Dec 13, 2016

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Livia IACOB – „nausea. love. terror” Lecția poemelor în traducere

Astăzi, dezideratul lovinescian al sincronizării cu literatura canonică a Vestului pare o banalitate pentru cei tineri. E cumva o haină, un produs second hand care li se potriveşte firesc, deşi nu au probat-o atent, fiindcă principiul imitaţiei, nedublat, ca în interbelic, de o conştiinţă axiologică, a ajuns rege în toate. Aşa se face că, într-un context în care se vorbeşte atît de des, însă rareori cu folos despre nevoia studierii cu metodă (comparativ chiar cu istoria literaturii române oficiale) a literaturii noastre publicate dincolo de frontierele vestice – fie ea mărturisitoare a exilului sau, pur şi simplu, un fapt al diasporei –, o minoritate scriitoricească relativ necunoscută (căci nepublicată încă sau beneficiind doar de apariţii sporadice) se încumetă să provoace publicul, acela trăitor în România, să încerce şi gustul poeziei traduse într-o limbă de largă circulaţie, de pildă în limba franceză sau în limba engleză…

Pentru a lua în calcul acest fenomen în diacronie, dar şi în sincronia lui, e suficient să aruncăm o privire peste colecţiile de antologii lirice propuse de edituri precum Vinea sau Timpul, care depun toate eforturile, apelînd la traducători în cele mai multe cazuri inspiraţi, spre a oferi versiuni în limbi străine ale unor volume semnate de autori al căror parcurs fie încă nu s-a încheiat, fie de-abia a început. A unor autori încă în viaţă, după cum îi denumesc liceenii pe alcătuitorii literaturii contemporane.

În Iaşi, cum se ştie, au existat puţini poeţi avizi de luciditate, capabili să-şi privească opera cu distanţa rece însă necesară despărţirii grîului de neghină, şi să-şi separe, inteligent, efuziunile lirice de ceea ce poate, într-adevăr, să fie descris ca artă a cuvîntului propriu. Căci abia reprimarea, vreme îndelungată, a pornirilor adolescentine care te fac să-ţi doreşti să devii cu orice preţ autor poate duce la aşezarea, în timp şi calculat, de sedimente poetice cu adevărat rodnice.  Provenind dintr-un condei îndrăgostit de poezie, şi nu din joaca de-a textul, antologia pe care o tipăreşte, pentru început în limba română sub titlul Rafee (Editura Timpul, Iaşi, 2014), apoi în excelenta şi grabnica traducere în limba engleză a Mirunei Andriescu (Raphae, Timpul, Iaşi, 2015) un autor despre care nu ştim mare lucru stă mărturie pentru acestea. E, în plus, vorba despre un autor ce resuscitează şi în actualitatea noastră literară o cazuistică extrem de interesantă: cea a debuturilor prin antologii de autor.

Majoritatea criticilor, azi ca şi ieri, susţin că debutul în forţă trebuie (!) să gireze descoperirea unei voci singulare, a cărei sonoritate e asigurată prin unitate tematică, dar şi prin practicarea exerciţiilor de admiraţie care nu întotdeauna pot fi catalogate şi drept reuşită stilistică. Contrazicîndu-i, Doru Mihai Mateiciuc pare să-şi fi adunat spre antologare poemele scrise de-a lungul mai multor decenii la insistenţa unor prieteni, congeneri precum prefaţatorul volumului, Florin Cîntec, sau asemenea celor care i-au prilejuit lansările de carte, dacă e să-i amintim aici doar pe Ioan Holban ori Constantin Dram. Doar pare, fiindcă sub această aparenţă se ascunde, cred, un soi de asceză a cărei miză e, de fapt, aceeaşi shakespeariană volută: să genereze o nouă ordine a limbajului poetic. Conştientizînd ceea ce Jakobson, printre atîţia alţii, notase cu justeţe: acea autoreferenţialitate organică fără de care două secole de modernism poetic practic nu ar fi fost posibile. Sau, în cuvintele atît de limpezi ale lui Mihai Zamfir din Jurnal indirect 1990-2015  (Editura Spandugino, Bucureşti, 2015), „poezia nu trimite la nici o realitate exterioară, ci la ea-însăşi, este un mesaj întors doar asupra lui”.

