Dec 13, 2016

Posted by in MOZAIC

Ioan LASCU – „Univers, filosofie, poezie…”

În poezia contemporană din Basarabia, numele lui Leo Butnaru nu este numai o certitudine, este un reper valoric. De mai multă vreme… Am aflat întîia dată de numele poetului din cuprinzătoarea antologie alcătuită de Ioan Alexandru înainte de 1989, intitulată, aparent inspirat, dar, de fapt, convenţional, Constelaţia lirei. În acei ani ai detestatei „epoci de aur” ceauşiste ştiam atît de puţine lucruri despre Moldova de peste Prut! Știam ce citisem în manualele de istorie şi de geografie ale tatălui meu şi ce rosteam pe un ton prudent confidenţial în discuţii particulare de tineri intelectuali ce ne aflam pe atunci; de-abia începuseră să se audă vocile lui Adrian Păunescu şi Ioan Alexandru care clamau frăţia de sînge şi de spirit cu poporul român din, vai!, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Cît despre poezie, abia dacă auzisem, citisem şi recitasem poema Limba noastră a lui Alexei Mateevici şi volumul Rădăcina de foc de Grigore Vieru. Era în august 1988 cînd i-am întîlnit pe viu pe Nina Josu şi Arcadie Suceveanu aflaţi într-un pelerinaj prin România în tovărăşia „bardului” Adrian Păunescu. M-am bucurat, cu un fel de teamă şi de speranţă, ascultîndu-i cum vorbeau perfect româneşte. M-am bucurat aflînd că scriau de mai multă vreme poezie în limba română. Mai aveau încă de dus povara alfabetului chirilic, dar peste doi-trei ani, din voia sorţii, acesta avea să fie înlocuit, prin voinţa majorităţii, cu alfabetul latin. Fără îndoială că Leo Butnaru s-a aflat în primele rînduri ale militanţilor pentru reafirmarea limbii şi culturii române într-o Basarabie supusă deznaţionalizării vreme de o jumătate de veac de către agenţii totalitarismului bolşevic. Cel puţin prin perseverenţa lui într-ale scrisului pe româneşte… Astăzi Leo Butnaru, nu peste mult timp septuagenar, culege roadele unei consecvente şi prodigioase activităţi literare: este poet, eseist, traducător şi autor al mai multor antologii, în special din poezia avangardei ruse şi ucrainene. Numeroase premii, între care cele ale Uniunii Scriitorilor din România şi din Republica Moldova, i-au răsplătit peste decenii strădaniile şi harul.

În anul 2016, Leo Butnaru a reconfirmat, dacă mai era nevoie, travaliul, talentul şi dedicaţia întru ale poeziei prin publicarea aspectuosului şi consistentului volum Protestatarul şi orga, la Editura „24 de ore”, Iaşi, România. Pe clapetele coperţilor sînt tipărite cîteva opinii emise de Chiril Covalgi, cunoscut critic rus, şi de Adrian Alui Gheorghe, cunoscut poet român. Chiril Covalgi avertizează că Leo Butnaru „a intrat în acest nou secol (XXI, n.n.) în deplină muniţie literară, intenţionînd să se desfăşoare în el cu fermitate. Numele său este rostit cu consideraţie cel puţin în trei capitale: Chişinău, Bucureşti, Moscova”. Adrian Alui Gheorghe critică absenţa lui Leo Butnaru din galeria de valori ale literaturii române:

„L-aş fi văzut pe Leo Butnaru nominalizat la Premiul Naţional «Mihai Eminescu», o şansă de a fi adus decisiv în poezia românească a acestei perioade sau promovat pînă la nivel de manual şcolar. Din păcate, cultura/ literatura noastră şi-a creat un panteon extrem de îngust, cu locuri limitate, în care nu găseşti întotdeauna valorile reprezentative”.

