Dec 13, 2016

Posted by in Ex libris

Mariana PASINCOVSKI – Paul Goma. Arhitectonica narativului. Fațetele Bonifaciei

,,«Obsesia culesului şi indiferenţa istoriei››, scrie admirabil René Char, ‹‹sînt cele două extremităţi ale arcului meu». Dacă timpul istoriei nu e făcut din timpul culesului, istoria, într-adevăr, nu e decît o umbră efemeră şi crudă din care omului nu i se face parte. Cine se dăruieşte acestei istorii se dăruieşte nimicului şi e, la rîndul său, nimic. Dar cine se dăruieşte timpului vieţii sale, casei pe care o apără, demnităţii celor vii, acela se dăruieşte pămîntului şi primeşte de la el revolta cu care va semăna şi se va hrăni din nou. […] Adevărata generozitate faţă de viitor constă în a dărui totul prezentului”.               ALBERT CAMUS, Omul revoltat

 

 

Scrisă în 1983 la Paris (şi publicată într-o variantă abreviată în traducere franceză la Albin Michel în 1986, iar în româneşte – tot în variantă scurtă – la Omega în 1991, apoi în 2006 la Anamarol) Bonifacia, se referă, biografic, la anii celei de a doua studenţii, cu startul în 1965 cînd, ca urmare a ,,decretului Ceauşescu”, vechii deţinuţi politici puteau să îşi reia studiile din anul întîi. Pe acest fundal de aparentă liberalizare îşi face loc un narator timid, confuz, la limita subzistenţei, într-un Bucureşti rigid şi birocratic, cu o arhitectură monumentală şi apăsătoare, în total acord cu mulţimea uniform cenuşie şi la fel de săracă.

Sîntem invitaţi să descoperim, astfel, prin ochii proaspătului re-student la Facultatea de filologie, revenit după unsprezece ani de absenţă (sufocantă şi excesiv de prezentă însă în sferele ,,înalte” şi dominante de la Jilava, Gherla şi din domiciliul obligatoriu) societatea, mediul universitar, politic, economic, cultural şi scriitoricesc, precum şi raporturile dintre ele. Totul, desigur, într-un cadru construit ca la carte, dar nu pe măsura omului. De altfel, întreaga atmosferă este ilustrată de o naraţiune homodiegetică, în care perspectiva narativă a personajului-narator (eul-narant) se identifică cu cea a personajului-actor (eul-narat) în vederea proiectării cît mai pregnante a celor trei sfere în care se mişcă de-a lungul naraţiunii: Universitatea, restaurantul Uniunii Scriitorilor şi casa anticarului Sterescu la care locuieşte. În fond, aceste toposuri se completează, echilibrează şi întrepătrund de-a lungul unei compoziţii în triptic a cărei acţiune, dincolo de planul retrospectiv din partea a doua şi cel preliminar din incipit, are loc într-o singură zi, O viaţă într-o zi, cu trimitere intertextuală şi parafrastică evidentă la textul lui Soljeniţîn, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici. Montaj narativ (şi afectiv) realizat inteligent prin comprimare temporală ca replică la adresa domniei Imperiului asupra spaţiului şi a timpului (realizînd ,,trecerea dialectică de la guvernarea persoanelor la administrarea lucrurilor, dar confundînd persoana şi lucrul”) (Camus 2011: 470) şi a demonstraţiei că realitatea depăşeşte ficţiunea, iar tragismul real împinge în umbră tragediile imaginare.

Ce se dezvăluie apoi este că, spre deosebire de alte scrieri, volumul este mai accesibil şi datorită existenţei unei linii de subiect, în principiu dificil, dacă nu de-a dreptul imposibil de relatat (şi de rezumat) la un scriitor precum Paul Goma. De data aceasta, însă, directitatea naratorului e direct proporţională cu scrierea în care se reflectă. Nu şi cu liniaritatea, care merge în direcţia deja familiarizată a suspens-ului, ocolişurilor şi simultaneităţii, dînd impresia unei accelerări a ritmului narativ şi cîştigînd în tensiune şi în credibilitate.

Şi totuşi, despre ce este vorba în Bonifacia? În linii mari, romanul consemnează devenirea unui scriitor prin reconstituirea climatului literar predominant şi a competiţiei pentru influenţă într-un stat cu o intelighenţie culturală după chipul şi asemănarea sa, şi care îşi controlează subordonaţii prin strategii remunerative, coercitive, normative sau simbolic-ideologice, în funcţie de (sau ne-) aderarea la ,,Imperialismul dreptăţii care legitimează nedreptate”.

