Dec 13, 2016

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – Un antiliberal

Acum cîţiva ani, ziaristului Cristian Tudor Popescu i se propunea cu insistenţă să intre în politică, nu doar să comenteze viaţa politică ci să păşească în arenă, să preia iniţiativa şi să acţioneze ca om politic propriu-zis. Jurnalistul a refuzat atari recomandări retranşîndu-se într-o echidistanţă ideologică din înălţimea căreia îşi alcătuieşte comentariile de moralist al vieţii publice din ţara noastră. Nu ştiu dacă propunerile respective aveau în vedere înscrierea într-un partid şi apoi candidatura pentru un loc în parlament sau chiar intrarea în cursa electorală pentru preşedinţia ţării, dar să ne imaginăm o clipă că, în preajma proximului proces electoral, un tînăr scriitor ar publica un roman în care ar fi descrisă accederea domnului Cristian Tudor Popescu la conducerea ţării, ca preşedinte. Un atare roman de ficţiune politică, cu un gazetar care ajunge preşedinte, şi de fapt nu unul, ci chiar mai multe astfel de romane au fost publicare în Franţa. Aş aminti Soumission al lui Houellebecq, în care este imaginată victoria în alegerile franceze a unui preşedinte musulman şi implicit islamizarea, treptată dar ireversibilă, a Franţei. Încă şi mai epatantă este ipoteza din romanul, tot de ficţiune politică şi adecvat cu presupunerea de mai sus, Une élection ordinaire în care Geoffroy Lejeune descrie desemnarea prin vot la conducerea supremă a Franţei a unui gazetar, cu a cărui incisivitate analitică poate fi comparată cea a autorului român invocat. Numai că spre deosebire de neutralitatea ideologică a acestuia, atitudinile ziaristului Éric Zemmour, personajul principal din respectiva ficţiune, sînt flagrant politice, răsturnînd o întreagă ierarhie a valorilor ideologice. Desigur, în realitate, şi francezul a refuzat implicarea directă în alegeri la indiferent care nivel, în contrast cu ceea ce i se pune în cîrcă în roman.

Ca să înţelegem cîte ceva din dramatismul vieţii publice, prezent în acele cărţi, să reţinem mai întîi că asemănările politice dintre România şi sora noastră mai mare din Occident nu sînt absolute şi prin comparaţie o oarecare retardare a noastră poate fi observată. Deşi, trebuie spus că, în ceea ce ne priveşte, schema proclamatei întîrzieri în civilizaţie a românilor, inclusiv sau mai ales politice, este adesea destul de artificială, mecanică şi insuficientă ca explicaţie. Baza de la care pornesc în ambele cazuri explicaţiile este aceeaşi dar intervine îndată deosebirea, avansul celor de la Paris. Sîntem şi noi astăzi, asemenea întrutotul cu ei, prizonieri ai dictaturii absolute a stîngii, adică a liberalismului care sub protecţia lozincilor libertare, şi ce poate fi mai fascinant, mai hipnotic ca proclamarea a cît mai multor libertăţi şi în raţii cît mai mari!, sub această acoperire ideologia respectivă a luat în stăpînire lumea. La noi, cele mai de seamă forţe intelectuale stau paznici de far ai liberalismului, luptători încrîncenaţi ai ideologiei dominante, de parcă ar fi gata să-şi dea şi viaţa pentru apărarea ei. Totuşi în ultima vreme încordarea lor ideologică parcă a prins să se înmoaie cîte puţin, cel puţin pe la margini, cînd de exemplu apărarea corectitudinii politice nu mai este atît de vehementă. Tot atît de duri ca dintotdeauna sînt intelectualii respectivi numai atunci cînd ne apără de forţele conservatoare, adică de noi înşine. Dar în Franţa, într-asta stă deosebirea, principalii vectori intelectuali au trecut, mulţi dintre ei, în cealaltă tabără, în cea a dreptei, marcat antiliberală, conservatoare şi antiprogresistă. Campionul absolut al noii atitudini este chiar Éric Zemmour, cel despre care era vorba la începutul acestui text. Autor al unei cărţi de mare succes, Le Suicide français, el a publicat recent un tom impozant cu titlul Un quinquennat pour rien, (Albin Michel, 2016). Adică un cincinal de nimic, cinci ani fără absolut niciun rezultat. În primă instanţă trimiterea se face la cei cinci ani de prezidenţiat al lui François Hollande, dar dincolo de aceasta cartea este remarcabilă prin critica nu necruţătoare, ci de-a dreptul feroce, pe sub furcile caudine ale căreia este trecută ideologia de stînga, liberalismul francez sub toate formele lui politice. Ceea ce s-a înscăunat ferm peste lume îndată după al doilea război mondial, acea stîngă liberală ce părea a fi soluţia definitivă în istorie, este acum supusă analizei critice şi toboşarii libertăţilor sînt îngenunchiaţi sub cele mai dure acuzaţii, pînă într-atît încît unui atare eseist militant, fost troţkist, fost maoist, astăzi definitiv liberal, faimosului Bernard-Henri Lévy, i se spune, de către o instanţă a Franţei intelectuale, că ar trebui să îi fie ruşine pentru trecutul său şi că ar face mai bine să rămînă ascuns. E atitudinea necruţătoare a celor din dreapta, cum se spune: cei de dinafara zidurilor cetăţii, neintegraţii, care nu aparţin partidelor fie ele oricît de pretins de dreapta. Sînt reprezentanţii ultra minoritari ai unei gîndiri ideologice despre care se presupune că ar fi majoritară în rîndul populaţiei. Pentru că e o cutezanţă, chiar şi în Franţa, să te exprimi public ignorînd apăsarea sufocantă a dictaturii gîndirii corecte din punct de vedere politic. Tocmai rigorile criminale ale acesteia sînt sfidate de Éric Zemmour. Recenta lui carte este o culegere de articole în care comentează viaţa politică a Franţei şi nu numai a ei, în intervalul 8 ianuarie 2013 – 6 iulie 2016. Sînt mici texte redactate cu o vervă stilistică inegalabilă, documentînd îndeosebi asupra vieţii politice franceze, cu detalii care datează în cea mai mare parte. Dar şi mai importante decît această antologie de ziaristică sînt concluziile care nu încheie ci chiar preced cartea propriu-zisă. Merită să fie străbătute!

