Dec 13, 2016

Posted by in Comentarii Critice

Vasile SPIRIDON – O mamă eroină: strada

Elementele constitutive ale decorului și acțiunii din narațiunea lirică Să locuiești într-un lătrat de câine (Ed. Tracus Arte, 2014), apărută sub semnătura lui Ștefan Mitroi, sunt plasate cam în aceeași zonă fără lumină, fără orizont de speranță (cu orizont de așteptare: da!) pe care o întâlneam și „într-o mahala cu nume rușinos”, din romanul Maidanul cu dragoste, scris de George-Mihail Zamfirescu. În răstimpul de o sută de ani, perimetrul s-a lărgit, cuprinzând acum, în perioada contemporană, parcul Gării de Nord, depoul gării, Calea Griviței și Piața Matache – toate acestea cu gurile de canal aferente. Aici își duc viața cei fără de adăpost într-un climat pestilențial, de confuzie crudă a regnurilor: Țâțoasa, Coniac, Pișpirica, Semafor, Filosoful, Moșu, Şchiopu, Sobiță câinele, șobolanii, șoarecii, puricii, păduchii.

Personajului-narator – un copil de 11 ani al cărui nume este înlocuit cu poreclele adiționate pe care le voi cita puțin mai jos  – mănâncă și se încălzește în gând, deși câteodată mai ține de saț și punga cu droguri. Țigările întregi reprezintă deja un lux: „Aş fi tras şi eu un fum. Ceea ce am şi făcut până la urmă. Dar în gând. Am fumat o ţigară întreagă în gând. Gândurile mă ajută mereu să obţin ceea ce-mi lipsește” (pp. 15–16). Până la apariția în drum a ipoteticului peștișor de aur (căruia i se spune o singură dorință de trei ori), este o adevărată fericire să viseze că mănâncă pe săturate și nici nu-i vine să creadă când aude pe cineva spunându-i că are voie să înghită ceva de-adevăratelea, iar nu în gând. Sărbătorile de iarnă sunt întâmpinate cum se cuvine: bradul de Crăciun este ales în gând și tot în gând ar fi fost și împodobit dacă nu ar fi avut norocul să se fi pornit la momentul oportun ninsoarea.

Când glasul sângelui răbufnește, copilul străzii stă de vorbă tot în gând cu sora şi fratele mai mic. În privința gradelor de rudenie, acestea sunt stabilite de cutuma „alianței”, dată de împrejurările patriarhale prin canale: cel mai bătrân din comunitatea suburbană (în înțeles de underground) devine, pe cale logică, bunic pentru cel mai mic în vârstă. Până la venirea pe lume a „Toboșarului” (numit astfel din cauza zgomotului ritmat produs cu mâinile și picioarele încă din viața intrauterină), mezin era protagonistul. Numai că, dispărând toboşarul, el redevine cel mai mic dintre toţi, ceea ce însemna recăpătarea statutului de nepot.

„Toboșarul” era copilul din flori (de maidan) al Țâțoasei, vândut cu prima ocazie, „la bucată, nu la kil”, în chip creștinesc, pentru că, intrat păgân în canal, a ieșit de acolo creștin, după un ritual religios demn de o experiență-limită, precum aceea concentraționară relatată de N. Steinhardt în Jurnalul fericirii: „Ţâţoasa ar fi trebuit să meargă cu el în braţe la biseri­că. Dar asta însemna să se dea în fapt. Adică să-1 trea­că pe toboşar în acte. […] Ce avea să se întâmple cu fiul Ţâţoasei până la urmă? Că nu părea să fie şobolan şi nici cârtiţă, ca să trăiască tot restul vieţii sub pământ. […] Din barba moşului s-a prelins peste noi un fel de rugăciune, în timp ce toboşarul era lipit cu capul de locul de unde picura apa din ţeava. […] Mă şi miram să-i pese Ţâţoasei prea mult de sfinţenia moşului. Aşa că într-o zi am auzit-o îndem­nându-l pe toboşar să-i zică bunicul. Pe urmă, chiar moşul i-a cerut să-i spună aşa” (pp. 10–13).