Eroul romanului, narator autobiografic, este somat de către prietenul său Alec (în realitate scriitorul Al. Ivasiuc), fost coleg de închisoare, actualmente literator valoros, binecunoscut, precum şi funcţionar la Ambasada americană, să îi obţină un supliment de hîrtie necesar publicării unei opere într-un tiraj mărit prin intermediul unei colege de facultate, Bonifacia (Adelina) Frînculescu, nepoata unui influent activist de partid (,,nepoată a Reabilitării”) şi fiica unui socialist potent (,,fiică a Reeditării”), în măsură să aprobe (sau să dezaprobe) cotele de hîrtie. Rugămintea, mai exact serviciul care i se solicită vine în contextul unei ,,îndatoriri prieteneşti” faţă de cel care, de un an şi două luni îl ,,susţine” ocazional cu invitaţii la restaurantul Casei Scriitorilor, ţigări şi chiar bani. Sprijin ce nu depăşeşte însă partea fiziologică, materială. Căci în ceea ce priveşte debutul, ,,prietenul” naratorului este neputincios: ,,situaţia trebuie atacată în mod logic, adică să publici mai întîi în periodice, abia apoi să te gîndeşti la volum…”. Mai ales cînd ai nenorocul de a fi cunoscut, incomod, scandalagiu, turbulent, cînd eşti ,,Cazul”. Aşa se face că, la 31 de ani, fostul deţinut politic se confruntă cu o realitate atroce: lucrează numai în munci necalificate, locuieşte cu chirie într-o odaie îngustă de nici doi metri în podul casei anticarului Sterescu, într-o modestie soră cu calicia şi este nevoit să suporte tot felul de umilinţe pentru a-şi păstra bursa, singura sursă de venit, dovedind totodată înţelegere şi onestitate la adresa foştilor colegi, acum asistenţi la facultate, stînjeniţi de această nouă ipostază. În plus, – ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns – este suspectat de securitate că ar produce literatură interzisă şi ,,vizitat” în mod constant şi neanunţat în vederea percheziţiei.

Aceasta este ambianţa în care se produce debutul romanului, cu reflecţia naratorului la serviciul cerut şi la intermediara aferentă, pe care nu o cunoaşte decît foarte sumar, de la cursuri, şi în vederea căreia trebuie să depăşească faza atingerii genunchilor pentru a pătrunde la ,,stiloul” aprobator de supliment. Meditaţie care dă naştere leitmotivului principal, ,,abia acum o descopăr”. Dar ritmul se precipită: urmează o sumă de coincidenţe (deloc însă contingente, după cum se va vedea) à la Caragiale, în care Bonifacia îi face o vizită, i se oferă, îi confiscă intimitatea, îi induce sentimentul de neputinţă şi îi propune (o propunere-impunere) o supravieţuire larvară, cu facilităţile confortului optim pentru creaţie. Fără a uita să-i strecoare că ştie că scrie literatură interzisă. Ajunsă în acest punct, Bonifacia dispare. Revederea după trei săptămîni o găseşte total schimbată: din fiinţa ,,grasă, balenoasă” care ,,doarme la cursuri şi mănîncă tot timpul”, ea devine slabă şi ,,frumoasă, de pică”. Transformare care se răsfrînge asupra limbajului şi o face de nerecunoscut în contextul în care este acompaniată de schimbarea numelui şi de o nouă dispariţie subită. Totul pe fondul descinderilor securităţii, fricii, reeducării banditului şi debutului în ,,Luceafărul” la iniţiativa oniricilor.

Reconstituirea climatului literar şi social predominant, precum şi amalgamul de evenimente care se succed cu rigoarea regulilor implacabile dezvăluie o conştiinţă scizionată, derutată de o totală inversare a valorilor. Care lume este firească? Cea din închisoare, din domiciliul obligatoriu sau actuala, cea din libertate? Cînd eşti produsul unei epoci de mari interferenţe şi contradicţii, claritatea deplină nu este, sub niciun aspect, posibilă. Ambiguitatea în această zonă este în elementul său. Iar menţinerea echilibrului se face pe un plan înclinat, ce evocă dialectica stăpînirii şi a sclaviei. În acest sens datoria martorului nu este doar să spună, pentru stabilirea adevărului, nici doar să judece, pentru reînvierea principiilor dreptăţii, cît mai ales să înţeleagă. De ce şi cum s-a produs răul? Aşa se face că, în această împărăţie a graţiei şi a dreptăţii, naratorul lansează o încercare de a-şi înţelege epoca. Coabitînd în el dreptatea şi antropologia, povestitorul dă cîştig de cauză celei dintîi abia după ce o valorifică pe cea de-a doua. În acest fel leitmotivul central, ca şi romanul însuşi devine suma unor descoperiri succesive de situaţii, de oameni, de vicii, de virtuţi, în favoarea umanităţii simple, obişnuite, opuse abstractizării care nu mai lasă niciun loc pentru fiinţe.