Tema acestui eseu de politologie, din deschiderea cărţii, este anunţată încă din titlul lui: La France au défi de l´Islam, sfidarea la adresa Franţei reprezentată de Islam, o provocare existenţială care ameninţă însăşi fiinţa ei istorică. În consideraţiile pe această temă se porneşte de la opinia generalului de Gaulle prin care este instituită logica identitară conform căreia existenţa unor francezi diverşi, galbeni, negri sau bruni dovedeşte că Franţa este deschisă tuturor raselor şi că ea are în consecinţă o vocaţie universală, dar acei francezi diverşi trebuie să rămînă minoritari, altfel Franţa nu va mai fi Franţa. Noi sîntem, le spunea generalul compatrioţilor săi, „noi sîntem totuşi înainte de orice un popor european de rasă albă, de cultură greacă şi latină şi de religie creştină.” Este principiul întemeietor care ar trebui să stea la baza oricărei constituţii europene pentru că acesta este mai mult sau mai puţin adevărul pentru oricare alt popor european. Dar în cazul Franţei faptul a deveni acut şi conflictul tot mai sîngeros din această ţară scoate în evidenţă adevăruri teribile pe care Éric Zemmour are curajul să le exprime. Pentru că astăzi, crede acesta, astăzi „Franţa nu se mai luptă pentru a-şi recăpăta suveranitatea pierdută ci pentru a nu-şi pierde identitatea.” Dacă într-o zi musulmanii vor ajunge să fie destul de numeroşi încît să decidă ca şi în Franţa în mod obligatoriu să acopere femeile lor cu voal şi să-şi aplice legile şaria, atunci nu vor mai putea fi apărate regulile minime ale laicităţii decît prin instituirea dictaturii. „Într-o ţară cu moravuri musulmane, numai o dictatură poate smulge ţara de sub diktatul impus de Islam unei societăţi captive şi supuse.” Sînt date exemple din istorie de atari impuneri prin forţă a laicităţii într-un spaţiu musulman: Turcia lui Kemal, Egiptul lui Nasser. Este ceea ce nu intră în logica peltică a partidelor politice, indiferent cum se proclamă ele, ca fiind de stînga sau de dreapta. Pentru că ele cultivă mitul musulmanului extras din determinismul lui etnic şi religios, presupus a deveni cu timpul şi oarecum de la sine un individ desprins de realitate, scos din istoria sa, dezrădăcinat, tocmai bun pentru a fi plantat într-o societate liberă. În fapt, şi această ipoteză nu este decît o utopie minimă şi ridicolă, infirmată de realitate. Pentru că noi, europenii, cei mai mulţi dintre noi ne-am supus sclaviei liberale cu voluptate şi cu entuziasm, s-a presupus cu naivitate că şi alţi semeni de-ai noştri ne vor urma exemplul acceptînd să se închine şi ei zeilor umanitarismului şi ai economismului.

