ. Özdemir, Dincolo de ceaţă, roman, versiunea română: G. Akmolla, prefaţă: M. Chelaru, Printing and Binding Ermat Ofset, Erzincan, Turcia 2012, 274 p., „Convorbiri literare”, septembrie 2012.

[4] Nectarul florilor din livada poeziei turce, recenzie la – Türk lırık antolojisi/ Antologia  liricii  turce, antologie de H.İ. Özdemir, ediţie bilingvă turcă – română, versiunea română: G. Akmolla, prefaţă: M. Chelaru, Ed. Doğu, Erzincan, 2013, 290 p., aprilie 2013.

[5] „Poezia”, „Kadō”, ş.a.

[6] Nume întreg: Muhammad (persană: Mohammad) bin Baha’uddin Muhammad Valad; născut în localitatea Balkh, în Imperiul Persan, regiunea Khorasan (azi în Afghanistan), la sud de Samarkand, în 1207. Rumi: pentru persani, arabi, turci însemna bizantin / grec, Cel din Rum; Rum – Bizanţ. Supranumele vine de la faptul că a locuit în Bilad ar-rum, Ţara grecilor bizantini, cum era numită arabi, înainte de vremea Imperiului Otoman, zona Anatoliei Bizantine unde se afla statul Konya. Supranumit şi Mevlana (arabă: Mawla-na): stăpînul, maestrul, dascălul nostru, Mawlî-yê Rum, Maestrul din Anatolia bizantină.

[7] Vechiul Eğin, din 21 octombrie 1922, după Războiul Turc de Independenţă, urmare a unui decret, se numeşte Kemaliye, în cinstea lui Mustafa Kemal Atatürk. (Azi în Turcia sînt mai multe localităţi cu numele de Kemaliye, lîngă Bursa, Giresun, Manisa etc.) Apoi a fost parte a mai multor provincii turceşti – Elaziğ, Malatya şi, din 1938, Erzincan.

[8] Muhammed, fiul lui Süleyman, mai cunoscut după pseudonimul pe care şi l-a însuşit, Fuzûlî („Gură slobodă”). Fuzûlî (de peste 500 de ani versurile lui, scrise în azeră, turcă, persană, arabă sînt recitate pe un teritoriu întins de la Taşkent la Bagdad, de la Baku la Istanbul ori Cairo ş.a.) şi contemporanul său, Bîkî, sînt consideraţi de majoritatea specialiştilor cei mai mari poeţi de limbă turcă şi, după unii, şi persană, chiar arabă, cel puţin pentru epoca lor.

[9] Melek Şah sau, cum i se mai spune, Sultan Melik, unul dintre generalii lui Alp Arslan (al doilea dintre sultanii dinastiei selgiucide; a cucerit Georgia, Armenia, bună parte din Anatolia; victoria lui din 1071 împotriva bizantinilor, la Mazinkert, a deschis drumul turcilor spre cucerirea Anatoliei).

Revista indexata EBSCO