În aceeaşi direcţie lucrează şi semiologia narativului: încă de la început, din titlu, scriitorul propune un număr de semne pornind de la care destinatarul să poată limita nedeterminarea textului. Şi dacă, iniţial, sîntem tentaţi să suprapunem numele personajului peste acela al titlului invocînd, fireşte, un roman de dragoste – operaţiune, altminteri, perfect legitimă –, conţinutul manifest şi cel latent, referinţele contextuale, subîmpărţirea în capitole, împreună cu leitmotivul orientează lectura, organizează semnificaţia şi structurează inteligibilitatea mesajului. Căci sîntem în situaţia unui titlu cu valenţe multiple.

Astfel, sub raportul relaţiei cultură/putere naraţiunea proiectează un ,,satelit socialist” (Verdery 1994: 46) în care birocraţia de stat devine singurul utilizator şi susţinător al culturii: îngenuncheată de materialismul dialectic (care ,,modelează condiţiile sociale şi politice în care omul încetează a mai şti să scrie şi să gîndească altfel decît trebuie”) (Miłosz 2008: 32), cultura suferă un proces parţial de retransformare în marfă. Iar atenţia sporită pe care Centrul o acordă cursei ştiinţifice, creînd un rol privilegiat pentru o elită culturală, dezvoltă o competiţie pentru influenţă, descoperind talente aflate în stare latentă. Prin urmare, ,,toţi joacă în faţa tuturor, şi fiecare ştie despre celălalt că joacă” (Ibidem: 75). O opţiune conştientă şi benevolă care, derivînd din serviciul efectuat cu devotament Partidului, oferă nemijlocit accesul la un status superior; la o stabilitate materială, dublată de o glorie profesională. În concluzie, vorbim despre o epocă ce preferă dreptatea mutilată unei nedreptăţi generalizate şi se bazează – revendicînd libertatea instinctelor, nu a principiilor – pe o tehnică a preluării puterii pentru realizarea scopurilor ultime înaintea afirmării exemplare a acestor scopuri. Finalmente, o perioadă în care totul se reduce la o ,,binefacere”, fie în vederea unei ascensiuni sociale, de orice natură, şi cu orice mijloace, fie în vederea supravieţuirii, revendicînd o viaţă în schimbul alteia şi eliminînd tot ceea ce dăunează cauzei.

Iată cum un titlu aparent languros (şi nu este pentru prima dată) (A se vedea Goma, 1991, şi Goma, 2009) devine prilejul unei reflecţii a societăţii bazate pe beneficii personale, dar invocînd bunăstarea poporului, (conform lozincii afişate), şi repercutate în maleficii colective, înscrise în carnea şi în spiritul aceluiaşi adresant. În acest context şi pe această scală a inversării valorilor Bonifacia nu poate fi, literalmente, decît o mască a societăţii în care toţi vor să facă bine: ,,Sîntem foşti deţinuţi, acum liberaţi – arestabili; corectitudinea (şi trăinicia) relaţiilor noastre este invers proporţională cantităţii de ‹‹secrete›› încredinţate celuilalt. Am devenit membri – conştienţi, aşa se spune – ai celei mai bune, mai juste, mai lăptoase dintre societăţi (ei zic pe măsura-le: ‹‹cea mai superioară››), iar cei ce se străduiesc să supravieţuiască mutaţiei spun că om bun este, nu ca pe timpuri, omul care face bine altora, ci acela care, totuşi, nu face prea mare rău…” (Goma 2006: 138).