Reluînd expresiile unei contese care în secolul XIX, nu mult după revoluţia franceză, mai exact: în 1830, punea în balanţă şi observa că unui presupus sentiment al maselor oneste îi era preferat schelălăitul trupei de lătrăi (aboyeurs!) de prin intersecţii, Zemmour observă că acel schelălăit a devenit, în timp, teorie politică şi chiar dogmă dominantă, aproape o religie, căreia oamenii politici i se supun de voie şi de nevoie. I se supun fără să observe că, după opinia acestui autor, Franţa se află sub agresiunea unui adevărat război prin care islamul o atacă, pe propriul ei pămînt, sub trei forme: invazie, colonizare, conflagraţie. Să le luăm în seamă, urmîndu-l pe autorul cărţii despre care este vorba.

Referindu-se la invazie, Zemmour citează o sursă statistică ONU conform căreia din valurile imense de imigranţi care se revarsă peste Europa 70% sînt bărbaţi tineri, adevăraţi soldaţi fără uniforme ai unei armate de invazie, care duce un război, un hybrid war, după expresia unui oficial de la Bruxelles. E o invazie fără tancuri, fără avioane, dar de o teribilă eficienţă, consideră acesta. Aprecierea lui este discutabilă, probabil mult exagerată, dar remarcabilă este o altă observaţie a sa cu privire la acelaşi fenomen al migraţiei înfăptuite printr-un război asimetric. În contextul actual, fundamental este faptul că slăbiciunea devine o forţă supremă, caz în care puternicul este slab prin capacitatea sa de a compătimi, iar slabul este puternic prin determinare. „Acesta este stadiul ultim al unei munci intelectuale de deconstrucţie care de patruzeci de ani delegitimează, ridiculizează, ostracizează, criminalizează înrădăcinarea, şi laudă şi sacralizează nomadismul”. Dacă acum trei mii de ani, conflictul etern dintre cele două categorii antropologice s-a tranşat în favoarea sedentarilor, astăzi nomazii îşi iau revanşa. Autorul francez compară eventualitatea acestei invazii în caz de victorie cu ceea ce s-a întîmplat în America pe cînd invadatorii europeni au fost salvaţi de la o moarte foarte probabilă de băştinaşii care mai apoi au fost exterminaţi de aceia în cea mai mare parte. Este evenimentul despre care aminteşte în simbol sărbătoarea naţională a Americii cu numele de Thanksgiving.

În ce condiţii putem vorbi de fenomenul mult mai grav al colonizării? Aici autorul pentru a ne lămuri se foloseşte de semantică observînd existenţa imigrantului, a clandestinului, a invadatorului, şi chiar acesta al treilea este factorul colonizării. „Străinii care se instalează într-o nouă ţară şi continuă cu obstinaţie, după una sau două generaţii, să îşi menţină moravurile din ţara lor de origine, să îşi impună religia, tradiţiile, modul de viaţă, prăvăliile, hrana, cărţile, veşmintele, copiilor şi nepoţilor să le dea prenume provenite din tradiţiile lor culturale, de la eroii lor, de la strămoşii lor, pe scurt să trăiască aici ca acolo de unde au venit, şi să îşi impună modul lor de viaţă prin persuasiune, şi cel mai adesea prin forţă, aceia sînt nişte colonizatori, cum au fost englezii în India şi francezii în Algeria”. Iar colonizarea islamică de azi nu este altceva decît o contra-colonizare, o uriaşă revanşă istorică. Poate că justificată în lumina unei etici a istoriei dar extrem de primejdioasă pentru popoarele europene, mortală chiar. Nimeni nu este vinovat pentru că este islamic, că trăieşte cu amintirea trecutului său, ba chiar cu resentiment la adresa celui care i-a fost cîndva colonizator, adică stăpîn. „Dar Franţa şi Europa sînt cu adevărat vinovate de a nu se apăra. De a se acomoda. De a tolera. De a nu răspunde acestei sfidări culturale, demografice, politice. Civilizaţionale”. Am reprodus cît mai fidel patetismul sufocant al cuvintelor lui Zemmour. Aşa îşi justifică el teama că francezii sînt pe punctul de a deveni străini în propria ţară, în timp ce faimoasa convieţuire (le fameux vivre ensemble!) se dovedeşte a fi doar un mit.

