Dec 13, 2016

Posted by in ESEU

Arthur SUCIU – Schifirneț și voința teoretică a Estului european

Nimic nu arată mai clar subordonarea noastră culturală decît faptul că înţelegerea fenomenelor politice şi sociale de la noi are loc, cel mai des, pornind de la producţii teoretice occidentale. Aceste teorii, care se găsesc în cărţi îndeobşte traduse prost, sunt aplicate cu discernămînt îndoielnic unor întîmplări cărora ele se potrivec prea puţin. Aşa se face că, după eforturi, care ar fi demne de toată lauda, dacă ar depăşi măcar nivelul imposturii involuntare, nu găsim la sfîrşit mare lucru de înţeles – şi învinovăţim pentru aceasta nu teoria, ci realitatea însăşi. Constantin Schifirneţ este unul dintre puţinii gînditori români actuali care procedează în mod diferit, creditînd istoria culturală românească, eforturile pe care intelectualii români, bazîndu-se desigur şi pe lecturi occidentale, le-au făcut de-a lungul timpului pentru a înţelege ce se-ntîmplă cu ţara lor. Cine deschide remarcabila sa lucrare Formele fără fond, un brand românesc (comunicare.ro, 2007), va găsi analize detaliate ale operelor unor scriitori şi filosofi români, de la Dinicu Golescu şi Eufrosin Poteca la Alecu Russo şi Ion Ghica, de la Titu Maiorescu şi Eminescu la C. D. Gherea şi Eugen Lovinescu. Schifirneţ pleacă fără preconcepţii de la autorii locali pentru a analiza ceea ce se întîmplă în România şi nu este deloc întîmplător că, în demersul său, firul roşu este teoria formelor fără fond, „una dintre cele mai răspîndite şi cunoscute teorii din cultura română” (p. 9) În urma acestui travaliu, mai dificil şi mai complex decît ar putea părea celor obişnuiţi să citeze doar autori americani, el nu cade în nici o formă de autohtonism sau de patriotism de doi bani. Dimpotrivă, rezultatul este elaborarea unei teorii cu valoare ştiinţifică certă. În lucrarea sa, Modernitatea tendenţială. Reflecţii despre evoluţia modernă a societăţii (Tritonic, 2016), Schifirneţ valorifică programul cultural românesc pentru a propune un cadru teoretic de înţelegere a modernităţii în societăţile non-occidentale, cum ar fi țările din Europa de Est, din Asia, din America de Sud sau India. Acest lucru evidențiază puterea explicativă a teoriilor românești, iar Schifirneț – care s-a specializat în studiul modernizării şi al europenizării – reușește să aducă, în această ptivinţă, o contribuție pe măsură.

Conceptul modernității tendențiale s-a născut, în mod evident, din acela al formelor fără fond și, în parte, îl include (prima lui menţionare apare chiar în Formele fără fond, scrisă înainte de 1989, dar rămasă mult timp nepublicată din cauza cenzurii). Atît formele fără fond, cît și modernitatea tendențială descriu și explică un fenomen de inadecvare al statelor periferice în raport cu Occidentul, o inadecvare la modernitatea de tip occidental. Modernitatea tendențială elimină însă dimensiunea normativă ascunsă în conceptul formelor fără fond și, de asemenea, exprimă precis dinamica procesului de modernizare. Formele fără fond circumscriu un anumit spațiu național (chiar dacă, desigur, teoria poate fi exportată fără probleme), pe cînd modernitatea tendențială deschide către o modalitate de raportare directă deopotrivă cu Occidentul și cu alte spații politice și culturale, asemănătoare cu spațiul românesc. Modernitatea tendențială este contribuția cea mai importantă a lui Constantin Schifirneț la dezbaterile asupra modernității.

În Modernitatea tendențială, sociologul român analizează atît teorii ale modernității occidentale  – modernitatea lichidă (Beck), modernitatea reflexivă (Giddens) etc., cît și teorii ale modernității de tip tendențial – modernități regionale (Dussel), modernități alternative (Delanty) etc. Conceptul modernității tendențiale este deci comparat cu altele de același tip și, de asemenea, cu fenomenul central al modernității occidentale. Această modernitate este, potrivit lui Schifirneț, ea însăși tendențială, nu atît din cauza caracterului progresist al modernității, cît al prezenței fenomenului de inadecvare chiar în interiorul societăților occidentale: ”Modernitatea tendenţială este universală, fiind prezentă inclusiv în țări dezvoltate, a căror modernitate structurată şi funcțională se asociază cu decalaje de dezvoltare şi de nivel de trai între regiunile lor.” (p. 102) Totuși, ceea ce diferențiază modernitatea occidentală de celelalte moderntăți, tendențiale (cu excepția Japoniei, al cărei caz este discutat pe larg de Schifirneț), este tocmai caracterul endogen al celei dintîi: ”Problema de fond este că demararea modernităţii în Occident nu a avut loc ca urmare a unui proiect politic, de tipul „vrem să ne modernizăm”, ci evoluţiile economice, sociale, istorice şi culturale au produs modernitate. În societăţile non-occidentale tipul de modernitate occidentală nu poate fi reprodus, şi astfel proiectul politic de modernizare devine inevitabil.” (p. 104) În sfîrșit, teoria modernității tendențiale se află în opoziție cu organicismul, oferind o explicație care ține cont de inevitabilitatea procesului de modernizare, și subliniază conflictul puternic dintre lumea urbană și cea rurală: ”Modernitatea tendenţială exprimă diferenţa şi tensiunea dintre două modele de civilizaţie, una europeană, adică occidentală, predominant urbană, cea către care se aspiră, şi cea rurală, care s-a sublimat vreme de milenii în inconştientul colectiv.” (p. 107)