Dar nu este numai atît: pe de altă parte, existenţa ideologiei obligă la existenţa uneltei care să o materializeze. Spaţiu în care Bonifacia, personajul, se înscrie cu deplin temei, alterînd conceptul de feminitate. Sub masca dimensiunii afective şi a momentelor de tandreţe ea nu este decît un observator participativ, care merge în direcţia unei organizări totale. Aşadar, un agent al societăţii pe care o reprezintă şi cu care se identifică în cursa pentru o viaţă confiscată.

Care este, însă, activitatea instigată a acestei vieţi? Şi de unde atracţia irezistibilă şi ofertele cu totul dezinteresate din partea femeilor (Bonifacia şi profesoara de slavă veche) pentru un ,,babac” nedebutat, la limita modestiei, dintr-o Basarabie dezbinată, student în anul întîi şi care scrie (sau transcrie) ceva la orele de curs?

Desigur, este vorba despre sacoşa cu ,,litint” (literatură interzisă) atîrnată afară, în cui, sub cozorocul de tablă şi care ţine naratorul şi, deopotrivă, cititorul, într-o permanentă stare de alertă. Pentru că, în arhitectura unor vremuri de absolut control interior, aceasta este o breşă care permite nu doar accesul la un lux al intimităţii şi, evident, al libertăţii cît, mai ales, la descoperirea (sau dez-acoperirea) supremului adevăr. Poziţie care o face ,,mai periculoasă decît armele, decît cărţile”. În această privinţă, cuvîntul ,,vizìt” al anticarului Sterescu, accentuat în mod ,,subversivo-duşmănos”, ba chiar şi ,,clandestin”, răstoarnă ordinea firească a lucrurilor, instaurînd o stare de frică şi de tensiune caracteristice doar unei societăţi a supravegherii: ,,Vizită – îmi simt inima oprită pentru cîteva clipe lunge; şi repornind, furioasă-sperioasă, dînd din picioare, lovindu-mă-n burtă pe dinăuntru, dureros: vizită! […] or să se-aştearnă iar pe percheziţii, au să are/grăpeze/întoarcă-din-furcă întreaga casă, deci şi odăiţa mea, cum au mai făcut de două ori într-un an, atît că atunci nu găsiseră nimic la mine; fiindcă atunci – la mine – încă n-aveau ce găsi…” (Ibidem: 51). În acelaşi timp, furnizează un motiv de apariţie a unui monolog interior, devenit leitmotiv secundar prin frecvenţa cu care se manifestă de-a lungul scrierii: ,,‹‹Fii cuminte, proasto›› (s.n.), îi spun în şoaptă, ca la fiecare-alarm’, de peste zece ani (de cînd am plecat la oaste…). ‹‹Fii cuminte, altfel ne-necăm amîndoi – vrei tu să ne-necăm?›› (s.n.)…”.

Aşadar, accentul de avertisment al imprevizibilului ,,vizìt” transpune romanul într-un act al unei piese în care spectatorul aşteaptă intrarea în scenă a unui actor învăluit într-un efect de surpriză prelungită de drumul lung dinspre primul etaj cu scara de lemn şi fragmentul îngust al scării de ciment cu fereastra-cu-sacoşă, şi ultimul fragment, cel al unei odăi cu o uşă cu ,,dificultăţi-permanent-trecătoare” de închidere. În tot cazul, o celulă în libertate, în care deţinutului i se induce o stare conştientă şi permanentă de vizibilitate. Altfel spus, efectul unui panoptism în negativ, permanent în efectele sale, chiar dacă discontinuu ca acţiune. Şi care transformă naratorul persecutat de frica descoperirii sacoşei cu literatură interzisă în principiul propriei sale supuneri. Sub acest unghi se observă că, în patul matrimonial al fricii şi al culturii, puterea devine ,,cel de al treilea personaj” cu toate că ,,şi-ar fi dorit să îl joace şi pe primul, şi pe al doilea, transformînd ‹‹piesa›› într-o monodramă” (Haţiegan 2010: 117).

Dar naratorul nu se lasă prins în acest joc de forţe: descoperirea treptată a adevărului prin spectrul nenumăratelor metamorfoze ale umanului e mai presus de afecte: îl eliberează de frică şi îl pregăteşte pentru o viaţă nouă, în absenţa sacoşei confiscate pe final de roman. Slăbirea sentimentului de teamă antrenează, astfel, revolta şi echivalează deciziei de a sluji umanitatea prin pasiunea adevărului, mărturisit răspicat, în memoria celor fără de glas. Este, în fond, răsplata cuvîntului oferită celui care scrie, prin sine, despre alţii.