Citisem, cu intermitenţe, mai cu seamă poezii publicate de Leo Butnaru pe Facebook, alături de multe şi reuşite traduceri din poezia rusă. Lectura unor texte postate în spaţiul virtual nu poate însă oferi o imagine veridică şi completă a unui scriitor. Cel puţin deocamdată… Aşadar mai trebuie oare să spun că doar spaţiul tipografic conferă lectorului interesat continuitate, coerenţă şi unitate la modul relevant? Protestatarul şi orga m-a pus din nou în faţa acestei certitudini. Am descoperit, în bună parte, alt poet Leo Butnaru decît cel care exista în pre-judecăţile mele. Un poet original, vreau să spun: vizibil diferit de confraţii basarabeni contemporani şi nu doar de ei. Poezia din recentul lui volum de peste două sute de pagini (!) m-a impresionat într-un fel mai puţin scontat: nu printr-un lirism al sentimentelor şi al emoţiilor sublimate în metafore şi în alte figuri de stil estetizante, ci prin directeţe, ironie şi autoironie, reflexivitate şi înclinare spre anecdotic. Nu lipsesc nici aluziile culturale, nici jocurile semantice subtile… Surprinzător în raport cu alţii, un poet însemnat de raţionalism, înclinat spre filosofare, conclusiv moralist cu referiri ne(di)simulate la imediatul cotidian şi la istoria recentă şi deci puţin estetizant, îşi diseminează versurile în sensibilitatea critică a noastră, contrariată la început, apoi convinsă de ceea ce am debitat mai sus sub forma unor prime constatări. Poezia lui Leo Butnaru, din Protestatarul şi orga, este o poezie a gîndului şi mai puţin a emoţiei. Cultură, poezie, filosofie se regăsesc în marele univers al patrimoniului istoric dar şi în universul lăuntric, în dublul instalat prin autonomizarea eului poetic:

„Uneori/ în vis/ predau armele şi filosofia elenă/ într-o alambicată trecere de la uneltele vrajbei/ la/ liniştea şi pacea sapienţei/ pentru că/ atunci cînd bat tunurile/ muzele tac/ dar mai ales din motivul că această trecere/tăcere presupune chiar/ predarea/ revolverului/ mitralierei baionetei grenadei – cu/ concomitenta predare a lui Socrate/ Platon Aristotel Zenon Epicur Lucreţiu/ e t c e t e r a…”. (Univers, filosofie, poezie sau invers… 1. dublul etc.). Se observă cum punctul de acroşaj al acestui poem e camuflat în alternanţa semantică a expresiilor „a preda armele” şi „a preda filosofie elenă”, în trecerea de la reducerea armelor la tăcere la tăcerea sapienţială a filosofiei.

Pornind de la un adagiu din Virgiliu, poetul însă nu ezită să ridiculizeze, mergînd pînă la ascuţişul satirei, unele realităţi gonflate (şi gonflabile!…) care întinează adevăratele valori, cum ar fi cazul celor de patrimoniu:

„Zece semiluni mărunte ale/ unghiilor tăiate/ păstrate într-o cutiuţă de sticlă.// Aceste resturi cornoase sînt ale unui geniu/ local/  zis chiar aşa – genius loci./ În caz contrar cum ar fi ajuns ele/ avere de patrimoniu?/ (Sînt probabil unghiile braţelor superioare/ pentru că nu este exclus ca genius loci/ să fi fost şi el copitat/ ca Pan…)” (Din patrimoniu).

Atent observator şi critic sagace al „moravurilor” unei lumi „provinciale” cu pretenţii, Leo Butnaru se regăseşte nu în centrul presupus al acestei lumi, ci în centrul metropolitan al sufletului său, aşa cum ni se dezvăluie în lapidarul poem Din metropolă:

„Uneori se întîmplă să mai şi ies/ din metropola sufletului meu/ în provinciile din jurul său – Bucureşti/ Moscova/ Paris/ Chişinău…”.

Nu-i scapă nici fandoselile penibile din mediul politic, împinse, cum bine se ştie, pînă la grotesc şi monstruos chiar de către cabotinii care se dau în spectacol sfidînd decenţa şi folosindu-se de credulitatea unui popor întreg:

„În baza experienţei nostre istorice/ deja nu încape îndoială că/ dimineaţă de dimineaţă/ cineva se trezeşte cu gîndul/ să aibă motiv să-l numească pe un concetăţean/ ruşinea poporului român. Aşa/ la scară mare: ruşinea poporului român.//…// Ah, de s-ar găsi ad hoc vreun geniu/ care să fie numit chiar aşa: ruşinea poporului/ român!// Efectul e garantat sută la sută/ cel puţin/ pînă la următorul val de democratizare”. (Se caută un geniu).

Leo Butnaru se dovedeşte fără tăgadă a fi un moralist meticulos dar acid al istoriei, al vieţii cotidiene şi al politicii, care oferă din abundenţă episoade, întîmplări, personaje, tocmai potrivite pentru a fi luate în tărbacă. Este o decompensare a unei fiinţe sensibile martoră a mascaradei de pe scena istorico-politică de azi şi de ieri.

