Dec 13, 2016

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – Anca Zaharia – Sertarul cu ură

După ce parcurgi noul roman al lui Gellu Dorian, Cartea de la Uppsala (Editura Cartea Românească, 2016), te poţi convinge, încă o dată, de faptul că ambiţia adevăraţilor romancieri este aceea de a refigura lumea, re-construind-o prin text; nu atît propunerea de universuri posibile în sine va reprezenta prima tentaţie a autorului, cît evidenţierea participării efective, textual, la articularea acestora. Astfel, modernitatea şi postmodernitatea reuşesc să survoleze construcţia de personaje/ intrigi/ lumi printr-o ofertă seducătoare, aceea a textului care se lasă cercetat/ comentat/ disecat spre a releva şi alte semnificaţii; prin modele alambicate ale construcţiei romaneşti, implicit, se formează şi alte modele ale receptării. Pentru cititorii împătimiţi de proză contemporană, este evident că Gellu Dorian face parte dintr-o asemenea familie selectă; afirmat iniţial ca unul dintre poeţii de prim raft al literaturii de astăzi, el a reuşit performanţa să se impună, de asemenea, prin romane de foarte bună calitate, printre care Cartea fabuloasă, Insula Matriochka, Casa Gorgias, volume în care se remarcă prin densitate imagistică şi rafinament al construcţiei epice de necontestat. Am mai spus-o şi în alte ocazii: Gellu Dorian e un romancier născut şi nu de ocazie, din acea stirpe care poate fabula pe orice temă, ridicînd-o la nivelul acceptării delectabile în interiorul oricărei convenţii narative. Temele lumii reale nu pot fi eludate, dimpotrivă chiar: migraţia este un fenomen al zilelor noastre iar visul american capătă mereu forme tot mai tentante; aşa că în acest nou roman al său, Dorian re-inventează un alt tip de complicaţie existenţială, în care visul american poate să fie pipăit, să se transforme în ceva palpabil şi greu de abandonat, determinat de un spaţiu ficţional care include şi mulţi români. Textul, bine articulat şi motivat puternic de meandre ale narativităţii moderne, dezvoltă o adevărată nebuloasă, cu aventuri de tot felul, în genul acelora cu care autorul ne-a obişnuit până acum în celelalte romane. După cum spuneam şi într-o recomandare paratextuală a romanului, sunt “parade uriaşe de epic de foarte bună calitate, informaţii enciclopedice, mereu secondate de comentarii si conexiuni ce ţin de autarhia romanului puternic din ultimele decenii, un greu de egalat amestec între lumi, întîmplari derulate în ţară rezonînd seducător cu cele petrecute sub cerul celui mai puternic continent al lumii, toate acestea, rezumînd, fac o reverenţă care vine din istoria tuturor lumilor şi spaţiilor în faţa megaimaginii ce deschide si închide un roman de forţă.”

Şi titlul cărţii, ca şi o mulţime de comentarii, informaţii eterogene, incursiuni filologice pe seama cărţii găsite la Uppsala, asociate cu istorii anecdotice, cu surprinderea relaţiilor inter-umane într-o modernitate ce mai are puterea de a cunoaşte şi cîte ceva din tradiţia satului (satul Roma, de lîngă Botoşani), toate trimit către o adevărată paradă epică, aşa cum romanele mari ne-au obişnuit în ultima vreme. Devenit un fel de supra-gen, romanul este forma discursivă a unei expansiuni uriaşe; naraţiunea în sine surprinde tot un fel de expansiune, descriind fenomenul migraţiei multietnice pe tărîmul american şi făurind o imagine a cuprinderii metaforice, acel spaţiu numit Duane House, după numele unui general canadian, precizează naratorul şi nu după asemănarea cu cuvîntul francez folosit pentru „vamă”. În acest spaţiu, replică ad-hoc a turnului Babel trăiesc şi 500 de români, adică o cifră trimiţînd la o comunitate distinctă; de altfel, Gellu Dorian e un prozator aparte al comunităţilor, configurînd imagini multicuprinzătoare precum Tîrgnord (Botoşani) sau Megalopolis, marele oraş al Gemenilor şi al Trump Tower Building.

