Dec 13, 2016

Posted by in ESEU

Bogdan Mihai MANDACHE – Alchimia în vremea scolasticii

Secolul al XIII-lea a fost apogeul Evului Mediu, a fost epoca în care au apărut marile sinteze doctrinale, fructele cele mai de preţ ale vastei mişcări intelectuale şi culturale cunoscută sub numele de scolastică. Multă vreme din dorinţa de a sublinia strălucirea Renaşterii, aceasta era contrapusă Evului Mediu întunecat; cum putea fi întunecat un veac, ne referim aici doar la cel de-al XIII-lea, în care au trăit şi scris Sf. Bonaventura, Albert cel Mare, Toma de Aquino, Siger de Brabant, Ramon Llull, John Duns Scotus sau Roger Bacon? Evenimentul care a marcat viaţa intelectuală a secolului al XIII-lea a fost pătrunderea filosofiei în cercurile creştine. Pentru prima dată, gîndirea occidentală se afla în prezenţa unei sinteze filosofice şi ştiinţifice puternice, de inspiraţie naturalistă, incompatibilă în multe privinţe cu viziunea creştină asupra universului. Cărţile lui Aristotel aduceau occidentului latin revelaţia unei cunoaşteri a cărei noutate, bogăţie, rigoare şi armonie îl surprindea. În şcolile de arte liberale, curiozitatea maeştrilor dar şi a discipolilor se deschide către Organon, către Metafizica sau Etica lui Aristotel, filosoful grec fiind escortat de o impunătoare suită de filosofi păgîni. Pătrunderea literaturii filosofice noi a avut un dublu ecou: pe de o parte a influenţat viaţa intelectuală, filosofia şi teologia, pe de altă parte a stîrnit reacţia Bisericii care a condamnat aristotelismul, fără a putea opri expansiunea sa; după 1250, filosofia şi teologia erau fundamental impregnate de un aristotelism eclectic, inspirat de Augustin, Avicenna, Averroes, amestecat cu elemente neoplatoniciene.

Secolul al XIII-lea a fost deopotrivă şi unul al afirmării alchimiei, printre promotorii ei regăsind nume ilustre ale teologiei, cum ar fi Albert cel Mare, Toma de Aquino, Arnaud de Villanova sau Roger Bacon. Toţi sînt autori de tratate de alchimie, dar primilor doi, cunoscuţi cu precădere pentru scrierile lor teologice, mult timp nu li s-a recunoscut paternitatea operelor alchimice, fiind considerate apocrife. Astăzi tot mai multe istorii şi dicţionare ale filosofiei şi ale teologiei trec în dreptul lui Albert cel Mare şi al lui Toma de Aquino titlurile tratatelor lor de alchimie. Continuînd mai vechiul şi beneficul proiect de a oferi cititorilor români textele fundamentale ale tradiţiei alchimice, Editura Herald ne propune volumul Arta Alchimiei. Compoziţia compoziţiilor. Despre piatra filosofală. Despre arta alchimiei, reunind scrieri aparţinînd lui Albert cel Mare şi lui Toma de Aquino, colecţia „Quinta essentia”, traducere din limba franceză de Gabriel Avram, 2016, 176 p.

Albert cel Mare a fost primul german care a obţinut titlul de maestru în teologie al Universităţii din Paris. A fost profesor în colegii dominicane, la Koln l-a avut discipol pe Toma de Aquino, episcop de Regensburg, predicator al cruciadelor; în 1941, papa Pius al XII-lea l-a ridicat la rangul de „protector” al ştiinţelor naturii; Albert cel Mare a fost considerat multă vreme un filosof corupător al teologiei, ducînd subtilităţile dialecticii şi metafizicii peripatetice în inima teologiei, corupînd-o. De o erudiţie impresionantă, Albert cel Mare a asigurat prin opera sa aculturarea latinilor punîndu-le la dispoziţie expunerea sistematică a cunoştinţelor filosofice şi ştiinţifice ale străinilor; primul interpret scolastic al ansamblului operei lui Aristotel, Albert cel Mare „a lăsat o operă monumentală, cu caracter enciclopedic, care acoperă toate domeniile cunoaşterii, atît în filosofie, cît şi în teologie”, scrie Alain de Libera. După obiceiul încetăţenit în rîndul autorilor de tratate alchimice, în primele rînduri ale scrierii Compoziţia compoziţiilor, Albert cel Mare mărturiseşte că nu va tăinui semenilor săi o cunoaştere revelată de graţia lui Dumnezeu, dar că nu o va da mai departe decît acelora care îl venerează pe Dumnezeu. Interesat de formarea metalelor, Albert cel Mare descrie varietatea din regnul metalelor prin diferenţa de coacere şi de descompunere, detaliind rolul sulfului, mercurului, arsenicului, atenţionînd că Elixirul nu se poate obţine dintr-o singură substanţă, Opera înfăptuindu-se din spirit, corp şi suflet. Urmînd operaţiunile alchimice în buna lor rînduială, folosind substanţele bine proporţionate, cunoscînd gradele de perfecţiune şi stricta folosire a focului, alchimistul va obţine mercurul înţelepţilor, care „nu este mercurul obişnuit, ci materia primă a filosofilor. Este un element lichid, umed, un dizolvant permanent, este esenţa corpului, Apa înţelepţilor, Oţetul filosofilor, Apă minerală, Rouă a slavei cereşti (…) adică Mercurul filosofilor. Acesta reprezintă forţa alchimiei; doar el ne poate ajuta să facem tinctura albă sau roşie.” Toată argumentaţia filosofului scolastic, îndrăgostit de ştiinţele naturii, este pentru a arăta că transformarea metalelor nu aparţine fizicii, ci artei alchimice.

