Dec 13, 2016

Posted by in Ex libris

Constantin COROIU – Un nou volum din seria „Personalități ieșene”

Editura Pim din Iaşi ne-a oferit în această toamnă volumul al XIII-lea din seria „Personalităţi ieşene”, o adevărată enciclopedie, cum a fost şi este considerată de comentatori. S-ar putea spune: un volum jubiliar, căci tocmai se împlinesc 45 de ani de la apariţia primului din şirul celor 13 tomuri ce compun un impresionant raft de bibliotecă. Cum se ştie, cel ce a gîndit şi a pus în operă acest proiect pînă la volumul al VIII-lea a fost remarcabilul păstrător al memoriei culturale a Iaşului: Ionel Maftei, publicist, cercetător şi bibliograf pasionat din categoria celor, foarte rari, capabili să se dedice trup şi suflet unei construcţii de o asemenea anvergură. Oameni care, cum zice românul, sfinţesc locul lucrînd cu rîvnă şi cu o discreţie vecină cu anonimatul. Ieşit nu demult din scena vieţii, Ionel Maftei însuşi a intrat acum şi el cu îndreptăţire şi cu aceeaşi discreţie în galeria din enciclopedia pe care a fondat-o, pentru unul dintre volume, al cincilea, fiind distins cu Premiul Academiei Române, cel mai prestigios dintre cele pe care le-a primit pentru întreaga sa activitate publicistică şi editorială. Şi nu sînt puţine. Cînd sănătatea nu i-a mai permis, a transmis ştafeta unui alt dedicat şi pasionat cercetător, mai tînăr: Ioan Timofte, autorul următoarelor cinci tomuri ale celei mai importante sale lucrări editate pînă în prezent. Fiecare dintre cei doi a avut de învins, îndeosebi în buimaca epocă postdecembristă de tranziţie spre nicăieri, nu puţine piedici care au ţinut şi ţin nu doar de eternele dificultăţi materiale, mai ales cînd e vorba de cultură, ci şi de umorile şi orgoliile multora. Şi asta cu toate că cei prezenţi în galeria „Personalităţilor ieşene” nu mai pot incomoda pe nimeni, căci şi-au încheiat trecerea prin lumea noastră. Este acesta, de altfel, unul dintre criteriile ce stau la baza lucrării, ceea ce ne duce cu gîndul la un memorabil postulat al lui G. Călinescu: biografia unui om de seamă „începe nu cu anul naşterii, ci cu anul morţii”. Fie ea şi condensată în cîteva pagini de carte, ca în cazul de faţă. Dar orgoliile tumefiate, inclusiv ale urmaşilor celor ce n-au făcut degeaba umbră pămîntului şi, nu o dată, invidia şi răutăţile unora dintre contemporani îşi pot pune adeseori o dezamăgitoare şi deformantă amprentă pe mărturiile ce urmează a constitui substanţa articolelor unui dicţionar enciclopedic, acesta, la urma urmei, un fel de cimitir; e drept, dacă mi se permite oximoronul, un cimitir viu, ba mă tem că mai viu chiar decît „oraşul furnicar”… Spre lauda lor, cum remarcam şi în comentariul din „Convorbiri literare” la volumul precedent, Ionel Maftei şi Ioan Timofte au ştiut să evite umorile, idiosincraziile şi să păstreze în portretele pe care le-au schiţat dreapta măsură. În comentariul amintit observam, între altele, că trebuie să ţinem cont şi de modul cum este perceput conceptul de personalitate, în sens axiologic, nu psihologic, care, oricum, e greu de definit. Adeseori, cei consultaţi pentru a oferi date şi fapte reale, altminteri ei înşişi personalităţi ilustrînd un domeniu sau altul de creaţie artistică, ştiinţifică etc… şi, deci, fatalmente viitori locatari ai „cimitirului” lexicografic, includ în conceptul de personalitate şi pe cel de model moral. Or, e limpede că întotdeauna au fost şi vor fi mai rare modelele morale decît personalităţile de seamă. Dar, în definitiv, un dicţionar, o enciclopedie nu sînt şi nici nu pot fi manuale de morală, ci – e un truism – doar surse credibile de informare, nici mai mult, dar nici mai puţin.

