Dec 13, 2016

Posted by in ESEU

Caius Traian DRAGOMIR – Exprimarea – libertate, degenerescență, agresivitate

Istoria Angliei este, în mai mare măsură decît aceea a oricărui alt stat modern, un adevărat sistem pilot ce a permis ca, înaintea altor guvernări înalt evoluate, rezultate ale unor organizări superioare, în condiţiile celor mai pretenţioase administraţii, elaborate în civilizaţiile de vîrf, în condiţii culturale de cea mai mare profunzime şi complexitate, să deschidă calea legiferărilor complete asigurînd ansamblul drepturilor individuale,conforme cu aspiraţii umane perfect legitime, şi care drepturi, numai odată dobîndite, conferă fiinţei omeneşti adevărata sa calitate de om. Setul de legi referitoare la drepturile omului se constituie de timpuriu, în Regatul Britanic, în ceea ce s-a numit „The Bill of Rights”. Despre ansamblul acestor drepturi, marile personalităţi ale Iluminismului, în secolul XVIII, în acea vreme a schimbării gîndirii filozofice privind umanitatea omului, afirmînd decisiv, irevocabil, condiţiile demnităţii sale, vorbiseră şi dezbătuseră intens, în condiţiile Parisului aflat într-o mare efervescenţă intelectuală. Aproape tot ceea ce era necesar, şi deci relevant pentru procesul eliberării fiinţei umane de opresiunea dogmatică fusese spus. S-a subliniat adesea că dacă intelectualitatea franceză, istoricii şi filozofii Franţei iluministe, au creat întreaga textură conceptuală privind trecerea devenită inevitabilă de la o lume învechită, ierarhizată inacceptabil, ca posibilităţi de acces la libertate şi, în general, la afirmarea de sine, la o lume nouă aparţinînd unor societăţi libere, de oameni liberi, îndreptăţiţi la iniţiativă şi afirmare, faptul practic , de transpunere în istoria vie a concepţiilor franceze a aparţinut în cea mai mare măsură ţărilor anglo-saxone, luînd după, hotărîrea celor treisprezece state care au constituit nucleul fondator al noii republici americane al Statelor Unite ale Americii, – forma Declaraţiei de Independenţă din 4 iulie 1776. S-a redactat şi aprobat oficial apoi textul Constituţiei noului stat, al Statelor Unite. Curînd după elaborarea acestui act, în care erau prevăzute toate modalităţile şi procedurile de constituire a autorităţilor publice ale Republicii, s-a constatat că în noua constituţie, a unei puteri ce se dorea şi se afirma drept democratică, nu erau prevăzute tocmai drepturile omului şi deci ale cetăţeanului statului creat. O simplă includere a drepturilor fundamentale la nivel inferior celui constituţional, chiar eventual alcătuind una sau mai multe legi, reducea forţe de impact a statului asupra societăţii ca voinţă democratică inconturabilă. S-au adăugat Constituţiei Americane zece amendamente – primele zece, în prezent, Constituţia Statelor Unite are, după aproape două secole şi jumătate de existenţă în calitate de lege supremă a marii naţiuni, nu mai mult de douăzeci şi patru de amendamente, fiind în ansamblu neschimbată – care au primit, ca întreg set, numele neoficial, dar perfect îndreptăţit, identic în raport cu numele britanic al grupului de legi privind libertatea şi drepturile, acela de „The Bill of Rights”. Unul dintre aceste zece amendamente priveşte dreptul de exprimare, un drept împotriva căruia nu se poate emite, sau revendica, nici un fel de restricţie legală. Tot ceea ce face Preşedintele Statelor Unite, la intrarea ţării într-un război, este să publice o declaraţie către naţiune în care solicită amabil sprijinul tuturor, îndeosebi cel al mediilor, de a nu pune în circulaţie informaţii sau opinii care ar putea aduce prejudicii ţării, statului, sau cetăţenilor americani, fie aceştia aflaţi sub arme, sau în orice altă condiţie. Cu toate acestea Curtea Supremă de Justiţie a Statelor Unite a decis că termenul de exprimare, necesitînd a fi exact definit, nu include, sub nici o formă, minciuna, calomnia şi pornografia. Ce se întîmplă însă cu incapacitatea mentală de a deosebi adevărul de fals, cu delirul, să zicem schizofren, inclusiv paranoic, cu ignoranţa şi nepregătirea profesională într-un domeniu în care totuşi un subiect ţine să se exprime, cu sadismul şi alte condiţii asemenea? Unul dintre cei mai celebri americani ai tuturor timpurilor – nu prea îndelungi de viaţa a acestui popor tînăr, totuşi suficienţi pentru o demnă selecţie -, respectiv Mark Twain spunea: „cine nu citeşte ziarele (deci nu se raportează la mediile epocii sale) este neinformat, cine le citeşte este dezinformat”. Să fie vorba aici doar de o glumă inspirată, sau de un adevăr mai curînd trist?