Undele ironiei răzbat de la un capăt la altul prin versurile protestatarului poet. Sînt astfel ridiculizate locurile comune şi poncifele, defectele unor tagme şi indivizi, superficialitatea şi uşurinţa. De pildă Salomeea, fixată clişeistic prin celebrul dans al morţii insinuante:

„Salomeea venise la emisiunea « Dansez pentru/ tine »/ şi lumea presupunea că moravurile deja s-au/ mai îndreptat/ dar nu a fost să fie: peste cîteva zile/ preşedintele juriului a fost găsit decapitat/ iar cu Salomeea s-a întîmplat exact ca la palatul lui Irod Antipa/ ceea ce nu înseamnă că a fost adus jertfă şi/ ciclul de emisiuni « Dansez pentru tine »/ capii televiziunii considerînd că fuseseră de/ ajuns/ capetele celor doi – al capului de juriu şi cel al/ dansatoarei…”. (Cele două Salomee). Cea de a doua ipostază a Salomeei moderne nu este una histrionică ci una casnică, prozaică, fiindcă aceasta, gospodină, „în locul soldatului lui Irod/ pe fundul de bucătărie tai[e] capul crapului/ nimbat auriu; poate capul/ unui Ioan-Tăcere-de-Aur al peştilor…”. (Salomeea şi peştele).

Umor şi bonomie, ironie îmblînzită, descifrăm în Muzele neaoşe, de asemenea demistificarea unui clişeu prin prozaizarea unei imagini aproape tabuizate în poezia antică sau romantică:

„Însă după obiceiul de a inspira creatori de/ folclor/ dincolo de limitele de gen/ unde încep academii peripatetice cu poeţi şi/ filozofi/ sau timide biserici cu teozofi/ sau, pur şi simplu, dincolo de vreun înflorit/ cîmp de cartofi –/ deja muzele-ţărăncuţe de ieri/ inspiră mai rar/ păşesc mai stîngaci nu ştiu cum/ pe înaltele tocuri de pantofi…”..

Procedeul declasificării unor imagini şi simboluri clasice intervine frecvent în poezia lui Leo Butnaru, generînd totodată şi o reflecţie sugestivă pe tema relativităţii acestora, cîndva consacrate prin laude, mituri şi dogme. Nici universul omului modern nu este scutit de un asemenea tratament, trecînd peste cultura lui considerată high class: romanele clasice, romanele SF, roboţii.

Autoreferenţialitatea este normală în poezie. Autorul reflectează asupra propriei gîndiri, glosînd subtil în marginea raportului minte/ idee, precum în Naştere şi supunere:

„Mintea mea naşte ideea/ dar nu o poate supune;// ideea supune mintea mea/ cea/ care-a născut-o”.

Unele poezii scurte devin veritabile maxime, ca de exemplu terţetul Parte:

„Niciodată nu poţi începe o viaţă nouă/ ci doar/ ceea ce a mai rămas din ea…”.

Asemenea demersuri stîrnesc în imaginaţia poetică şi fulguraţii vecine cu revelaţia:

„Două linii perfect paralele/ numaidecît se întîlnesc undeva în infinit.// Eu cred: în vîrful unghiului/ dintre degetele lui Dumnezeu”. (Neeuclidiană).

Volumul apărut în cursul acestui an include numai poeme datate, compuse între 2013 şi 2016. Este o constatare formală dar, totuşi, semnificativă: poet de puternică vocaţie, Leo Butnaru nu conteneşte să scrie, în acest ultim caz asumîndu-şi actul protestatar, justificat şi firesc astăzi, fiindcă într-adevăr organistul şi poetul îşi văd de treabă şi protestează împotriva unei ordini şi a unor mentalităţi neconvenabile, jenante, mereu amendabile. Protestul politic vine din profunzimile unei sensibilităţi frustrate, ofensate, lezate de aroganţa şi de cinismul unor cercuri care încalcă reguli şi norme în numele unor înguste, meschine, murdare interese. Dacă prin poezie şi prin artă în general lumea nu devine mai bună, cel puţin ea poate fi admonestată în numele unei idealităţi cultivate de puţinele conştiinţe adevărate. Revolta legitimă trebuie afirmată prin detaşarea de ambasadele pierzării, precum în poemul titular, Protestatarul şi orga:

„În revolta sa/ data trecută, toamna se legase cu lanţuri de/ poarta de fier a ambasadei ruse.// De data aceasta, iarna, însă/ e legată cu lanţuri de ţeava la minor a/ registrului major/ catedrala cu orgă fiind mult mai frecventată/ decît/ orice loc unde se află vreo ambasadă.// Deci, protestatarul stă prins cu lanţuri/ de unul din tuburile/ maiestuoase ale orgii/ de altfel ceea ce nu-i împiedică deloc/ organistului/ să-şi zică fugile/ tocatele sau recviemurile…”.

 

 

 

Revista indexata EBSCO