Fapt care antrenează memoria şi implică interferenţa celor două planuri, prezent şi trecut.

Instalat într-un acum, protagonistul se foloseşte de lecţia trecutului ca să acţioneze în prezent. Amintirea devine astfel un ,,instrument ce informează capacitatea de analiză a prezentului (Todorov 1996: 246). Şi care lecţie de viaţă ar putea fi mai elocventă decît închisoarea şi domiciliul obligatoriu? În acest sens, printr-un efect de proiecţie prezentul se oglindeşte în Lăteşti, pe suprafaţa tremurîndă şi sălbatică a întinderii bărăganice, de unde trasează liniile de forţă ale eticii rezistenţei şi descoperă prin comparaţie, pînă la suprapunere dureroasă, realitatea mutilată sub cizma ocupantului sovietic: dacă, în închisoare, legile erau clare şi raporturile bine delimitate (,,lagărele sînt singurul loc din Rusia în care oamenii gîndesc liberi”, spune Soljeniţîn), în libertate lupta se duce, mai întîi de toate, pentru puterea spiritului. A ceda (acceptînd) sau a rezista (opunîndu-te) devine eterna întrebare. Condiţie în care bunul simţ şi liberul arbitru trasează pragul între omul vechi şi cel nou, aşa cum afirmă memorabil Soljeniţîn: ,,puţin cîte puţin am descoperit că linia de separare dintre bine şi rău nu separă nici statele, nici clasele, nici partidele, ci traversează doar sufletul fiecărui om şi al întregii omeniri”.

Pe această cale realul din naraţiune evoluează spre tipologic, atît în privinţa unităţilor psihice, cît şi a celor fizice şi morale, caracteristice femeilor şi grupurilor vieţii literare. Printr-o conştiinţă comparativă autorul delimitează cele două lumi relevînd adevăratul aspect al condescendenţei şi fratele său geamăn, desfigurat sub roţile maşinăriei istorice. Este cazul fragmentului retrospectiv de la Lăteşti, din domiciliul obligatoriu, în care naratorul riscă umilinţe şi jigniri, chiar pierderea vieţii în numele unei iubiri profunde pentru patrie, pentru umanitate. Salvarea, din pivniţa cu cartofi, cu ajutorul lipovencei Xenia, unei basarabence furate, bătută, legată şi violată în grup aproape o săptămînă, îmbolnăvită de sifilis, subjugă istoria pentru a asculta natura şi capătă, în tragismul absolut al evocării, conştiinţa fiinţei colective. Este, desigur, ofranda adusă morţilor de odinioară din partea martorului care nu are dreptul să uite.

Normalitate, sau eroism? Bun simţ sau stare de excepţie? Departe de virtuţile eroice, e vorba mai degrabă de acte de virtute cotidiană care distrug identitatea strictă a biografemelor. Căci libertatea pe care Paul Goma o reclamă o revendică pentru toţi. El nu este – în acordul afirmaţiei lui Albert Camus – doar un sclav împotriva stăpînului, ci un om împotriva lumii stăpînului şi sclavului (Camus 2011: 520). Iar fragmentul de mai jos o dovedeşte cu deplin temei:

 

„Şi-aşa. Trebuie, trebuie, trebuie să. Scriu povestea fetei fără nume – dacă e basarabeancă: acea fiinţă pe care, după ce-ai zmuls-o din locul în care şi-a găsit refugiu, o disloci, iar cînd dislocaţii ceilalţi se întorc la casele lor […], ei, neavînd în ce direcţie s-o apuce, rămîn pe loc; rămînînd pe loc, continuă să fie dislocaţi, coreeni, titoişti, basarabeni – deci duşmani de clasă (şi de ţară: socialistă); deci anticomunişti; deci fără niciun drept. Un basarabean – mai cu seamă o basarabeancă – nu e sigur că ar fi o fiinţă omenească, […] basarabeanca este acea-ceva pe care orice tovarăş (nu mai vorbim de cei cu munci de răspundere) poate s-o ia cu el, s-o urce-n IMS […], s-o ducă undeva, s-o reguleze pe săturate, s-o ţină sechestrată, s-o dea şi altora la regulat – că şi-aşa-i basarabeancă: nimeni nu-ntreabă de ea, nimeni nu face scandal pentru ea; ea, dacă mai trăieşte şi cît, nu cere socoteală (cui? Pentru ce? în-ce-calitate?), nu se plînge, nu face figuri – ia să-ndrăznească: o omori şi gata, alta la rînd! – şi,-n plus, strînje ghin cuuurrr, măi tovaroş’!, ca gîsca strînje cîn’ îi tai gîtu – de te strînje pe tine… Atît, că ăsteia, gîştei de Basarabia, nu-i tai nimica, doar îi striveşti, între două beţe, degetele, aşa că o poţi folosi multă vreme şi tu şi tovaroşii tăi de luptă de clasă” (Goma 2006: 196).