A scrie chiar şi astăzi că Toma de Aquino a fost interesat de alchimie poate stîrni frisoane în rîndul celor care ştiu că doctor angelicus este autorul celebrelor Summa theologiae, Summa contra Gentiles sau Compendium theologiae, iar a-i atribui o lucrare de alchimie ar fi sinonim cu o blasfemie. La mijlocul secolului al XX-lea, C.G. Jung a adus din nou la lumină tratatul alchimic Aurora consurgens, atribuit lui Toma de Aquino, o atribuire surprinzătoare şi rareori luată în serios; totuşi, urmărind atent manuscrisul latin, Bernard Gorceix şi Marie-Louise von Franz l-au tradus în franceză şi, respectiv, în germană însoţindu-l de ample comentarii. Preţuind munca întreprinsă de M-L. von Franz, C.G. Jung a inclus traducerea însoţită de comentarii în Opere complete, volumul 14/3, Mysterium Coniunctionis. Grillot de Givry, cel care a tradus din latină textele care constituie volumul recent apărut, susţine că încă două texte alchimice îi sînt atribuite teologului scolastic, în ciuda opoziţiei ferme a lui Gabriel Naudé. Una dintre scrierile de alchimie ale lui Toma de Aquino este Despre Piatra filosofală în care pornind de la Meteorologicele lui Aristotel, autorul cercetează „cauza primordială care determină toate cauzele secundare”, structura şi esenţa metalelor, transmutarea metalelor prin schimbarea esenţei unui metal în esenţa unui alt metal. Pe urmele înaintaşilor, autorul tratatului susţine că „speciile nu pot fi niciodată să fie transmutate cu adevărat, ci doar atunci cînd s-a operat reducerea lor la materia primordială.” De ce alchimiştii în ciuda faptului că urmau operaţiuni minuţioase nu ajungeau la perfecţionarea operei? Adevărul era ascuns sub enigme aparent golite de sens, iar în operaţiunea alchimică era vorba de reţinerea mercurului în interiorul corpurilor pentru solidificarea structurii interne, pentru a opera reducerea la materia primordială. Sigur, un astfel de procedeu nu se descrie în amănunt, nu se dezvăluie decît celor ce au deprins modurile de sublimare, de distilare şi de îngheţare, forma vaselor şi cuptoarelor, cantitatea şi calitatea focului.

Tratatul Despre arta alchimiei debutează cu aceeaşi interdicţie de a dezvălui secretele, folosind un limbaj figurativ, cu îndemnul adresat celui la rugăminţile căruia a scris lucrarea să păstreze regulile în străfundul inimii, „sub o triplă pecete de neatins”. Munca alchimică stă sub semnul răbdării, precipitarea fiind opera diavolului, opera înfăptuindu-se „cu ajutorul unui singur lucru, al unui singur vas, al unei singure căi şi cu ajutorul unei singure operaţiuni.” Opera se realizează cu ajutorul mercurului în care se amestecă un ferment roşu  sau alb, elementele solare şi lunare nefiind străine Operei. În toate descrierile autorul tratatului insistă pe misterul regimului şi distribuirii focului şi „în direcţia inteligentă pe care o ia Opera.” Alchimia este o ştiinţă care se vrea magică, mistică şi operativă, cuvintele alchimice avînd mai multe sensuri; de aceea cititorul grăbit să decripteze textul de la primele rînduri va fi dezamăgit şi îl va gasi indescifrabil şi neinteresant, uitînd că misterul se dezvăluie celui ce merge în întîmpinarea lui. Cei răbdători vor înţelege că alchimia este o căutare, o cale de cercetare spirituală şi că piatra filosofală este principiul începutului şi sfîrşitului tuturor elementelor. Moştenitoare a filosofiei antice, a religiei vechilor egipteni, a gnozei alexandrine, a cabalei, a rozicrucianismului, alchimia nu a fost niciodată dogmatică, datorînd perenitatea sa plasticităţii, facilităţii de adaptare şi de metamorfoză.

 

Revista indexata EBSCO