Dec 13, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Emanuela ILIE – Ana Blandiana. „Trăim într-o rană…”

Într-un studiu recent despre poezia Anei Blandiana[i], observam că, indiferent de catalizatorul ei biografic, relaţia de o natură cu totul aparte a scriitoarei cu miracolele din şi de dincolo de fire pare a reprezenta o constantă a creaţiei sale. Că, practic, fulgerul revelaţiei îi străbate nu numai paginile de proză fantastică (îndeosebi Cele patru anotimpuri – 1977 şi  Oraşul topit şi alte povestiri fantastice – 2004), ci şi pe cele de poezie, conferindu-le o înfăţişare singulară, lesne recognoscibilă, în ciuda mutaţiei de semn poetic pe care taina este silită să o suporte. În fond, de la Persoana întîia plural (1964) şi Călcîiul vulnerabil (1966) pînă la Refluxul sensurilor (2004) şi Patria mea A4 (2010), este evidentă o deplasare dramatică a accentului de pe jubilaţia în faţa mirabilului pe revelaţia întunecată a efectelor devastatoare ale temporalităţii asupra întregii lumi fizice. Autoarea volumelor de poeme Refluxul sensurilor şi Patria mea A 4 nu mai observă, ca altădată, soarele şi ploile, vegetalele şi marea, „Munţii Candorii”, adică acel paradis natural de o perfecţiune intrinsecă, transformat în veritabilă mitologie literară. Contemplaţia extatică de odinioară este, de altfel, înlocuită de constatarea acidă a regresului spiritual ce a urmat progresului material al umanului. Sensibilitatea perceptivă remarcabilă a Anei Blandiana, atît de atentă, altădată, la mirabilul din cosmos sau la spectacularul din fiinţă, dă impresia că este transformată într-o emotivitate de cu totul alt gen.

În textele sale recente se proiectează, într-adevăr, din ce în ce mai vizibil tensiunile identitare ale unei fiinţe poetice marcate de obsesia disoluţiei, de „această pulbere de nefiinţă/ Ca un polen care se lipeşte pe degete”, măcinată, fără întreruperi, de Stăpînul morii. Faţă în faţă cu o „solitudine esenţială” (Maurice Blanchot), la fel de irepresibilă, astăzi, ca şi instinctualitatea de ieri, autoarea sensibilei Patrii A4 nu are la îndemînă prea multe soluţii pentru a scăpa de marasmul existenţial. Încearcă, mai întîi, să exploreze marginea revelatorie, limita cu un cunoscut potenţial hierofanic („Marginea aceea/ Este o pieliţă subţire/ Fixată între două lumi/ Ca un timpan/ În stare să rezoneze/ La zbaterea cea mai slabă,/ La cel mai stins fîlfîit,/ În stare să transmită, în van,/ Dintr-o parte într-alta,/ Neantul/ Neînstare să devină silabă” – Timpan), apoi să învingă simptomele însingurării prin recursul la soluţia romantică a dedublării („Port hainele tale,/ Pe care corpul meu le ocupă/ Mirîndu-se de potrivire/ Şi hainele se miră/ Ca şi cum tu ai fi revenit – / Dulce confuzie/ Menită s-ascundă/ Sîmburele trecut dintr-un secol într-altul” – Dulce confuzie). Odinioară, jocul dedublării temporare era conceput ca motor al devenirii fertile sau ca alternativă firească a existenţei. În vremea din urmă, mecanica transferului identitar (fireşte, nereuşit) amplifică acea „stranie senzaţie a destinului încheiat” pe care o descriu mai multe poeme din volumul Refluxul sensurilor.

