Dec 13, 2016

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Bănățencele

Stiva de cărţi care, într-un ritm sufocant, creşte într-o vecinătate ameninţătoare, mă obligă la un tur de forţă. Motiv de a propune, „la pachet”, cinci poete din Banat.

*

Deşi, publicînd Pulberea de sub piciorul tău / La polvere sotto il piede tuo, volum bilingv, lansat, într-un periplu italic, la Accademia di Romania (noiembrie 2014), în traducerea şi prezentarea Vioricăi Bălteanu, Nina Ceranu recidiva liric, prima ei voce rămîne, indiscutabil, proza. Să ne amintim că Dumitru Radu Popescu, într-o scurtă recomandare, însoţind un prim roman al Ninei Ceranu (Cîmpie însorită, Ed. Facla, 1988) ne oferea o concluzie liniştitoare: „asta e sigur, nota marele prozator, Nina Ceranu are tăbliţă şi condei”. Scriitoarea ne-a convins demult că generoasele rînduri nu erau gratuite. Fără a forţa ritmul editorial, ea şi-a scris, cu încăpăţînare şi har, cărţile, ţinînd, placentar, de o zonă şi dezvăluind, cu sensibilitate poeticească (abia mascată), voluptatea de a retrăi întîmplări de altădată. Amintirile pornesc din străfunduri, ne avertiza, cîndva, însăşi prozatoarea; ele sînt, realmente, materia primă a cărţilor sale. Iar Nina Ceranu s-a dovedit o prozatoare puternică, cu stil robust, citind lumea prin lentila feminităţii, cu fine antene psihologice, interesată de oscilaţiile sufletelor vulnerate. Ca să fim drepţi, nici nu interesează cîtă substanţă autobiografică încape în rama naraţiunilor sale. Nina Ceranu se mişca frust într-o lume (enclava oltenească) pe care o cunoştea, stăpînind un limbaj savuros şi mizînd pe oralitate.

Bine aşezată, aşadar, într-un topos, vădind hărnicie şi o frumoasă îndărătnicie, desfăşurînd o filosofie rustică şi dezvăluind „rănile memoriei”, ea a ivit romane puternice, fiind, totodată, un ferment cultural. Păstorind, din 1993, editura Eubeea, ocupîndu-se, împreună cu Ilie Chelariu, de Fundaţia Orient latin, scoţînd două reviste (Anotimpuri literare şi Orient latin), dîndu-şi un doctorat care aducea la lumină figura Emiliei Lungu Puhallo, polivalenta Nina Ceranu, trecută printr-o experienţă „mănoasă”, se va refugia în poezie. Menuetul singurătăţii: unu, doi, trei…proba o sensibilitate vulnerată, invocînd universul matricial, Casa şi, firesc, „trecerea”, viaţa fiind o călătorie „între două ape”. Dar Viaţa între zero şi unu, cu tentă de roman poliţist, radiografia sociografic un mediu abrutizant, o lume marginală, ca posibilă fotografie de grup: lumea „baraciştilor”, un furnicar uman într-un etern provizorat, un „depozit de suflete”, ţintind fresca „ghetoului”. După un şir de romane epistolare, prozatoarea cerceta aici promiscuitatea marginilor, psihologia marginalilor, a celor strămutaţi, oscilînd, la periferia marelui oraş (Timişoara), o Cetate asediată de „venituri”, între depeizare şi urbanizare. O proză aspră, vădind „tendinţa viriloidă” (cf. Eugen Dorcescu) a scrisului său şi care, compensativ, avea nevoie de întremătoare pauze lirice.

