Dec 13, 2016

Posted by in Ex libris

Theodor CODREANU – Simion Bogdănescu – 65. „Nordul infinit” al poeziei

Poet, prozator, publicist, eseist, autor de aforisme, bîrlădeanul Simion Bogdănescu a ajuns la ora bilanţurilor, avînd în urma sa vreo 24 de volume, cîteva dintre ele antologii de autor: Versuri: Totem interior (Editura Arania, Braşov, 1991), Dioptrii (aceeaşi editură, 1992), Adio somnoroasă (aceeaşi editură, 1994), Obscure (Editura Cronica, Iaşi, 1995), Elegii fără timp (aceeaşi editură, 1997), Apa vie şi smiceaua de măr (Editura Sfera, Bîrlad, 1999), Şoc (Editura Timpul, Iaşi, 2000), Oracol scufundat (Editura Cronica, Iaşi, 2003), Dioptrii (antologie, aceeaşi editură, 2005), Poeme maxime (aceeaşi editură, 2007), Ursine sabia tăcerii (aceeaşi editură, 2009), Spleen călugăresc (Tipo Moldova, Iaşi, 2011, retipărit la Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, acelaşi an), Ritual de memorie (Cronedit, Iaşi, 2014). Eseuri literare: Spic de idei (Editura Timpul, Iaşi, 2002), Aşchii de spirit (Editura Cronica, Iaşi, 2009), Consemnări în timp (Editura Sfera, Bîrlad, 2013). Aforisme: Praf la statuie (Editura Cronica, Iaşi, 2003). Proză scurtă: Zar bizar (Editura Cronica, Iaşi, 2006), Noroc/soroc de apă surdă (aceeaşi editură, 2008), Toiagul magului (aceeaşi editură, Iaşi, 2012), Să ai de sete pe drum (Tipo Moldova, Iaşi, 2012), Pe vremea cailor păgîni (Cronedit, Iaşi, 2015). În sfîrşit, în al 65-lea an de viaţă ne dăruieşte încă un volum de versuri, la Cronedit, Strămiazănoaptea (2016), care îmi prilejuieşte aceste note de lectură.

Strămiazănoaptea beneficiază de un amplu studiu introductiv semnat de Valeriu Stancu (O carte a Tainei – frumuseţe şi simbol) şi de ilustraţia grafică a Auricăi Beciu. Barbian prin rafinament estetic, cum observă şi prefaţatorul, Taina fiinţială pe care o încifrează Simion Bogdănescu vizează o dinamică opusă, călătoria eului poetic avînd ca punct de plecare sudul însorit către Nordul infinit, numit strămiazănoapte. Lapona Enigel străbate drumul invers, către lumina/roata soarelui şi a actului clar de narcisism. În poezia contemporană, o fascinaţie similară a Nordului, coroborată, „antibarbian”, cu simbolismul ochiului orb, am mai întîlnit la George Vulturescu: Ochiul Orb (Tratat despre Ochiul Orb, 1996) şi Pietrele Nordului (Nord, şi dincolo de Nord, 2001).

