Dec 13, 2016

Posted by in ESEU

Dan CIACHIR – Boierul îmbisericit

În ultimele zile din august 1998 s-a desfăşurat la Bucureşti întîlnirea internaţională Oameni şi religii, patronată de organizaţia laicatului catolic Sant’ Egidio, aflată sub ascultarea Sfîntului Scaun, la care au luat parte peste o mie de invitaţi. În spatele scenei s-au discutat însă detaliile vizitei pe care Papa Ioan Paul al II-lea avea să o facă în România în mai 1999; vizită asumată de Patriarh şi de ierarhi în şedinţa Sfîntului Sinod din primăvara anului 1997. Întîlnirea Oameni şi religii s-a încheiat, pe 1 sau 2 septembrie 1998, cu o recepţie programată la ora 20. Cînd am ajuns, punctual, la Hotel Bucureşti, locul agapei, în hol nu erau decît cîţiva invitaţi, între care şi Alexandru Paleologu, îmbrăcat în costum de culoare închisă. M-am dus să-l salut, stînd apoi de vorbă cam un sfert de ceas, pînă cînd au apărut membrii Sinodului, după care a irupt puhoiul de invitaţi. Arhiepiscopul Bartolomeu Anania s-a oprit în dreptul nostru, după care am urcat toţi trei scara ducînd spre restaurantul de la etajul întîi al hotelului, înaltul ierarh ţinîndu-mă de un braţ, iar Alexandru Paleologu de celălalt. Este una dintre cele mai frumoase amintiri ale mele.

Pe vremea aceea, în unele dimineţi, se întîmpla să primesc cîte un telefon de la Alexandru Paleologu, care încheia convorbirea cu urarea „Fii sănătos şi vesel!”, întocmai cum îşi sfîrşea Caragiale cărţile poştale trimise din Berlin lui Paul Zarifopol, la Dresda. În anii ’90, Titi Dincă prezenta în fiecare luni seara emisiunea religioasă Credo – cea mai bună de acest fel –, cu o durată de 75 de minute, pe programul întîi al televiziunii publice şi în reluare a doua zi dimineaţa. Întrucît îi fusesem oaspete de mai multe ori, i-am sugerat o emisiune cu tema Caragiale şi Ortodoxia şi cu participarea lui Alexandru Paleologu. Şi-a însuşit sugestia şi ne-a poftit pe amîndoi la o transmisie în direct în octombrie 1998. A ieşit un lucru frumos şi sper ca înregistrarea să se păstreze.

Pe 15 octombrie 2000, Alexandru Paleologu m-a poftit să vin la hirotonia întru arhiereu a unui tînăr arhimandrit, Părintele Ambrozie, în vîrstă de 31 de ani, care fusese pînă atunci stareţ al Schitului Darvari, devenit ulterior episcopul Giurgiului. Aşa încît am mers împreună la Biserica Sfîntul Spiridon Nou de pe Calea Şerban Vodă la începutul Liturghiei care preceda hirotonia. Am văzut atunci că doamna Paleologu era obişnuită cu rînduielile slujbei: a îngenuncheat la cele patru momente consacrate; ceea ce a făcut şi soţul ei în timpul Prefacerii.

Alexandru Paleologu nutrea o preţuire extinsă pînă la admiraţie pentru Părintele Stăniloae. A scris un articol intitulat Părintele Stăniloae mi-a luat solzii de pe ochi, apărut iniţial în revista „Renaşterea” de la Cluj şi inclus ulterior în volumul Părintele Stăniloae în conştiinţa contemporanilor. Cu atît mai mult i-a făcut plăcere să audă că într-o scolie din volumul IX al Filocaliei la o scriere a Avei Dorotei, Părintele Stăniloae face o trimitere la opera lui Proust, spunînd că: „À la recherche du temps perdu nu înseamnă o căutare a unor prilejuri identice, ci o mare pocăinţă”.

Alexandru Paleologu se deosebea radical de majoritatea scriitorilor şi intelectualilor români contemporani prin atitudinea sa faţă de Rusia, pe care o considera o ţară europeană, preţuindu-i cultura laică – Tolstoi era romancierul său preferat – şi teologia ortodoxă. Vorbea cu înlesnire – fapt ce reiese şi din volumul său de dialoguri Interlocuţiuni – despre Rusia kieveană, despre Andrei Rubliov sau despre disputa dintre slavofili şi occidentalişti care a marcat secolul al XIX-lea, ca şi despre deosebirea dintre slavofili şi panslavişti, pe care mulţi îi amestecă în aceeaşi căciulă; despre opera lui Soljeniţîn – la el acasă am văzut cele patru volume din Roata roşie –, scriitor care adusese la realitate mulţi intelectuali şi artişti occidentali marxişti.