Aceleaşi teme identitare se prelungesc, desigur, şi în cea mai recentă carte de versuri a Anei Blandiana, Orologiul fără ore (Edit. Humanitas, Bucureşti, 2016). Etapele mari ale vieţii sînt aici recapitulate, concis şi îndurerat, într-o scriitură preocupată să corporalizeze în special (des)facerea şi ruptura. Însuşi miracolul vieţii e recuperat, printr-o anamneză scrîşnită, drept un prim exerciţiu de negare vehementă, de revoltă autentică: „Mai mult: am făcut/ Tot ce a depins de mine/ Să nu se întîmple nenorocirea./ Ştiam că trebuie să ţip/ Ca să dovedesc că sînt în viaţă./ Dar m-am încăpăţînat să tac./ Şi-atunci doctorul a luat/ Două găleţi pline cu apă/ Fierbinte şi rece,/ Şi m-a scufundat pe rînd/ De mai multe ori,/ Ca-ntr-un botez alternativ,/ În numele fiinţei şi al nefiinţei, menit să mă convingă/ Iar eu am strigat furioasă NU/ Uitînd că strigătul înseamnă viaţă.” (Mi-a fost frică să mă nasc). La rîndul ei, maturizarea e înţeleasă în cel mai bun caz ca o acumulare excesivă de experimenţial, o supradoză de trăit, al cărei revers nu poate fi decît o uriaşă oboseală a fiinţei: „Oboseala, ca o boală mortală/ Provenind din excesul de viaţă/ Aşa cum frunzele cad/ De prea mult soare/ Încă din august” (Overdoză) Narcoza nu (mai) funcţionează însă în prezentul asumat tot ca o sumă de sfîşieri, de maculări sau măcar de metamorfoze negative. Cu o expresie memorabilă marca Susan Sontag[ii], Boala (cu lexemele echivalente: rana, sfîşierea sau durerea) a devenit, în cea mai recentă poezie a Anei Blandiana, „o cetăţenie împovărătoare a fiinţei”. Iată, spre ilustrare, noul paşaport, asumat cum altfel decît Într-o rană: „Trăim într-o rană/ Fără să ştim/ Al cui este trupul rănit,/ Nici de ce./ Singura certitudine este durerea/ Care ne înconjoară,/ Durerea/ Pe care prezenţa noastră/ O infectează/ Cînd încearcă s-o vindece…” Devenirea grea, aspră, întunecată, a fiinţei poetice sau pur şi simplu a umanului a înlocuit peste tot în Orologiul fără ore mai vechile percepţii ale mirabilului. Sau aproape peste tot, căci cîteva poeme (Mesteacăn, în mod special) amintesc măcar vag de opera aşezată cîndva sub semnul purităţii şi al mirării înfiorate în faţa universului, chiar şi atunci cȃnd frenezia senzorială tresărea, străbătută de mari nelinişti.

În rest, însă, în loc să se deschidă, ca la început, miracolelor din sine şi din exterioritate (nu o dată, ne amintim, suprapuse, conform principiului comuniunii perfecte eu-univers), poezia Anei Blandiana se hrăneşte acum din topografierea unui Interior în care martorul cunoscut asistă, doar în aparenţă impasibil, la declasarea sau (de)căderea mai multor forme de alteritate, inclusiv a celei radicale: „Argint scorojit/ Pe spatele bătrîn al oglinzilor,/ Nimfe şi satiri sub tencuiala căzută/ Susţinută de îngeri obezi/ Cu aripi prea mici/ Ca să-i desprindă din zid./ Priveşte şi-ncearcă să vezi/ Cine pe cine ajută/ Şi cui să explici/ Desueta tristeţe-a gheparzilor/ Declasaţi în pisici.” Nici celelalte embleme ale sacrului nu sînt zugrăvite în culori mai luminoase, ochiul necruţător al aceluiaşi martor surprinzînd bunăoară o Biserică translată, care, înghesuită între centurile de beton şi de fier ale coloşilor impersonali din jur, „Seamănă cu un mic animal înspăimîntat,/ Cu un uitat pedigri,/ Care plînge cu dangăte sfîşietoare-n pustiu,/ Un mic animal/ Încă viu…” Dar principalul vector al convertirii în negativ ţine tot de identitatea fiinţei poetice, mai asediate ca oricînd nu atît de o exterioritate aproape lubrică (descrisă oricum inclement în Viol şi acid în Nu singurătatea), cît mai ales de neiertătoarea coroziune internă, dependentă de ori justificată biologic[iii]: „Dizolvarea înceată în ani,/ Ca-ntr-un acid corosiv/ Despre care la început credeam că-i o mare/ Unde înotam cu plăcere,/ Fără să-mi fie/ Frică deodată;// Dizolvare/ Înceată,/ Nu un accident, nu o deviere/ Dintr-un regn într-altul, ci/ Misterioasa, nesfîrşita chimie/ Căreia nu i te poţi împotrivi/ Pentru că nu o înţelegi.// Dar ştii/ Că singura apărare/ Ar fi să ieşi din mare/ Şi să mergi/ Singur mai departe,/ Cît mai departe,/ Dar tot în moarte.” (Dizolvare)