Un conglomerat uman înseamnă o sumă de identităţi sau de oameni care luptă pentru a-şi reconstrui identitatea (distrusă, pentru cei care vin din lagărul comunist). Pentru această identitate furată, luptă, în felul lui excentric şi cabotin Iulius Apolsin, care, descoperindu-şi imensul gol provocat de chiar pierderea identităţii adevărate, îşi transferă energiile şi rostul vieţii într-o confruntare cu teorii clasicizate ale istoriei, cum ar fi cele despre romanitate şi despre originea poporului român. Strategiile lui sunt multiple şi axate pe ideile ce vin dinspre protocronism. În căutările sale, conducînd spre idei seducătoare, unele confirmate de cercetători de renume precum Marija Gimbutas, personajul va descoperi într-un anticariat din Uppsala o carte scrisă în latină la mijlocul secolului şaptesprezece de către un savant suedez al timpului, Carolus Lundius, şi anume o carte despre primul legiuitor al lumii, Zalmoxe. Abia acum zbaterile şi tribulaţiile sale vor căpăta un sens. Iar plăcerea filologică a descrierii este remarcabilă: „…fiind, cu cîteva luni în urmă, şi într-un mic anticariat din Uppsala, unde anticarul Stiven Wulffebergson, cum scria pe ecusonul lui, răsfoia o carte, adusă de un ins a cărui limbă fără expresivitate, amestecată cu engleza, germana, rusa şi cu un <<cum dracu se spune la asta>>, spus printre dinţi, pe coperta căreia am văzut pentru prima dată scris cu litere mari titlul ZAMOLXIS (L fiind Lambda greacă, iar E, E-ul grecesc, ca un M culcat) Primus Getarum Legislator, Academica Dissertatione Luci publicae restitutus, şi mai departe, am încercat să buchisesc odată cu anticarul, cu ochii şi pe tuciuriul de lîngă mine, destul de agitat, care aştepta să ia banii pe acel incunabul, pentru că aşa arăta, ca o carte veche, cu copertele maronii, pe care literele aurite săreau uşor în ochi…” şi, undeva mai departe: „…Qua simul occasione pluscula ad antiquitates Sveonum Gothorumq; , atq; aliarum etiam gentium (.)pectantia; – aici nu am înţeles prima literă ce se pierdea în fondul culorii copertei – quedam quod; aliis ante non observata, breviter ac enucleate in medium proferuntur;  şi mai jos cu o literă cursivă Auctore CAROLO LUNDIO, apoi urma vigneta de care v-am spus, iar sub ea cu litere mari, cu spaţii între ele UPSALIAE, cuvînt susţinut de o linie de la o margine la alta a copertei, linie sub care scria Excudit HENRICUS Renter S.R.M.& Acad. Typog. Anno – primele cifre romane nu se înţelegeau, fiind topite în cartonul copertei…”

E o foarte iscusită osmoză între materia livrescă (trimiteri spre editură, carte, tipografie, autor, scriitură, poveste, istorie, eveniment, întîmplare, iluzie ş.a. nefiind deloc întîmplătoare) şi magma socială, atît de provocatoare într-o lume composită aşa cum e aceea figurată în uriaşa clădire numită Duane House. De aici şi necesitatea de a construi romanul pe mai multe paliere narative – romanul urmînd logica lumii sau poate invers, dacă studiem felul alcătuirii acelui building din NY unde se derulează, în mare parte, acţiunea. Fiecare palier, ca o felie de viaţă socială, cu observaţii, imagini, comentarii pe măsură, este ilustrat de cîte un personaj; ca în orice roman de forţă, personajul central rămîne, la urma urmelor, chiar lumea în sine, o lume contorsionată care, pentru a-şi găsi fericirea, libertatea, modul de exprimare existenţială, de multe ori doar iluzii, e obligată să renunţe la rădăcinile străvechi, la tradiţie, la tot – unii fugăriţi de inconsistenţa spirituală a regimului comunist, alţii de torţionarii braţului înarmat – securitatea – ; mai sunt şi acei care se lasă seduşi de închipuiri şi de mitografii sui-generis, alţii din dorinţa de aventură şi de a trăi într-o fals-absolută libertate. Cam astfel ajung personajele la capătul lumii, pe pămîntul făgăduinţei. Aici, chiar şi excentricul Apolsin poate adopta soluţii neortodoxe, folosindu-se de inşi versatili şi îndoielnici, cum ar fi Butoiul Verde, un fost bancher român care, după a devalizat o bancă, se ascunde în jungla Megalopolisului; banii acestuia îi sunt necesari pentru punerea în aplicare a planului său de rescriere a istoriei şi de cîştigarea a ceea ce el consideră identitate adevărată pentru neamul său, ajuns pe mîna hoţilor şi istoricilor falsificatori; tot aşa, poate ajunge în contact cu un ins ce-şi ascunde identitatea, ins venit din Est, un Igor care-i pune la dispoziţie idei subtilizate din laboratoarele kaghebiste de la Moscova, pentru a argumenta unele elemente de prioritate material-tehnică, care, în mintea lui Apolsin, devin piese sigure de susţinere a teoriilor lui; şi toate acestea pe fundalul unei lumi mai degrabă dornice de micii şi de berea oferite de istoricul înfierbîntat de ideile lui. E o figură complexă şi tragic-absurdă acest personaj care nu are nimic comun cu ideile corifeilor Şcolii Ardelene, de exemplu, sau ale istoricilor din Academia de pe malurile Dîmboviţei, pe care Iulius Apolsin îi combate cu argumente vizionar-ştiinţifice şi îi acuză de falsificarea istoriei. Autorul îl surprinde cumva apoteotic, pentru a ilustra cu ironie aceste aspecte, momente de adevărat tribun imaginat, în care discursul frizează ridicolul şi hilarul.