Paleologu regreta că romano-catolicii au renunţat în Liturghie la limba latină, ca urmare a hotărîrilor Conciliului Vatican II, iar într-un eseu scris în franceză, intitulat L’Occident est à l’Est, făcea memorabila observaţie, confirmată cu asupra de măsură în ultimii ani, că adevăratele valori şi rafinamente apusene mai subzistă astăzi doar în Răsăritul Europei, în ţări precum România, Polonia, Ungaria…

Nu am apucat să-i întreb nici pe Alexandru Paleologu, nici pe Arhiepiscopul Bartolomeu, care se tutuiau, de cînd se cunosc. Din închisoarea politică pe care au făcut-o în aceeaşi perioadă (1958-1964), în niciun caz. Cred, mai degrabă, că din anii ’50 ai secolului trecut, cînd, după moartea lui Stalin şi începutul primului „dezgheţ”, Paleologu revenise la Bucureşti din Cîmpulung, unde cîţiva ani trăise ascuns sub numele de Crăifăleanu, iar diaconul Bartolomeu era bibliotecarul Patriarhiei, protejat de Justinian… Între ei era o diferenţă de doi ani şi amîndoi erau scriitori nepublicaţi. Nu este exclus să se fi cunoscut în vreunul din cenaclurile literare particulare, semiclandestine, ale epocii. Două decenii mai tîrziu, Alexandru Paleologu a scris un amplu articol despre dramaturgia prietenului său, inclus în volumul Alchimia existenţei…

Atunci cînd Alexandru Paleologu căuta un duhovnic, am fost pus într-o mare dilemă, întrucît cunoşteam mai mult stareţi şi ierarhi decît preoţi de mir, aşa încît i-am cerut sfatul Părintelui Anania. El s-a gîndit la Părintele profesor Dumitru Pintea, parohul Bisericii Mavrogheni, liturg şi teolog remarcabil; alegere care l-a satisfăcut pe deplin pe noul său fiu duhovnicesc. Spre mulţumirea scriitorului, cei doi au stat de vorbă nu numai în Scaunul mărturisirii.

În ziua de 5 septembrie 2005, Alexandru Paleologu a fost prohodit în Biserica Mavrogheni, unde trupul său fusese adus cu două zile înainte. Îmi amintesc că am citit şi eu cîţiva psalmi în timpul priveghiului. Protia slujbei de înmormîntare a avut-o Arhiepiscopul Bartolomeu, venit anume de la Cluj pentru asta. După Liturghia în timpul căreia a fost hirotonit un preot, a început prohodirea, cu un cor de studenţi teologi şi cu arhidiaconul catedralei din Cluj în strană. Predica a fost pe măsură şi nu uit cuvintele cu greutate maximă ale Arhiepiscopului: „Acolo unde e dragoste, nu există despărţire”. Cînd am ieşit din biserică, am văzut în curte două-trei sute de oameni. O jumătate de oră mai tîrziu, cortegiul funerar, în drum spre Cimitirul Bellu, s-a oprit în faţa catedralei patriarhale, unde s-au rostit alte rugăciuni, iar Întîistătătorul Bisericii, înconjurat de cîţiva ierarhi, a evocat personalitatea celui trecut la Domnul.

Şi mi-am amintit că, îndată după prăbuşirea regimului comunist, Alexandru Paleologu a scris un articol critic la adresa Patriarhului Teoctist şi a celorlalţi membri ai Sinodului. Însă nu a trecut multă vreme şi Patriarhul şi „pîrîşul” său s-au împrietenit, cel de-al doilea lăudîndu-l cu sinceritate pe înaltul ierarh. Cu aceeaşi sinceritate cu care Alexandru Paleologu mi-a mărturisit odată: „Dragul meu, în tinereţe, eu şi cîţiva prieteni îl făceam pe Justinian «Patriarhul roşu» şi «Sovrompatriarh». Să ne ierte Dumnezeu! Eram nişte gogomani, ca să nu zic mai rău, fiindcă Justinian a fost omul providenţial care a salvat Biserica; a fost unul dintre marii patriarhi ortodocşi…”.

Revista indexata EBSCO