Faţă de numeroasele episoade tot mai sîngeroase care opun statului francez forţa teribilă a luptătorilor jihadişti, autorul cărţii pretinde a şti, ipoteză imposibil de verificat, ba chiar şi greu de acceptat, de o verosimilitate mai degrabă improbabilă, că statul-major al armatei franceze este conştient că va veni o zi în care va trebui să recucerească cu forţa armelor aceste teritorii devenite străine pe solul francez. Planul este deja conceput (est déjà dans les cartons). Numele lui: “Opération ronces“, Operaţiunea mărăcini. El a fost pus la punct cu ajutorul unor specialişti ai armatei israeliene, pretinde a şti Zemmour. În acest punct, ziaristul francez se situează mai degrabă într-o fantezie epică, şi decît să-l urmez pe această cale aleg ca mai degrabă să revin la consideraţiile sale ideologice. Deşi constat că pe acest teren el nu mai este tot pe atît de curajos.

În această conjunctură dramatică autorul nostru mai apelează încă o dată la generalul de Gaulle, a cărui exprimare lapidară aminteşte prin forţa şi concizia ei de decretele romane săpate în marmoră. El spunea unui apropiat al său: „Aminteşte-ţi întotdeauna că mai întîi există Franţa, abia mai apoi există şi statul, şi că în sfîrşit, în măsura în care este posibilă asigurarea intereselor majore ale primelor două, există şi dreptul”. Textul citat se rezuma la aceste cuvinte, dar eseul lui Zemmour ne îngăduie să înţelegem că dreptul despre care este aici vorba că ar veni, ca importanţă, doar în al treilea rînd şi numai în măsura în care el nu stînjeneşte existenţa primelor două, în primul rînd naţiunea: d´abord la France, şi în al doilea statul, dreptul acela se referă la justiţie în general şi în cazul de faţă la drepturile omului. Este noua religie civilă, aceea a drepturilor omului, „o hrană prea dulce, indigestă, cancerigenă chiar”, afirmă Zemmour.

Drepturile omului, ne spune acest autor, descind din dreptul natural, avînd ca funcţie tradiţională să protejeze indivizii aflaţi sub ameninţarea unor puteri tiranice. Dar drepturile moderne ale omului au deviat de pe această cale consacrată, şi au făcut din principiul non-discriminării o dogmă infailibilă a judecătorilor-preoţi. Însă legitimitatea unei naţiuni rezidă tocmai în diferenţa dintre cele ce ţin de naţional şi cele ale străinilor. „Non-discriminarea dintre francezi şi străini este negarea naţiunii”.

Filozofia acestei revoluţii politice prin care este proclamată supremaţia drepturilor omului se întemeiază pe un universalism milenarist, spre profitul unei umanităţi zeificate şi mitizate. În consecinţă, popoarele Europei trebuie topite într-o magmă europeană, ba chiar mondială. Ele trebuie sacrificate pe altarul revoluţiei mondiale a drepturilor omului. Îndată apoi Zemmour compară revoluţia aceasta cu cea prin care comuniştii sacrificau burgheziile naţionale pentru a construi societatea comunistă mondială, de dincolo de orice împărţire a umanităţii în clase sociale.

Drepturile omului au devenit arma atomică de distrugere a popoarelor. Salvarea poporului nu se poate realiza decît prin abolirea religiei drepturilor omului. Pentru civilizaţia noastră este o problemă de viaţă sau de moarte. Mai mult chiar, trebuie şterse toate consecinţele religiei drepturilor omului. Și altele, şi multe altele ca acestea.

Ceea ce Éric Zemmour, captiv pînă la orbire în actualitate, nu cercetează este originea acestei religii a drepturilor omului, cînd şi de cine a fost redactată carta respectivei religii, care sînt variantele ei cu contribuţii semnificative, precum de exemplu doctrina societăţii deschise, deconstructivismul şi alte produse îndeosebi franceze şi întotdeauna aparţinînd liberalismului, adică stîngii ideologice propriu-zise. Exasperat de primejdia care ameninţă Franţa cu distrugerea, ziaristul trage un insistent, disperat semnal de alarmă. Tocmai el, cel abia la a doua generaţie francez, fiu al unor părinţi evrei veniţi în Franţa din Algeria. Prin analogie, îmi imaginez că în lipsa unor indigeni, urmaşi de daci şi de romani, care să-i salveze pe românii aflaţi într-o similară primejdie, se va găsi un străin, cel mai probabil un evreu, aşadar nu un român, ci un bun-român, după expresia lui Nae Ionescu, unul de origine relativ recentă, care exasperat de decăderea noastră va reîntemeia mişcare legionară în postură de nou Căpitan. Aici s-a ajuns!

 

Revista indexata EBSCO