Florilegiul liric din Pulberea de sub piciorul tău, posibil jurnal de călătorie, este rodul unei revelaţii: întîlnirea cu italicul pămînt, descoperit (empatic) prin „ferestrele sufletului”, ascultîndu-şi „vocea sîngelui”. Şi dacă traducătoarea, eminenta italienistă Viorica Bălteanu îşi mărturisea clipele de nelinişte, autoarea pornea la drum îngînînd o rugă: „Încep poemul acesta / ca şi cum m-aş ruga”. Condiţia de peregrin îi procură îngîndurate exerciţii meditative, răscolite de un suflu divin. „Omul de pămînt” îşi consumă vitezist, epicureic, cu frenezie consumeristă aventura terestră între două borne. Încît „cerneala neagră” ori „mîna de ţărînă” insistă transparent asupra condiţiei de muritor prin puncţii simbolice, poeta susţinînd, în paralel, într-un alt registru, la nivel descriptiv, farmecul peisajului, Italia dezvăluidu-se ca un muzeu în aer liber. Drumeţind, convoacă geopoezia: admirînd Siena, de pildă („poema di pietra”), încercînd să împrietenească neantul albastru cu potrivnicia mării, un „covor fremătător” sau contemplînd dalele călcate în timp de atîţia pelerini (v. copiii timpului) în vreme ce clopotele ostenite, agonizînd, „bătînd ruginit”, ne aduc în memorie ruinele, un timp apus. Viaţa „trece-n uitare”, ne reaminteşte poeta; culegînd ecourile acelui timp sacrificat, ea află răgazul de a privi, uitînd spectacolul diurn, „cerul cu întinsele-i cîmpii albastre”. Gîndurile-cocori îmbrăţişează, „în alambicul vremii”, şi ritmurile napoletane, şi creştetul Vezuviului, şi vraja insulei Capri. Dar segmentul cel mai rezistent al volumului este, credem, întîlnirea cu marea-fiinţă, apa-capcană, o curtezană „îngenuncheată la mal”, invitînd la spovedanie. Şi cerînd, în necurmatu-i zbucium, penitenţă. Reînviind mereu, „amăgită de fluturii ploii”, îngăduind iertarea albastră. Altfel spus, un botez sufletesc, „în nor şi în ape”. Încît, doar suspinul mării îi va scrie poemele, adeverind vorbele lui Laurenţiu Ulici, cel care, în 1984, salutîndu-i debutul, nota că Nina Ceranu scrie „cu stiloul muiat în cerneala memoriei afective”.

*

Am străbătut cu încîntare Cînt plîns / Canto pianto, o bilingvă antologie de autor (Eubeea, 2016), prin care, învingîndu-şi sfiiciunile, Viorica Bălteanu, poetă „sub acoperire”, iese în lume. Scanîndu-şi trăirile într-o exortaţie tipic romantică, angajînd, în registru celebrator, unda sceptică şi elanurile celeste, poeta îşi mărturiseşte credinţa şi năzuinţa în „dulcea caznă”, precum în acest Catharsis: „Carnea cuvintelor ţipînd sub condei, / plînset, speranţă înghesuite/ în straiul metaforei,/ susur, zbatere vie în cuget,/ scurt junghiul în inimă,/ prefaţînd un vers fericit:/ lacrimă de foc poezia/ dezleagă dor călător.” Volumul, respectînd cronologia, adună – selectiv – risipitele „lecţii de suflet”; adică truda poetică întinsă pe vreo patru decenii, evidenţiind, fără efort, devenirea, slujind „lacrima de foc”. Sînt aici, reunite, poeme scrise în româneşte, cu îngrijite versiuni italice (transpuse de autoare) ori texte scrise direct în italiană, tălmăcite „cu destulă trudă”, cum subliniază Viorica Bălteanu, plus cele două secţiuni (ultimele) de Intraductibile, de un interes aparte, compuse, fireşte, în cele două limbi-surori.