Simion Bogdănescu nu abandonează increatul barbian, ci îl caută în Pătratul negru al lui Malevici şi în noianul de negru al lui G. Bacovia, devenite, la el, strămiazănoapte, acumulînd, deopotrivă, înţelesuri spaţiale şi temporale, cronotopul său vizînd, în ultimă instanţă, abisalul, arhealul, venind pe cărările ascunse ale gîndului eminescian al miezului de noapte: „Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă/ Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă./ Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,/ S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte;/ Ci cumpăna gîndirii-mi şi azi nu se mai schimbă,/ Căci între amîndouă stă neclintita limbă.” (1876). Strămiazănoaptea, trecînd dincolo de miazănoapte, se atinge de miazăzi, nefiind nici unul, nici altul, mutîndu-ne într-o nouă paradigmă a fiinţei spirituale spre care ne îndrumă eonul transmodern. Stră-ul lui Simion Bogdănescu poate fi echivalat cu trans-, născut din trei, recte terţul tainic ascuns (Basarab Nicolescu). Stră-ul lui Simion Bogdănescu se extinde în toate elementele existenţiale: străpiatră, străpîmînteană, străvechi, strălilieci, strălumină, străliminal, străeu, strămiazălumina etc. Acest din urmă termen, strămiazălumina, îmi dă certitudinea că antiteza lui, strămiazănoaptea, are un sens cu mult mai apropiat de miezul nopţii eminesciene. Valeriu Stancu vede în stră-ul poetului şi o ispită a altui prefixoid de o mare încărcătură conceptual-lirică: supra-, trimiţînd la suprarealism (pp. 19-20). Suprarealist se vrea şi poetul (vezi 19. Suprarealistă), în majoritatea poemelor, poate cu mai mult decît să ajungă la ceea ce Ion Barbu va numit ermetism canonic, la care doar autorul Jocului secund a fost în starea de graţie ca să-l atingă. Stră– poate deveni însă şi prea-: preasusurul: „Strămiazănoaptea, preasusurul/ neutronicei stele sfîşiate de acvile/ imperiale de foc imperial./ Strămiazălumina cînd eu nu mai ştiu/ cînd am spus întîia oară eu cînd/ eu am devenit conştient că sînt eu/ şi-al nimănui în văzduh, fluiere mare,/ născător de ulucuri prăbuşite din munţi/ aceluiaşi singur prin flacăra surîzătoare/ templu oficiat şi apoi părăsit.” (1. Fluiere mare). Narcisul barbian se purifică/ maturizează în actul clar de narcisism, trecînd prin cele trei roţi (Venera, Mercur, Soare); narcisul lui Simion Bogdănescu se naşte din strămiazănoapte şi din strămiazălumină: am devenit conştient că sînt eu. Odată cu eul se naşte iubirea: „Te naşti, iubire, dintr-un cîntec vechi/ ascuns aseară pînă dimineaţă,/ se duc în vid străinele perechi/ şi doar oftează sanctuare-n ceaţă.” (4. Te naşti iubire). Cîntecul vechi este al fluierului, care poate deveni „fluier în vînt” sau harpă pierdută în „mare”. Drama existenţială vine de acolo că atît eurile care se nasc, cît şi iubirile se scurg în vid, de unde sfîrşesc în „templu oficiat şi apoi părăsit”: „Atîtea euri ce-ai cuprins la sîn/ au părăsit magnetul în mişcare,/ că parcă văd cum, lacom şi păgîn,/ de apa ei se mai desparte-o mare.// Oceanic suflet, văduv şi străin,/ vei mai petrece încă o iubire/ şi-ai să mă laşi, fără de dor şi chin,/ la ţărmul morţii straniu nicăire.”

Strămiazănoaptea şi strămiazălumina sînt ecouri criptice din cosmogonia eminesciană a Scrisorii I. Abundentă creaţie din nimic. Poetul localizează increatul în fiordurile nordice: „Iată cum increatul se naşte din golul norveg/ cu acvila albă extinsă pe gîndul întreg.” Asistăm la o insolită geneză, roţile barbiene devenind numere şi cercuri cromatice: „Numărul negru, numărul roşu, numărul galben/ ţes întreite zariştea clipei oarbe din carpen.// Cercul albastru, cercul cel alb, cercul cel verde/ taie în suflet oceanic şi rece goluri incerte.// Plouă cu arbori, plouă cu păsări, plouă cu jnepeni,/ rocile cad zdrenţuite ca vulturii ţepeni.// Iată cum increatul se naşte din golul norveg,/ Osia albă a morţii în creierul meu o aleg.// Ninge cu smoală, ninge cu zare, ninge cu lună,/ Arcă de foc sideral în sufletul meu se detună.// Fluieră lăncile, fluieră arcuri, fluiere mare,/ Cînţi în adîncuri creierul meu de mişcare.” (5. Iată cum…). Aşadar, o geneză din abisul interior al noului Narcis care se identifică, deopotrivă, cu nimfa Eco, vibraţie muzicală a lumii care se naşte, visatul cîntec încăpător barbian. Poemul 9 se intitulează chiar Ecou în oglindă. Rolurile protagoniştilor din străvechiul mit se inversează, strămutîndu-se în mitul adamic: nu nefericita Eco îşi strigă zadarnic iubitul adîncit în surzenia oglinzii, ci Narcis însuşi: „Cum ai pierit şi să te strig îmi vine/ cu ramurile reci pînă la grindă/ să-mi chinui frunza s-o lipesc de tine?// Dar oare vrea şi frunza să te prindă/ Cînd creşte singur şarpele-n ruine?/ Ca un ecou să vin? Într-o oglindă?”

