Dec 13, 2016

Posted by in Ex libris

Marcel TOLCEA – În căutarea sensului sau despre noua paradigmă transumanistă

O surîzătoare potrivire a destinului face să mă (re)întîlnesc cu Academicianul Basarab Nicolescu într-o terţă situaţie. Sau poate împrejurare, dacă nu cumva acest cuvînt este sortit să descrie contextul de o manieră mult prea domestică. Prima întîlnire a avut loc în studenţie, cînd, fascinat de poezia barbiliană, am devorat cartea sa dedicată ermeticului poet-matematician cu respiraţia întretăiată de vocabule şi termeni ce veneau dinspre teritorii mai puţin armonizate – conform aşteptării mele epistemologice de atunci – cu Poezia.

A doua întîlnire, ce a început în 1992, a fost, de data aceasta, intermediată de personalitatea dezlănţuită (nu doar în antipatii) a lui Paul Barbăneagră care, de-a lungul celor patru ani în care am fost bursier sau vizitator temporar, m-a găzduit în minunatul lui apartament de pe Rue Payenne din Marais. Atunci am aflat de noile abordări transdisciplinare ale fizicianului nostru şi, concomitent, am fost dedulcit cu lecturi ce irigă substanţa dialogului din cartea de faţă: Daumal, Castaneda, Abellio, Lupasco. (La autorii de mai sus, regret absenţa, din dialogul Nicolescu – Camus, a unor referinţe la excelenta carte a lui Françoise Bonardel, Filosofia alchimiei.)

În fine, întîlnirea de acum cîteva zile de la Timişoara descrie o întreagă concertare umană şi instituţională. Mai întîi a fost, în vara lui 2015, aşezarea într-un concept mai larg a sărbătoririi Maestrului Silviu Oravitzan la cei 75 de ani. Silviu Oravitzan ştia foarte bine că urma să îl invite pe Basarab Nicolescu la expoziţia sa de la Muzeul Naţional al Banatului. Drept pentru care ar fi fost nepotrivit ca prezenţa sa la Timişoara să fie ignorată de mediul academic. Şi s-a concretizat, în Senatul Universităţii de Vest, cu hotărîrea de acordare a titlului de Doctor Honoris Causa. Prilej cu care am avut privilegiul de a prezenta şi cartea de faţă, un captivant dialog între două personalităţi obsedate de modificarea paradigmei aşezării în Lume.

 

 

Numele reputatului om de ştiinţă Basarab Nicolescu a devenit, de mai mulţi ani, sinonim cu transdisciplinaritatea. Cuvîntul, inventat de Jean Piaget, are o cu totul altă semnificaţie la savantul român stabilit în Franţa şi ambiţionează să fie, deopotrivă, un instrument de înţelegere a lumii şi un nou umanism. De fapt, un transumanism definit de transcultural şi de transreligios.

S-a scris foarte mult despre ipoteza pe care academicianul Nicolescu o propune cu privire la posibilele soluţii pe care lumea de astăzi – sufocată de o tehnologie ieşită din ţîţîni şi inertă faţă de o criză a religiosului – o aşteaptă. Ea face parte, în opinia mea, dintr-o paradigmă post-pozitivistă apărută în gîndirea europeană la finele anilor ’50, un corpus cu nenumărate nuanţe şi deosebiri.

Într-o carte subtil dedicată şi noii paradigme ce sta să se nască, Occultisme, sorcellerie et modes culturelles, Mircea Eliade scrie despre rolul revistei „Planète” şi al best-seller-ului Le matin des magiciens (Gallimard, 1960) al lui Pauwels şi Bergier în crearea curentului „trans-scientist”. Analiza lui Eliade evident că înţelegea nostalgia omului culturii occidentale de a accede la o lume aurorală pentru a scăpa astfel de ceea ce Eliade a numit „teroarea istoriei”. Era foarte greu în acei ani să vorbeşti nu despre „trans-scientism”, ci, pe şleau, despre ezoterism, de pildă. O vocabulă ce a pătruns în viaţa universitară franceză în 1965 cînd, la prestigioasa École Pratique des Hautes Études, secţia Ştiinţe Religioase, a fost creată o catedră de „Istorie a ezoterismului creştin”, devenită, o dată cu venirea lui Antoine Faivre la conducerea ei, în 1979, catedra de „Istoria curentelor ezoterice şi mistice în Europa modernă şi contemporană”.