 

După cum se poate observa, cu mult mai îngrozitor decît cel imaginar, adevăratul ,,pămînt gol” dă textului o nouă dimensiune, departe de lascivitatea bănuită la început de scriitură. Într-o epocă a dispariţiei moralei şi măsurii, dominată de cruzime, barbarie, obscenitate şi amnezie, cu ofense la adresa libertăţii umane, şi care aşază deasupra vieţii o idee abstractă, sub însemnul fatalismului istoric, cartea lui Paul Goma poate fi definită, dacă e să-i atribuim cuvintele cu care Czesław Miłosz caracteriza Gîndirea captivă, ca încercare a eliberării de fatalism.

Astfel încît la întrebarea (vehiculată şi acreditată): Roman de dragoste? (ca expresie a amorului trupesc profesat sub diriguirea Bonifaciei), se va răspunde: Mai degrabă nu. Dragoste pentru umanitate? Cu siguranţă. În plus, consemnare a devenirii unui scriitor prin conformare cu ideea de omenie şi participînd la înfăptuirea ei. O binefacere adresată lumii prin proiectarea speranţei şi prin triumful asupra fracturării (şi înrobirii) conştiinţei. În fine, un sunet de bronz turnat în partitura de monolit a vieţii şi repercutat pînă la confuzie în vibraţiile altui orchestrion: ,,…refuzînd să stai de vorbă cu poliţia, refuzînd să colaborezi şi preferînd să fii un deţinut politic, aperi speranţa. Nu doar speranţa din tine şi pentru tine, ci speranţa din alţii şi pentru alţii. Proiectezi în afara închisorii declaraţia de speranţă adresată lumii, asemeni unui mesaj într-o sticlă aruncat în ocean. Dacă îl descoperă fie şi un singur om, înseamnă că ai învins” (Michnik 1997: 20).

 

 

Bibliografie

 

Camus 2011: Albert Camus, Faţa şi reversul; Nunta; Mitul lui Sisif;  Omul revoltat; Vara, Traducere de Irina Mavrodin, Mihaela Simion, Modest Morariu, Bucureşti, RAO.

Foucault 1997: Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, Traducere din franceză şi note de Bogdan Ghiu, Control ştiinţific al traducerii Marius Ioan, Prefaţă de Sorin Antohi, Bucureşti, Humanitas.

Goma 1991: Paul Goma, Sabina, Cluj, Biblioteca Apostrof.

Goma 2006: Paul Goma, Bonifacia, Ediţia a 2-a, revizuită, restabilită, Bucureşti, Anamarol.

Goma 2009: Paul Goma, Roman intim, Ediţia a 2-a, Bucureşti, Curtea Veche Publishing.

Haţiegan 2010: Anca Haţiegan, Cărţile omului dublu. Teatralitate şi roman în Regimul Comunist, Cluj-Napoca, Limes.

Michnik 1997: Adam Michnik, Scrisori din închisoare şi alte eseuri, Traducerea şi îngrijirea ediţiei de Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş, Prefaţă de Vladimir Tismăneanu, Iaşi, Polirom.

Miłosz 2008: Czesław Miłosz, Gîndirea captivă, Traducere din polonă de Constantin Geambaşu, Prefaţă de Vladimir Tismăneanu, Postfaţă de Włodzimierz Bolecki, Ediţia a 2-a, Bucureşti, Humanitas.

Soljeniţîn 2008: Alexandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag. 1918-1956. Încercare de investigaţie literară, Vol. I, II, III, Traducere şi note de Nicolae Iliescu, Ion Covaci, Bucureşti, Univers.

Todorov 1996: Tzvetan Todorov, Confruntarea cu extrema. Victime şi torţionari în secolul XX, Traducere din franceză de Traian Nica, Bucureşti, Humanitas.

Verdery 1994: Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, Traducere de Mona Antohi şi Sorin Antohi, Bucureşti, Humanitas.

Revista indexata EBSCO