Pe urmele teoriei formelor fără fond, Schifirneţ arată că procesul de modernizare, inevitabil legat de colonizare, este impus, în statele non-occidentale, de sus în jos, prin intermediul elitelor naţionale. Acestea reprezintă o minoritate care încasează beneficiile modernizării, în timp ce restul populaţiei rămîne în zona tot mai distanţată şi mai precară a tradiţiei, opunîndu-se, practic, modernizării. Modernizarea este tendenţială pentru că nu conduce la o efectuare deplină şi autonomă, la o producere a acesteia din interiorul societăţii, ci la un eşec repetat. Cauzele acestui eşec sunt multiple, de la incapacitatea elitelor de a impune regulile modernităţii pînă la configuraţia demografică a statelor non-occidentale, în care clasa ţăranilor constituie cea mai mare parte a populaţiei. „Modernitatea este tendenţială datorită aspiraţiei şi mentalităţii grupurilor minoritare de atingere, cu orice mijloc, a standardelor universale ale modernităţii. Clasele diriguitoare au fost preocupate mai mult de recuperarea decalajului faţă de ţările moderne decît de gîndirea şi aplicarea unor direcţii de dezvoltare modernă ca o continuitate istorică a fondului intern. Şi aceasta s-a întîmplat deoarece constrîngerea modelului occidental era prea puternică prin tendențialitatea lui universală. Într-o societate a modernităţii tendenţiale, elitele tind spre o conformare mai puternică la deciziile stabilite în afara cadrului naţional.” (p. 116) În timp ce ţările occidentale îşi extind influenţa în spaţii tradiţionale, reproducînd aici modernitatea în forme tendenţiale, ţările periferice se auto-periferizează prin tendenţialitatea modernităţii lor. Această relaţie face ca ţările periferice să-şi perpetueze dependenţa şi să rămînă mereu în urma statelor occidentale, care continuă să fie centrul modernităţii. Este, evident, şi cazul României: „România a fost în toată perioada de modernizare o economie periferică în raport cu marile economii europene, iar toate crizele economice şi financiare internaţionale au condus la creşterea decalajelor dintre economia românească subdezvoltată şi economiile avansate.” (p. 151) Modernizarea tendenţială conduce, pe de o parte, la obedienţa elitelor faţă de sursele occidentale de modernizare, iar pe de altă parte la amînarea modernizării în numele statului naţional: „Statul a acordat prioritate construcţiei naţionale, iar problemele legate de dezvoltarea economică şi socială au fost amînate sau subordonate chestiunii naţionale. Esenţială a fost şi este conturarea unei identităţi naţionale. (p. 150)

Conceptul modernităţii tendenţiale, aşa cum îl defineşte Schifirneţ, include o dimensiune reflexivă, apropiată de ceea ce Giddens şi Beck înţeleg prin modernitate reflexivă, dar totuşi distinctă de aceasta. Ea este reflexivă pentru că înlătură din capul locului poziţia de adulare a Occidentului, exprimată prin politica „îndeplinirii standardelor” ca necesitate pentru recuperarea „decalajelor de dezvoltare” şi atingerea unui model non-tendenţial. Chiar dacă Schifirneţ nu intenţionează să fie nicidecum un anti-occidental sau un anti-modernist, această poziţie este devoalată ca fiind una în interesul elitelor, adică al beneficiarilor modernităţii. În acelaşi timp, modernitatea tendenţială permite compararea diverselor forme non-occidentale ale modernităţii într-un demers capabil să conducă la o mai profundă înţelegere a acestora. Ea invită la un demers comparativ nu doar în raport cu statele centrale ale modernităţii sau cu statele vecine aflate în acelaşi stadiu şi asemănătoare din multe puncte de vedere, ci şi cu state din zone geografice foarte diferite. Această reflexivitate indică ieşirea statelor cu modernitate tendenţială din zona de dependenţă culturală faţă de Vestul Europei şi încercarea de a înţelege pe cont propriu, printr-o analiză transregională, care sunt problemele cu care se confruntă. Este o reflexivitate care depăşeşte contextul naţional.

Schifirneţ nu pune în cauză legitimitatea eurocentrismului şi nu caută vreo soluţie miraculoasă prin care Occidentul ar putea fi descentrat. El arată doar ceea ce Giddens însuşi spune referitor la modernitate, anume că aceasta are şi un dark side (războiul, degradarea mediului etc.). Modernitatea tendenţială revelează alte aspecte ale acestui dark side al modernităţii, aspecte ocultate de pro-occidentalismul naiv sau interesat. Lucrarea lui Constantin Schifirneţ pune în evidenţă o voinţă teoretică autohtonă, fiind una din cele mai bune dovezi ale acestui tip de reflexivitate venit dintr-o ţară cu modernitate tendenţială. Ea poate fi o bază de studiu excelentă, astfel încît studiile europene care se fac în România să se elibereze de abordarea encomiastică sau rigid pro-occidentală şi să se îndrepte către o interpretare lucidă a situaţiei României în Europa.

 

Revista indexata EBSCO