Deşi a debutat în anii optzeci, publicîndu-şi primele poeme în volumul colectiv Prier, la Editura Cartea Românească (1988), Doru Mihai Mateiciuc s-a reorientat apoi înspre formele lirice specifice Orientului, fiind preocupat de retorica şi eufonia versului scurt, de concentrarea maximă a mesajului din haiku-uri, dat fiind că va contribui şi la o primă apariţie a Antologiei de haiku românesc (Editura Haiku, București, 1993). De ce să-şi amîne, aşadar, un pasionat căutător al comorilor de versificaţie propria ieşire la rampă? Un răspuns ni-l dau chiar poemele sale din Raphae, concentrate de eufonie ce trezesc la viaţă muzicalitatea fără de care actul poetic rămîne invalidabil. Poate din prea multă, condescendentă rigoare, poate din reverenţa faţă de modele…

Oricum, mai important rămîne rezultatul, iar rezultatul este unul profitabil pentru publicul iubitor de poezie. Din (bănuiesc) mulţimea de texte scrise de-a lungul unor decenii de frămîntări (nu doar interioare), Doru Mihai Mateiciuc le-a selectat pe acelea pe care le-a considerat el reprezentative. O inspirată Biographia Literaria, în spiritul lui S.T. Coleridge. Apoi le-a grupat în două secţiuni, Travels to the Unbroken Core (cuprinzînd poemele adolescenţei, dar şi ale studenţiei, scrise între 1978 şi 1988) şi The Austral Fish (poemele maturităţii, scrise între 1988 şi 2008), ceea ce arată că asceza de pînă acum nu este deloc o aruncare de zaruri a hazardului, ci anticamera unei opere care de altfel s-a şi concretizat printr-o rapidă apariţie ulterioară (vezi volumul Iluizia, Limes, Cluj-Napoca, 2015).

Pornind de la titlul care-i aruncă, ironic, pe cititori într-o obscuritate absolută şi continuînd cu trasarea legăturii dintre profesia de bază a celui care scrie (Doru Mihai Mateiciuc este medic stomatolog) şi cîteva obsesii ale textelor, prefaţatorul explică şi motivează anumite alegeri.  „Cartea în sine, scrie Florin Cîntec, este diagrama unui parcurs poetic făcut cu fineţe… Ceea ce ne provoacă este experienţa gustului. A introdus  (autorul, n.n.) un cuvînt cît se poate de nepoetic – rafee, care sînt traseele de pe cerul gurii care ne ajută cu papilele gustative să simţim aromele.” Sigur, nu numai despre poezie ca o degustare de variate arome este vorba în volumul de faţă. Poetul nu neagă nici o clipă că alegerea şi combinarea cu har, în spirit liric, rămîne, pînă la urmă, o chestiune de gust. El doar adaugă puţină sare şi piper postmoderne, acoperindu-şi, prin rescrieri în cheie autobiografică, propriile tendinţe izvorîte din lectura atentă a simboliştilor, francezi sau români, a Generaţiei Beat sau a pleiadei şaizeciste române, din parcurgerea, totuşi în contra curentului, a optzeciştilor ş.a.m.d.

Fără a rămîne, în fiece clipă, cantonat în cronologia care e de obicei cu sfinţenie păstrată în antologii, poetul în traducere, în cazul de faţă, oferă o surpriză de proporţii. Poezia lui Doru Mihai Mateiciuc este şi nu mai este, aici, opera lui. Ea înseamnă tăierea rădăcinilor care o fixează pentru totdeauna în limba română, dar şi evoluţia, repet, bine gestionată eufonic, nu în ultimul rînd imagistic, în armonioasa spirală a contemplaţiei de idei şi forme sonore care leagă prezentul acustic de trecutul livresc. Este, în toate, şi meritul traducătoarei, care ştie să extragă din vers esenţa lui adesea insesizabilă pentru neofiţi şi să-l scoată pe ostracizatul poet din turnul său de fildeş. Fie şi pentru a-l pune să scrie un shakespearian epitaf, precum acesta, dedicat lui F.G. Lorca: „should I shout to the mountains that life fades into death/like the virgin sound for a mute person/should I tell you that poetry remains in the citadel/and the song is an infant that you did not desire?”. Un lucru e cert: altfel decît Bob Dylan sau Leonard Cohen transpuşi în română, poezia românească sună bine şi în engleză.

 

Revista indexata EBSCO