Regresul în increat, în arheu, ca năzuinţă spre mîntuire în faţa morţii, se produce, în imaginarul lui Simion Bogdănescu, prin toate cele trei regnuri: cel mineral, încifrat, bunăoară, într-o statuie de cretă: „Şi se regretă, foşnetul alb se regretă,/ Gîndul se roagă la o statuie de cretă./ Nimic n-o să fie, nimic, nimic n-o să fie,/ Un braţ de ţărînă bucură moartea cea vie…” (16. Statuie de cretă). Salvarea în vegetal: „Vor năboi toate florile asupra românilor!/ florile de tei ale lui Mihai Eminescu,/ floarea de salcîm – dinte de mort –/ floarea de purpură a lui Ştefan cel Mare,/ floarea de soc – ochi de mort – /vor năvăli, toţi şi toate/ şi toată gîngania siderală a mării/ şi toate clipele-n văi străbătînd o poveste,/ un prund azvîrlit către cer/ şi un inorog străbătînd alb văzduhul/ şi-n urma tuturor, gîngurind, va veni/ Dumnezeu –/ copil…” (17. Utopie florală). Regnul animal, ipostaziat în lupii nordici: „Voi ieşi noaptea-n rîpi cu lupii/ din toată Norvegia,/ din toată Suedia,/ din toată Finlanda./ Vreau să văd stelele cu ochi de animal,/ să nu le mai gîndesc,/ să nu le mai întreb,/ să-mi pară/ galbene sănii la renii de fum…” (13. Poem nordic).

Ieşirea din increat înseamnă deopotrivă viaţă şi moarte, precum biserica-n ruină din Melancolie, de Eminescu. Aceasta este chiar „focul tăcerii” din strămiazănoaptea: „Acolo pe trepte de înger se zbate/ Un tunet de templu căzut în departe/ Cu focul tăcerii din Strămiazănoapte/ La multele creiere alb destrămate.” (34. Crengi de timp). Increatul însuşi e măcinat de virtualitatea imaginilor cosmice care bîntuie „creierele alb destrămate”: „Galacticul se tremură întruna/ văi nelumite, munţii zvăpăiaţi/ ating acele flăcări împietrite/ în sens de frică neagră de ninsoare/ voci în desfrîu de grîne pe-ntuneric/ căţuile cu fumul deznădejdii/ se-alătură de arborii galactici/ înfioraţi în vrejuri siderale/ Luna se lasă fin pe scoica minţii/ cireşi de spumă se prefac în jar/ un drum de foc şi-un drum de apă neagră/ şi clipocitul mării într-aiure.” (36. Increat). Rămîne la decizia şi gustul cititorului să discearnă ce e pur hazard sau alchimie a cuvîntului în astfel de tablouri textuale. Inevitabil, hazardul textualist poate sfîrşi în joc de cuvinte: „De la frigider, de la morgă/ Mortul şi-a luat ultima morgă,/ Aceea de-a fi important pentru clipa supremă.” (53. Moartea modernă). Mesajul final e însă limpede: „Moartea modernă: lacomă, analfabetă, neserioasă…”. Încît poetul sfîrşeşte prin a identifica apa-oglindă a lui Narcis drept ceea ce este, fîntînă a morţii: „O, morţi plutind în cercuri siderale,/ Fîntîna morţii-şi vede de-ale sale.// Strămiazănoaptea cercuie-n fiorduri/ Şi-un vechi copil se plînge-n gol sub poduri…” (56. Fîntîna morţii).

Vechiul copil e cel care rezistă morţii: e străeul, arheul eminescian, „bobul sinelui”, „ocna sacrală” a cuielor lui Hristos: „Vezi alb străeul tău pe jos?/ Vezi bobul sinelui asemenea/ unui cadran de ceas întors/ cu minutarele de cremeni?// Mai străjuieşti un chiparos/ pe veci uitat în caduceu/ şi-n cuiele dintru Hristos/ ocna sacrală de Străeu?” (60. Ocna sacrală). Astfel, cine atinge „golul norveg” ajunge în străpoezie, în plin ethos transmodern: „Golul norveg,/ supremul gol,/ arde întreg pînă la Pol.” (67. Strop 2). Acolo, în suprema tăcere, „Se alege umbra de umbră,/ lumina de lumină, solitudinea de ea însăşi/ Oscilaţia clipelor lasă loc nemişcării.” (70. Ovăzul ninsorilor). Poetul este cel care urcă şi coboară zece trepte către nordul infinit, străpoezia, numită, finalmente, moarte în manuscris: „Dar că bine mi-am prezis:/ am murit în manuscris…” (73. Nord infinit). Moartea în manuscris este, totodată, învierea poetului.

Cei mai mulţi poeţi construiesc, la întîmplare, culegeri de versuri. Simion Bogdănescu a învăţat să arhitectureze o Carte, articulată în mitul său personal, strămiazănoaptea. Sînt de acord cu Valeriu Stancu: Strămiazănoaptea este cea mai bună carte a lui Simion Bogdănescu.

 

Revista indexata EBSCO