Rotirea favorabilă a gradelor de rudenie – adevărată aliniere astrală – presupune și punerea imediată sub protecția pe care aș numi-o „grand-parentală”: „Ce bine că ştiam să vorbesc. Abia aşteptam să ajung în canal şi să-l rog pe bunicul să mă ia în braţe, numai aşa ca să văd cum e, după care să-mi vină să râd de Coniac în clipa în care el o să vrea să mă altoiască, dar n-o să mai poată, fiindcă o să-l împiedice moşul […]” (p. 16). În privința ierarhiei interne, șeful direct este recunoscut din prima. Din prima scatoalcă adică, alți șefi rămânând necunoscuți: „Zice că acolo este Guvernul./ Ce-o mai fi şi ăsta? Îi spun că n-am auzit niciodată de el./ Nici el de tine, zice Pişpirica./ Guvernul e pentru oamenii mari, nu pentru copii, fraierule, mai zice ea, înainte de a nu mai zice nimic” (p. 68). Nu prea mai avea ce să zică. Și nici noi.

Neavând de ilustrat vreun nume din arborele său genealogic, orfanul vieții poate renunța cu ușurință chiar și la prenume, pe care i-l oferă pentru totdeauna șobolanului generic: „Poate că era cazul să-mi iau numele înapoi, dar nu mai ştiam căruia dintre ei îl dădusem, deoarece semănau leit unul cu altul. Nu aveam oricum ce face cu toate numele. Cum să mă cheme de o sută de ori Nelu? Poate că încă o dată pe atâta, pentru că mai încolo de sută nu numărasem. Nici măcar de unul dintre ele nu mă puteam folosi. Adică de un singur Nelu, şi asta pentru că de câţiva ani aveam un alt nume. Ba, dacă mă gândeam bine, chiar mai multe. Mucea, mucosul, căcat cu ochi, prostul, căcăciosul, păduchiosul, aurolacul, orfanul, tebecistul!” (p. 82)

„Singur pe lume” („sans famille”, în franceză, dacă e să mă raportez la cunoscutul roman), mărturisitorul nu are niciun „garant” credibil în momentul în care ar vrea să se jure: „Dacă stau să mă gândesc bine, nu prea am pe ce mă jur. În afară de Câine şi de bunicul, despre care nu mai ştiu nimic. Ar mai fi şi Filosoful, pe care nu l-an mai văzut de mult. De-adevăratelea, vreau să spun fiindcă în vis… În vis m-am întâlnit cu amândoi” (p. 86). O soluție în a se iluziona ar fi prefăcutul că doarme, dar nu-i place și atunci simulează că se trezește, ca să poată visa mai departe. Însă „Cu visatul nu se poate. Să te prefaci, adică. Ori visezi, ori nu!/ La fel și cu trezitul. Din somn, vreau să spun. Obligatoriu să te trezeşti. Nu te poţi preface. Eu aş vrut să nu mă mai trezesc deloc. […] Deoarece nu se afla decât cerul deasupra noastră” (p. 76). Cerul înstelat de deasupra capului și morala din noi…

Prin urmare, ochii trebuie larg deschiși, deoarece, în caz contrar, văduvitul soartei este trezit la realitate Pișpirică, pentru că tremura de frig în somn, din cauza căderii frigului. Vrând-nevrând, el se întoarce în canal, nu înainte de a da o raită de rutină pe la triaj, și ne putem imagina că este anevoios să dispari pe gura canalului și să te târăști de-a lungul țevilor din „subpământă”, unde trebuie să împarți spațiul locuibil cu șobolanii. Acolo este măcar garantată încălzirea la comun, mâncarea și distracția rămânând să fie asigurate pe cont propriu. O distracție preferată este plecatul la munte: „Deocamdată, stau tolănit la soare, alături de Pişpirica, în vârful muntelui de moloz, încercând să-mi închipui cum ar arăta muntele ce s-ar obţine din demolarea Casei Poporului. […] Cel mai mult îmi place la munte noaptea. Vorbesc de muntele de moloz, că pe alţii n-am fost” (p. 67).