Se poate pune, firesc, întrebarea dacă şi în Orologiul fără ore se întîlnesc, ca în Patria mea A4, reflecţii pe marginea scrisului ca modalitate predilectă de împotrivire a fiinţei la asaltul certitudinilor grave pe care etica aparte a autoarei nu le poate ignora (regresul spiritual ca emblemă a crepusculului umanului, eroziunea accelerată a materiei, evanescenţa fiinţei individuale şcl.). Desigur, la fel ca în epitextele risipite cu generozitate prin presa culturală, şi în unele dintre textele poetice de faţă, ipostaza sa definitorie devine fiinţa care (se) scrie. Dar nicăieri nu mai identificăm eliberarea de fermentul neliniştilor devoratoare (sau măcar promisiunea de eliberare…) pe care o descria, nu demult, Patria neliniştii: „Aici este patria,/ Între pereţii aceştia/ La cîţiva metri unul de altul,/ Şi nici măcar în spaţiul întreg dintre ei,/ Ci doar pe masa cu hîrtii şi creioane/ Gata să se ridice singure şi să scrie,/ Schelete brusc animate ale unor condeie mai vechi/ Nefolosite de mult, cu pasta uscată,/ Lunecînd pe hîrtie frenetic/ Fără să lase vreo urmă…/ Aici este patria neliniştii:/ Voi reuşi vreodată/ Să descifrez urmele care nu se văd,/ Dar eu ştiu că există şi aşteaptă/ Să le trec pe curat/ În patria mea A4?”. Temele scripturale din Orologiul fără ore, mai vechi sau mai noi – oboseala, dezabuzarea, „marile pauze de scris”, ineficienţa cuvintelor, „ritmul delirului” de pe Facebook şcl. – sînt tratate, fără excepţie, cu non-culoarea ce aminteşte de sumbrul negru pe negru al lui Aurel Pantea: „Scriu cu alb pe alb/ Deşi ştiu să nimeni/ Nu va putea să citească,/ Nici chiar eu,/ După ce voi fi uitat ce am scris.// Dar, acum şi aici,/ Nu am decît o culoare/ Care poate/ Să le cuprindă pe toate/ Şi scriu cu alb pe alb/ În zadar.” (Alb pe alb)

Nici vorbă, ca altădată, de un misticism al scrisului taumaturgic, căci recuperator. De o cu totul altă salvare ne asigură însă, travestit, miezul rugos-ataşant al unui Sonet din finalul cărţii: „Albul va travesti lucrarea urii/ Şi îi va da în moarte adăpost,/ Fulgere vechi vor trece fără rost/ Stingîndu-se pe cerul negru-al gurii.” Întunecat expresionistă, cea mai recentă poezie a Anei Blandiana îmi pare, înainte de orice, o pregătire lucidă pentru albul de dincolo.

 

 

 

[i] Emanuela Ilie, Ana Blandiana. Fragmente despre miracole, în „Vatra”, nr. 1-2/ 2015, pp. 139-142.

[ii] Susan Sontag, Boala ca metaforă. Sida şi metaforele ei, traducere, prefaţă şi tabel cronologic de Aurel Sasu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 15.

[iii] Comentȃnd poemul, Dan Cristea observa, într-o remarcabilă cronică la Orologiul fără ore, faptul că „Imunitatea faţă de timp ar fi mai greu de suportat pentru că timpul sîntem noi şi raporturile noastre cu lucrurile. Bătrîneţea însăşi e o boală de un fel special şi neînţeles. Meditaţia poetei spune însă cu mult mai mult decît simpla definiţie” (Dan Cristea, Meditaţiile lirice ale unei mari poete, în „Luceafărul de dimineaţă”, nr. 8 (1074), august 2016, p. 3).

Revista indexata EBSCO