Este evident că libertatea de exprimare este o necesitate, iar dreptul principal de a uza de ea este non-negociabil. Problema libertăţii de care este vorba aici, non-negociabilă în fond, este cît se poate de obligatoriu a fi examinată într-o serie întreagă de condiţii referenţiale. În contextul condiţionării validităţii conceptului de exprimare, în termenii văzuţi de Curtea Supremă a Statelor Unite, încă a fost uşor de constatat, în textul de mai sus că o serie de alte elemente pot exclude uzuala interpretare a termenului în discuţie şi aceasta cu perfectă îndreptăţire.

În măsura în care minciuna nu poate fi acceptată ca formă de exprimare, apare întrebarea elementară, urmată de cel mai simplu răspuns: de ce? Pentru simplul motiv că acela care minte nu enunţă, nu comunică adevărul – exprimarea nu este pur şi simplu a noastră, ci revine unui adevăr; exprimînd adevărul abia atunci noi, aparent, deţinem dreptul de a ne exprima – dar este oare aşa? Ne amintim de o gravă şi profundă dilemă adusă la cunoaşterea noastră de Evanghelia după Ioan, Pilat îl întreabă pe Iisus ce anume spune El despre Sine. Iisus îi răspunde: Eu am venit ca să mărturisesc adevărul. Pilat, fără voinţă rea, dar înclinat, precum orice om educat al vremii sale, să trăiască dificile îndoieli cu privire la cunoaştere, frămîntat şi de obligaţia funcţiei sale de a judeca, rosteşte, fiind parcă în suferinţă: „ce este adevărul?” Iisus nu continuă dialogul, rămîne tăcut – nu îi împărtăşeşte lui Pilat, nesocotind, poate, că acesta ar fi trebuit să audă, ceea ce spune ucenicilor Lui: „Eu sînt calea, adevărul şi viaţa”. Mai există însă adevăr, în afara acestuia, dezvăluit apostolilor de Iisus?

Poate sta adevărul drept criteriu absolut al dreptului la liberă exprimare. Minciuna nu este doar un neadevăr – este, mai curînd, un neadevăr spus, scris, intenţionat, spre a induce pe cineva în eroare. Ce trebuie exclus, deci, din categoria dreptei exprimări care, în fapt este singura exprimare? În primul rînd a nu modifica intenţionat adevărul şi în mod special a nu îl modifica avînd o rea intenţie. Dar calomnia, cum trebuie a fi considerat un astfel de fapt? Este vorba de o minciună lansată cu intenţia specifică de a face un rău cuiva, unei persoane, unei instituţii, unei realizări. Aici lucrurile sînt clare – deşi ar trebui ştiut de ce în ţările sistemului euro-atlantic, inclusiv în România, calomnia a fost depenalizată. Aici ar trebui ştiut ceva: dacă a restrînge cuiva, oricui, dreptul la liberă exprimare este, în mod cert, o gravă infracţiune, a da în chip conştient o non-exprimare drept exprimare nu este tot o infracţiune? Care este însă situaţia răului generat printr-o exprimare corectă sub raportul adevărului? Ar fi probabil de spus că aici intră în cauză nu un act examinabil juridic şi, deci, de drept, ci etic, respectiv non-etic. În afară de raportul bine-rău, în faptul exprimării sau non-exprimării,intervine un al doilea element determinant pentru faptul de a uza în termenii dreptului de capacitatea şi voinţa exprimării; al doilea, nemaiexistînd un altul. Aceasta este cunoaşterea reală a conţinutului informaţional de exprimat, cunoaşterea deci, pregătirea, competenţa şi, nu în ultimul rînd, inteligenţa implicată în balanţă fiind cu dificultatea subiectului în cauză. Este preferabilă o rigiditate absolută în tratarea problemei dreptului la liberă exprimare, sau este mult mai firească o adaptare, îndreptăţită conceptual, raţional, logic, a utilizării acestui drept? Aici, opţiunea pentru una sau alta dintre aceste variante nu poate fi decît liberă şi, pentru fiecare dintre cei care fac alegerea, de asemenea îndreptăţită; o deschidere înspre cea de a doua posibilitate, aceea de o mai mare flexibilitate, sau mai exact spus, aceea flexibilă, a fost deja deschisă, deşi doar incipient, deci incomplet, prin decizia Curţii Supreme americane şi, eventual, poate încă a altor înalte instanţe juridice din lume. Depenalizarea calomniei, deşi mai nou apărută, se constituie însă cu un act în contrasens cu o asemenea orientare de drept.