Fiecare volum din seria  „Personalităţi ieşene” se încheie cu o listă completă, în ordine alfabetică, a celor care figurează în volumele anterioare. Primele 12 cuprind 1400 de nume. Cu cele o sută din volumul apărut recent numărul lor creşte la 1500. Vor fi fiind şi unii cărora să li se pară poate un număr mare, dar să nu uităm că vorbim de Iaşi, de Moldova şi, în fond, de cultura naţională. Cine consultă această lucrare lexicografică pe care o datorăm lui Ionel Maftei şi Ioan Timofte, însumînd pînă acum peste 6500 de pagini, poate lesne constata că majoritatea celor incluşi în ea sînt personalităţi de anvergură naţională, iar unele de rezonanţă mult mai largă. Nota comună e însă aceea că biografia, formaţia, evoluţia, opera lor sînt legate indisolubil de Iaşi, de atmosfera cosmică şi morală a metropolei moldave, de tradiţia acestui spaţiu binecuvîntat care catalizează spiritul creator.

În prefaţa volumului apărut acum, profesorul Leonida Maniu remarcă pe bună dreptate „elanul” şi ”pasiunea neostoită” – şi, aş adăuga, acribia – cu care Ioan Timofte a scotocit, s-a documentat şi a redactat textele, reuşind să contureze pe cît de concis, pe atît de cuprinzător, profilurile celor o sută de oameni de seamă ieşeni care au părăsit această lume în ultimul deceniu.