Un alt personaj, plasat pe un palier al profunzimilor din umbră, aproape poematic, este Onufrie, care, curat la suflet, devine victima propriului pariu pe care şi-l ascunde în cele douăsprezece seminţe de măr pe care le duce în buzunarul cămăşii pînă în America, unde dintr-una, după o aşteptare sentenţioasă, răsare mărul asemănător cu cel de acasă şi care-l decide să rămînă într-o lume visată, dar provocatoare de traume sufleteşti, dar nu atît de periculoasă ca aceea de acasă, de care fuge de teama bolşevismului şi a îngrădirii libertăţilor. Desigur, autorul îşi urmăreşte personajele în diverse ipostaze, de la viaţa plină de huzururi a lui Iulius Apolsin, care, în ipostaza sa de ihtiolog pe la Tulcea, elaborase un interesant tandem cu regimul ceauşist, pe care-l urăşte şi se foloseşte de el şi securitatea lui pentru a pleca oarecum legal în America, pînă la Conu’ Nedu, alt personaj cu o constanţă a evoluţiei în roman, care, cerîndu-i-se să fie informator, se foloseşte de o ideea a securistului care a încercat să-l racoleze şi fuge, la rîndu-i, în America, unde se descurcă onorabil…intrînd într-o sectă religioasă. Asemănător se comportă Irin sau Teofil, personaje gemene, care se folosesc, primul de profan, cel de al doilea de sacru, pentru a se convinge pe ei înşişi că nimic din lumea din care pleci, de acasă, nu se pierde în lumea în care ajungi. Mara e un personaj realmente tragic, care încurcă existenţele, pierde totul şi nu renunţă la mîndrie; un alt personaj tragic, episodic figurat, dar care-şi ascunde durerea în umor gratuit şi în alcool este Codoban, zis Mache, care, în intenţia autorului reprezintă, ca de altfel şi Onufrie, cazul insului care a pierdut totul, mai puţin identitatea de om care aparţine unei ţări, unei lumi; e drept, o lume căreia, în realitate, comuniştii i-au furat  chiar ei identitatea.

E în acest roman o lume tragic-grotesc-absurdă ce ascunde şi povestiri de dragoste şi altele legate de eforturile aproape inumane pentru a supravieţui într-o lume ce doar pare de vis, în realitate fiind o junglă lipsită de scrupule. Astfel, Alma, personajul de spatele poveştii lui Iulius Apolisn care o sechestrează într-un apartament din buildingul Duane House pentru a traduce cartea lui Carolus Lundius, în mare secret, provoacă una din cele mai ciudate poveşti de dragoste, poveste pe care, în felul lui de a fi, Nedu o trăieşte, cu gesturi insolite, de la aruncarea inelului în părul femeii iubite şi ascultarea cu borcanul lipit de perete, ca să ajungă, în final, după ficţionalizări de tot felul şi presupuneri legate de înfăţişarea şi sufletul acelei femei enigmatice, să exclame tragic: „Ce femeie am pierdut, ce femeie!”. Dar el, Nedu, e obişnuit să piardă şi va pierde şi alte femei, cum ar fi cazul Marei, cea care, consecventă cu religia ei ortodoxă, deşi disperată din cauza situaţiei nesigure în Megalopolisul care te înghite fără milă, nu-i acceptă propunerile de a se căsători şi de a-şi cîştiga cetăţenia americană, trecînd astfel în secta religioasă din care Nedu făcea parte şi pe care o adula ca prozelit şi apostol al ei. În roman se derulează multe poveşti cu femei ratate, ca Alexia, Maria, Vera sau Adela, naratorul avînd o predilecţie în a construi existenţe distruse.

Şi mereu, desigur, cartea de la Uppsala. Şi ca şi cum nu ar fi de ajuns, mai apare şi un CODEX RAHONCZI, vechi de o mie de ani şi o mulţime de divagaţii captivante despre Apollon şi despre Iisus, despre dacii noştri şi începuturile religiei universaliste, despre vikingi, despre cultura şi istoria ce pot fi deturnate prin fals. Falsul este însă peste tot, în această lume propusă de romanul lui Gellu Dorian, o lume care pierde totul, deşi îşi propune să nu piardă nimic şi o ia mereu de la capăt. O lume în care unii trăiesc în iluzie, în minciună, alţii într-un soi de speranţă sau de disperare păcălită; alţii par a se descurca, asumîndu-şi destinul american în care s-a încadrat perfect; emblematic, avînd puritate creştină, ce merge pînă la confuzia cu divinitatea, este Onufrie, adus de autor în situaţia lui Iov, care pierde totul, nu şi identitatea, care nu mai conta, pentru a căpăta lumina cerului pe chip, atunci, cînd, adus de Vera, în faţa gurii de canal pe capacul căreia scria ROMÂNIA, moare fără a scoate vreun sunet sau a spune ceva, într-o linişte a sa, unică.

Un roman foarte bine articulat narativ. Un roman despre amestecul dintre lumi şi, totodată, un roman despre scriitura care trebuie să rezoneze cu lumea pe care o configurează, într-un pariu cîştigat, mereu, doar de adevăraţii alcătuitori de lumi posibile.

 

Revista indexata EBSCO