Ansamblul celorlalte drepturi ale omului, cuprinse în diferitele Carte, de la cele britanice, americane, franceze, apoi, postbelice, introduse prin decizii ONU, sau prin conferinţe precum cea de la Helsinki, şi îndeosebi, în parlamentele celor mai multe state, sînt oarecum anistorice; oarecum, pentru că dreptul la viaţă este unul într-o epocă sau într-o ţară în care asistenţa medicală, educaţia, nutriţia, locuinţa sînt relativ larg şi conştient asigurate, şi altul acolo unde toate acestea nu găsesc nici un suport solid spre accesul populaţiei la folosirea lor. Dreptul la liberă călătorie are necesităţi de acces diferite în epoca deplasărilor pe jos ori călare spre a trezi alte aspiraţii în condiţiile călătoriilor uşor accesibile cu avioane turboreactoare. Totuşi exprimarea în condiţiile actuale, prin accesul absolut banal la toate sistemele informatice, de la poşta şi ziarele tradiţionale şi pînă la enormitatea şi ubicuitatea reţelelor informatice şi a computerelor portative, ori universal amplasate şi permanent utilizabile, reprezintă o adevărată revoluţie, dependentă însă de un cît mai nelimitat drept de emisie informatică, deci de exprimare. Revoluţia informatică ar trebui să fie un foarte mare bine. Ar trebui, dar cu peste jumătate de secol în urmă marele poet, scriitor, critic, T.S. Eliot scria: „unde este viaţa pe care am pierdut-o în cunoaştere, unde este cunoaşterea pe care am pierdut-o informîndu-ne”. Dar problema lui T.S. Eliot este doar una şi nu cea mai gravă dintre acelea cu care se confruntă omul astăzi pe terenul dreptului de exprimare.

Cît de mare este proporţia celor pe care tehnica, informatica, accesibilă tuturor, o oferă oamenilor spre a se exprima şi care se mai întreabă în ce măsură sînt competenţi în domeniul ce îi atrage drept teren conceptual de exprimare; cîţi îşi apreciază corect gradul de educaţie de care dispune spre a intra într-o dispută implicînd cunoştinţe profesionale de nivel înalt? Un exemplu pentru un astfel de domeniu este medicina. Că medicina în România are probleme, de sistem, şi uneori dar rar, ca mod de relaţionare profesională cu bolnavul, cu pacientul, este clar; aşa cum este sigur că această medicină românească are şi superbe succese, că are medici depăşindu-şi uneori cu mult domeniul de competenţă. Jurnalişti penibili vehiculează însă acuzaţii aduse medicinii româneşti, care corecte rămînînd încă ar putea fi numeroase dar în ansamblu nu sînt decît dovada faptului că majoritatea celor care intră în acest domeniu, în calitate de critici, dovedesc o incapacitate a analizei şi aprecierilor şi mai ales o ignoranţă de neînchipuit. Calomnierea medicilor şi medicinii din România trebuie considerată dacă nu întîia dintre cauzele emigrării medicilor români, oricum una dintre primele două sau trei cauze, în ordinea reacţiei medicale la desconsiderare, jignire şi, implicit, calomnie. Critica ignorantă la adresa medicinii a produs în România, în mod indiscutabil, prin efecte directe şi indirecte mult prea multe cazuri letale, un număr foarte înalt de morţi; un număr care nu este uşor de stabilit, pentru că sînt multiple căile prin care se ajunge la deces în procesul discreditării în societate a medicilor şi medicinii, dar este probabil superior numărului celor care mor prin infecţii nozocomiale şi poate chiar celui al deceselor prin accidente de automobil; acestea din urmă reprezentînd consecinţa unui alt abuz de drept, evident al dreptului de liberă deplasare – un abuz în general constînd tot în folosirea oportunităţilor oferite de un drept, în condiţii de incompetenţă (aici, incompetenţa bunei conduceri, incompetenţa administrării infrastructurii etc.).

Medicina nu este un domeniu în care poate deveni competent orice tip de personalitate umană şi, s-a notat adesea, nici orice variantă de caracter uman. În condiţiile în care a vorbi despre medicină rămînînd cu totul în afara ei este un act de completă lipsă de probitate şi o clară punere în stare posibil tragică utilizarea unui drept. Marele, inegalabilul Moliére – a nu se uita – a murit pe scenă interpretînd rolul său în piesa „Bolnavul închipuit ”, al cărui autor era.

Am urmărit intervenţia, unui producător de emisiuni de televiziune, în problema stupidităţii şi incompetenţei unor critici ai medicilor şi medicinii în România. Îl felicit chiar dacă felicitarea mea probabil nu o va vedea – a fost perfect; deci se poate vorbi perfect şi în presă despre medicină, chiar dacă nu eşti medic – dar aceasta implică poziţionarea ta corectă prin definirea domeniului prin maniere şi limitele de abordare pe care le adopţi. Atunci? Atunci criticile stupide la adresa medicinii sau la adresa a ce vor mai fi fiind nu sînt simplă ignoranţă, ci încercarea dementă de a dezechilibra spiritul unei naţiuni. Cine însă hotărăşte o astfel de utilizare, de gravitate criminală, a unuia dintre principalele noastre drepturi şi libertăţi?

Revista indexata EBSCO