Dacă goliciunea înconjoară, foamea dă de-a dreptul (o știm de la Nică al lui Ștefan a Petrei) și îl împinge pe marginal să se amestece printre oameni „de rând”, dar își dă seama cât e de singur, deoarece nu are cum să fie singur de… unul singur. Este nevoie de o lume întreagă pentru a fi singur! Îi este atât de foame, încât doar gândul că nu o să poată face rost în curând de mâncare îl sperie. Cel mai repede trece foamea în somn („Qui dort dîne” – spune francezul), chiar mai repede decât mersul trenului în care stă el. (Este vorba despre un tren „personal”, adjudecat după ce fusese locuit de Filosof, Semafor și Pișpirica, iar înscrisul de proprietate asupra bunului „imobiliar” se face cu creta, la vedere, pe un „perete” al vagonului.) Și îi este atât de somn, încât nu poate să deschidă nici în gând gura, pentru a căsca și deci pentru a mânca. Dacă și-a mai potolit foamea şi setea, începe să-i fie frică. Important este că își conștientizează limitele: „Să vreau e cea mai mare putere a mea. Pot să vreau orice, ceea ce nu înseamnă că și vreau. De exemplu, nu vreau să pot totul, întrucât știu că pot de mii de ori mai puțin decât vreau” (p. 97). Bunăoară, datul jos din mersul trenului, în timpul statului pe loc, nu îl sperie (din moment ce vagonul este abandonat pe o linie moartă), ci calea pe care ar putea-o apuca.

Pe orice cale ar lua-o, drumețul este abătut de gânduri și emite silogisme ale amărăciunii infantile: „Copil e atunci când nu eşti om mare”; „Apa caldă e atunci când umbli printr-o ţeava şi nu ţi se face frig niciodată”; „Linie moartă e atunci când poţi ajunge oriunde cu un tren ce stă tot timpul pe loc”; „Tăcerea e atunci când vorbeşti întruna în gând”; „Cimitirul este atunci când nu îţi mai este nimic”; „Puşcăria e atunci când nu mai ai voie să fii liber”; „Într-o puşcărie de copii n-ai cum să rămâi toată viaţa. Eşti dus într-o puşcărie de oameni mari după ce creşti”. Aceeași logică ireproșabilă este pusă în mișcare la apariția în mediul lor a unei echipe de filmare a realităților românești: „Zice că sunt din ţara lalelelor. Adică ziariştii străini. Nu ştiam că lalelele au o ţară a lor. Înseamnă că şi zambilele. Ţara acestora, a zambilelor, vreau să spun, se găseşte chiar în ţara noastră. Adică foarte aproape de Piaţa Matache. Dar nu sunt bune la gust. De zam­bile zic. Lalele n-am mâncat niciodată” (p. 114). Concluzia la care se ajunge ar fi că Olanda nu este o ţară de aici, de pe lângă Piața Matache, ci din… străinătate.

În viața peticită există petice de orice: de cărţi, de povești, de suflet care abia mai poate fi tras („Dacă e să-ncepi să-l rupi, s-a zis cu sufletul”), de plapumă. Perna este simțită sub cap doar în timpul spitalizării, numai că acest confort sporit este însoțit de amărăciunea că i se amintește de unde vine: „mama băiatului de lângă mine se pune într-o dimineaţă pe urlat, arătându-mă cu degetul: Ăsta e venit din canal! O să-i umple de păduchi pe toţi!/ […] Cucoana mamă se face dintr-o dată albastră. Parcă ar fi îmbrăcată în haine de poliţist pe dinăuntru. Pe sub piele, adică. Cum ar veni, peste suflet” (p. 45). Externat în atare condiții, acasă înseamnă pentru boschetar a locui (doar vara) sub cerul liber, prilej de a număra cu glas tare stelele, dar numai până la o sută, pentru că numai până acolo știe numărătoarea. Oricum, nu trebuie mers prea departe, pentru că numărul preferat este al perechii: „2 e atunci când unul e copil, iar altul câine” (p. 115). Oamenii fiind cum sunt, lătratul câinelui Sobiţă se aude sub formă de vorbe și chiar se poate locui în el. „Trebuia să fie invers, zice. Adică oamenii să fie câini, iar câinii să fie oameni, […] fiindcă, oameni fiind, ar fi mai javre. Mai javre şi mai jigodii decât câinii, vreau să spun. Aşa că e mai bine să rămână câini” (p. 26). Mai că îmi vine să pun cunoscuta întrebare privitoare la distincția raselor („care-i om și care-i câine?”).