Fiecare articol micromonografic, însoţit de fotografia celui prezentat, conţine datele şi informaţiile menite să recompună o biografie şi să repovestească în limbajul lor fatalmente auster fapte şi locuri ce au marcat atît traiectoria unei existenţe sau a unui destin, cît şi opera celui evocat. Aş remarca doar cîteva dintre ele. De pildă, cel consacrat unui mare profesor şi lingvist din şcoala lui Philippide şi G. Ivănescu: Vasile Arvinte, specialist în mai multe domenii filologice, autor al unor lucrări fundamentale de istoria limbii române, dialectologie română şi europeană, lexicologie şi lexicografie, etimologie şi onomastică. Citind textul din cartea pe care o datorăm lui Ioan Timofte, mi-am evocat cu nostalgie şi recunoştinţă, în gînd şi în suflet, ţinuta exemplară a profesorului nostru de istoria limbii, trecut temeinic şi prin şcoala germană, doctor al Universităţii Humboldt, logica fără nici o fisură a discursului său la catedră, limpezimea şi stringenţa stilului în care şi-a scris cărţile ale căror titluri constituie repere bibliografice obligatorii. Dintre figurile dispuse în galeria „Personalităţilor ieşene” mi-a atras în mod deosebit atenţia şi cea a lui Gheorghe Buzatu, un mare istoric, care l-a avut ca idol şi model de muncă şi dăruire în tot ce a întreprins pe Nicolae Iorga. Sînt subliniate trăsăturile definitorii ale omului şi operei celui ale cărui contribuţii ştiinţifice au vizat o arie problematică foarte largă. Istoria petrolului, primul şi mai ales Al Doilea Război Mondial, activitatea unor personalităţi precum Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu, Ion Antonescu sau Nicolae Ceauşescu. „A abordat multiple subiecte controversate, precum participarea României (1941-1945) la războiul pentru recuperarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei”. Se menţionează apoi că în calitate de secretar ştiinţific al prestigiosului Institut „A. D. Xenopol” şi apoi de Director al Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană al Academiei Române, de profesor universitar şi coordonator de doctorate a avut un rol major „în promovarea istoriei autentice, întemeiată pe documente de arhivă şi în susţinerea cu curaj” a unor puncte de vedere care nu se înscriau şi nu se înscriu în „directivele politice” de dinainte sau de după 1989. Buzatu a făcut îndelungate cercetări în arhive şi biblioteci străine – S.U.A, Marea Britanie, Rusia, Germania, Italia, Israel, Belgia, Franţa – unde a descoperit mărturii de o maximă valoare, majoritatea în premieră absolută, privind istoria şi diplomaţia românească. Cu o abnegaţie exemplară şi o excepţională putere de sinteză, a publicat peste 500 de studii şi monografii, articole, eseuri, prefeţe, a coordonat sau a colaborat la numeroase volume şi este autorul a peste 50 de tomuri, pentru care a primit importante premii şi distincţii, între care Premiul Academiei Române. În fine, a îndrumat şi a format mulţi tineri „cărora le-a insuflat pasiunea şi rigoarea” ce le presupune „domeniul pentru care şi-a sacrificat întreaga existenţă”, se subliniază în textul consacrat ilustrului om de ştiinţă. În volumul la care mă refer ne reîntîlnim şi cu eminenţi profesori, creatori de şcoală şi fondatori de laboratoare, promotori ai unor metode de cercetare în domeniul medicinii, precum Valeriu Rusu, un intelectual rasat, cu stagii de specializare în Franţa, care a îmbinat în activitatea didactică şi în cea de implementare a unor metode moderne de investigare mijloacele specialistului în domenii de vîrf – cum ar fi medicina nucleară sau radioimunometria – cu cunoştinţele din alte zone ale culturii, îndeosebi cu cele filozofice şi literare. Este consemnată prestaţia publicistică întinsă pe mai multe decenii a profesorului Valeriu Rusu, al cărui talent în mînuirea verbului îi permitea să trateze teme considerate aride într-un stil de o expresivitate captivantă pentru cititorul de gazetă sau pentru ascultătorul de emisiuni radiofonice. Dintre numeroasele sale lucrări ştiinţifice se detaşează monumentalul Dicţionar medical, apărut în mai multe ediţii revăzute, reactualizate, între anii 2001-2010. Răsplătit cu prestigioase premii, între care cel al Academiei Române, reputatului om de ştiinţă i-a fost decernat prin decret al primului ministru al Franţei şi L’Ordre des Palmes Académiques, în rang de Cavaler.

Ioan Timofte, ca şi predecesorul său, i-a consultat în vederea redactării textelor pe descendenţii celor incluşi în şirul personalităţilor, a stat de vorbă cu colegi, prieteni, colaboratori, discipoli ai celui evocat, a cercetat manuscrise, colecţii de ziare şi reviste, dicţionare, monografii etc. La sfîrşitul fiecărui articol sînt indicate principalele surse bibliografice. Autorul a redactat articolele într-un stil limpede, adecvat, sobru şi nuanţat, strunindu-şi bine emoţia, lăsînd totuşi să străbată, chiar dacă abia perceptibil, şi o undă de căldură sufletească.

Criticul şi istoricul literar Liviu Leonte aprecia în microeseul introductiv la volumul anterior, al XII-lea, că „ne aflăm în faţa unei adevărate enciclopedii care teoretic nu are sfîrşit, extrem de utilă marelui public, dar şi specialiştilor, iar cei care au lucrat la realizarea ei merită toate elogiile”. Subscriu la această apreciere şi aştept volumele viitoare. Grecii, ne reaminteşte Leonida Maniu în prefaţa acestui al XIII-lea volum din seria „Personalităţi ieşene”, credeau că atît timp cît numele unui om va fi pomenit, el nu va muri cu totul: non omnis moriar. E mult, e puţin?! Este, oricum, foarte profitabil nu doar pentru posteritatea celui „pomenit”, ci şi pentru tinerii care pot vedea în el un exemplu catalizator.

 

 

 

Revista indexata EBSCO