În dialogul lor, şi Basarab Nicolescu, şi Michel Camus folosesc vocabule cum ar fi „ezoterism”, „trezire”, „alchimie”, „experienţa morţii de sine”, „iniţiere”, „transcendenţă” (de fapt, „autotranscendenţă”!), numai că abordarea lor nu face parte nici din paradigma New Age, nici din Noua Gnoză, nici din melanjul de scientism altoit cu taoism al lui Fritjof Capra din The Tao of Physics. Basarab Nicolescu este un om de ştiinţă ce dublează, de fapt integrează instrumentele şi achiziţiile fizicii într-o dinamică logică (de pragmatismul lui Peirce este cel mai apropiat), filosofică, imaginală (poate se pot detecta influenţe durandiene mai ales din Imagination symbolique). Aţi observat, nu am scris „melanj” sau „sinteză”, ci „dinamică” fiindcă, în opinia savantului român, o soluţie la problemele insolubile aproape ale modernităţii noastre epuizate ar fi o integrare paradoxală a Ştiinţei şi Misterului într-o suprasinteză pe care caracteriza-o cu un termen împrumutat din dogmatica creştină: perihoretică. Însă termenul nu trebuie să ne înşele: nu despre Dumnezeul creştin este vorba în Transcendenţa de care se discută în carte, ci despre unul mai apropiat, paradoxal, de Marele Anonim al lui Blaga. După cum „trezirea” omului de astăzi nu se poate face nici prin intermediul societăţilor iniţiatice, lîngă cine ştie ce guru ori prin alte metode sau tehnici din descendenţa pseudo-ocultismelor contemporane. Şi, din nou, o precizare ce ne scuteşte de false raţionamente prin ricoşeu: Basarab Nicolescu şi interlocutorul său nu dispreţuiesc modernitatea aşa cum a făcut un Guénon, de pildă. Dar nici nu o fetişizează. Revizitează însă Tradiţia şi gînditori care au forţat spectaculos hotarele spaţio-temporalităţii, cum ar fi Böhme, de pildă. Iar în acest excurs filosofic, obsesia mereu reluată este cea legată de un fel de cheie gnoseologică, de sens şi de structură generativă: 3 şi 4. Basarab Nicolescu, în descendenţa pragmatică peirceiană, socoteşte terţiul ca fiind cheia de boltă a înţelegerii lumii dincolo de vechea opoziţie/explicaţie/generare dualistă. Dar împrumută, de la Lupaşcu, sintagma paradoxală a „terţiul inclus” ce aşază existentul şi non-existentul sau alte cupluri ce păreau definitiv expuse unei relaţii logice a terţiului exclus într-un raport metalogic. După cum se întoarce la unele „invariante” ale ezoterismului (formula e a lui Pierre Riffard), cum ar fi doctrina hilozoică a „cosmosului viu”. Ca să nu mai vorbim de asumarea poeziei ca un demers operativ. magică, profetic, despre reconsiderarea Erosului ca principiu structurant al lumii, despre Moarte ca prag ş.a.m.d.

Evident, dincolo de tensiunea ideii, asistăm la un dialog ce restituie întrebării vechea ei menire maieutică. Iar singurul regret e că subsolul (paginii) ar fi meritat o serie de minime lămuriri cu privire la actori şi fenomene mai puţin familiare cititorului român. Dar poate că e de observat, întîi de toate, naturaleţea şi afecţiunea mai puţin întîlnite în regia apretatelor canoane universitare.

Fără să bănuim, eu cred că această carte pune în act şi o regie iniţiatică în care, asemenea „terţului inclus”, cititorul este cel căruia i se spune şi nu i se spune, concomitent,  ceea ce, de fapt, el însuşi ar trebui să (îşi) descopere.

[1] Basarab Nicolescu, Michel Camus, Rădăcinile libertăţii, ediţia a doua, traducere de Carmen Lucaci, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2016.

Revista indexata EBSCO