Tendința de evaziune, soldată cu succese temporare și iluzorii (furarea banilor din vinderea Toboșarului și cheltuirea lor nechibzuită de Semafor cu Janina) sunt uneori definitive. Unii dintre cei ce au crescut prin canale și vagoane vechi (nu se precizează clasa lor, adică a vagoanelor – spun și eu aici, pentru a împrumuta stilul explicit de a povesti al naratorului-personaj) au ajuns să aibă meserii onorabile: un vatman (rămas tot pe „căile ferate”, care îi plimbă gratis pe cei din fostul său mediu), doi taximetriști (care nu prea fac asemenea gesturi caritabile, din rațiuni lesne de înțeles), un paznic (uneori complice), o ospătăriță, doi angajați la o spălătorie auto, doi salahori. Semafor are și el undă verde pentru a lucra „inginer cu cârca” la un depozit de materiale de construcţii, în timp ce Janina va deveni dansatoare la un bar.

În cartea Să locuiești într-un lătrat de câine, tipul uman de evoluție nu mai este strict respectat, sentimentele și gândurile nu mai sunt gradate conform logicii vârstelor. Poate că Pișpirica nu vrea să crească pentru a nu intra în condiția îndeletnicirii destinate femeilor din asemenea mediu: viața promiscuă sau prostituția („Nu ştiu de ce Pişpiricăi, cu toate că era fată, nu prea îi crescuseră ţâţele. Poate că d-asta nici nu rămăsese borţoasă. Mai bine însă că nu-i crescuseră. La cât de lacom era Coniac, le-ar fi vrut pe toate pentru el. Asta până să apară Moşu” – p. 9). Ceea ce nu înseamnă că nu va fi violată la primul contact cu acest mediu al instinctelor lăsate în voie. Ștefan Mitroi surprinde foarte bine înfățișarea adolescenței din acest mediu, cu gama ei de sentimente nelămurite: „Şi dintr-o dată mi-a venit să urlu. Însă nu de durere, ci fiindcă îmi plăcea ce mi se întâmpla: mă îmbrăţişa cineva. Dar nu cum fusese mai devreme, ci altfel, având grijă să nu mă doară, să-mi fie drag de fiecare atingere de care aveam parte. Era ploaia. Ea mă strângea în braţe, spălându-mă nu doar de sângele ce încă mai picura din mine, ci de toată grozăvia celor petrecute” (p. 89). Alta este situația mai experimentatei Țâțoasa, care „avea prea puţine ţâţe, numai cât să-i ajun­gă lui Coniac. Să fi avut mai multe, apuca şi Şchiopu. Poate şi Semafor. Eu nu voiam. Că o vedeam în gând pe sor-mea. Şi-l vedeam şi pe bărbatul acela leorpăind, în locul lui frate-mio la sânul ei./ Nu prea-i plăcea. Ei, vreau să spun. Tot ţipa, încercând să se împotrivească” (p. 8).

Fără ca legile sau fărădelegile sociale obișnuite să stăpânească în mod efectiv în underground-ul locativ, grăuntele de umanitate din gest și replică nu împinge această comunitate suferindă înspre naturalism. În aglomerarea informului, a dizgrațiosului din decorul sumbru, sărăcăcios, lipsit de lumină sunt prezente acele filtre ce înalță anecdoticul înspre semnificații generale. Inflexiunile lirice nu împiedică sudura epică, dar mai ales transfigurarea, aptă să treacă dincolo de simpla expunere patetică. Ștefan Mitroi realizează în narațiunea Să locuiești într-un lătrat de câine o autentică melopee, fin țesută, inspirată de „raiul beteag” al promiscuității declasaților din perioada postdecembristă.

Vasile Spiridon

Revista indexata EBSCO