Dacă examinăm, fie şi în treacăt, palmaresul autoarei, ceea ce impresionează, dincolo de travaliul scriitoricesc, este bogăţia manifestărilor, angajînd – deopotrivă – cariera universitară şi „frontul civic”. Semnînd cărţi, publicînd studii, susţinînd conferinţe, ocupîndu-se, de-a lungul a 25 de stagiuni, de Comitetul timişorean Dante Alighieri, înfiinţat în 1991 (cu peste trei sute de evenimente culturale), impunînd, la Universitatea de Vest, cursul de Limbă, literatură şi civilizaţie italiană, primind, în 2004, titlul de Cavaler al Republicii Italiene pentru merite culturale, Viorica Bălteanu, mereu entuziastă, reputat profesor universitar, păstorind, cheltuind suflet, atîtea generaţii, pregătind un doctorat de ecou (Eminescu şi spaţiul cultural italic) devenit, în 2002, o carte de referinţă, împăcînd atîtea preocupări cronofage este, să nu uităm, şi un prestigios traducător. Dar, înainte de toate, un sensibil poet. Un trio poetic (Marin Sorescu, Rolando Certa, Anghel Dumbrăveanu) i-a vegheat începuturile lirice. Şi recunoaşte poeta: „e posibil să nu fi greşit tustrei”, sprijinindu-i „întrezăririle”. Tipărise primele producţiuni în 1983, la Impegno 80, însă adevăratul debut fusese girat de Marin Sorescu (în Ramuri, decembrie 1984). O Maladie din acei ani, găzduită în prezenta antologie, poartă un ecou sorescian: „Ne-am îmbolnăvit, însă,/ puţin,/ unul de altul/ şi toată înţelepciunea lumii/ nu ne poate lecui.” Pentru ca, ulterior, în urbea timişoreană, Anghel Dumbrăveanu (la Orizont, Meridianul Timişoara, Rostirea românească) să o încurajeze cu ştiuta-i gentileţe.

În fine, s-a născut această antologie de autor, cu splendidele ilustraţii ale lui Gheorghe Văleanu, soţul pierdut, un „făurar de corăbii”. Ea se deschide cu un text din 1970 (încredinţat revistei Orizont abia în 1985!) şi ne îmbie cu incursiuni peisagistice: ascultăm vuietul mării, din „cupa bolţii de-azur” curge lumină albă, sub un cer văratic pămîntul „miroase a viaţă” etc. Sau propunînd, ca în acest Amurg elen (din care decupăm finalul), adevărate glose sapienţiale, invocînd povara unui „etern blestem”: „născuţi spre a pieri, vii torţe-s pămîntenii,/ sînt umbre tremurate ce cată înspre stele, / în pulbere cad temple, statui se fac nisip, / străbate veşnicia doar lacrima din vers.” Încrezătoare, aşadar, în „lacrima din vers”, poeta va cînta latinitatea, fie reamintindu-ne Mitul latin, fie admirînd un Crepuscul imperial sau rătăcind prin Cetatea lagunei (la un carnaval nelipsit de prezenţa Nemiloasei) ori în atîtea alte locuri. Iată probele, admirabil şlefuite liric: „Şi pentru a-şi desăvîrşi osteneala,/ în zorii de senină duminică,/ bunul Dumnezeu a creat/ latina stirpe,/ doar apoi odihnindu-se.” (v. Mit latin). Sau această stampă, decolorată de scurgerea anilor: „Miresmele grădinii coloane albe inundă, / matroane lascive desmiardă păuni de mătase, / precare jertfe pe altare uitate mucezesc / vegheate rar de vestala ofilită. / În opalina undă a Tibrului tăcut, / amurgul naşte astăzi doar paşnice incendii.” (v. Crepuscul imperial). Cităm şi un convingător Autoportret, developînd combustia fiinţială, livrată semenilor fără rest: „Amare seve port în sînge:/ clocot adînc de lacrimi dace,/ un cînt latin în mine plînge,/ nu ştiu să mint, nicicînd n-am pace.” În totul, sub cupola unui „crepuscul sonor”, umbra melancoliei se întinde, zăgăzuind acest tumult fără istov. Scrutînd departele, privind zarea de purpură şi colinele ce dansează sub „lumina de miere”, îngînînd un cînt Soarelui, dar şi cîntul-pelin, chemînd, în lungi rememorări, jinduite „paradisuri de neajuns”, poeta, mistuită de dorul de casă, se poate întreba: „pe care ţărm adastă bucuria?”

Iată că avem bucuria de a ne însoţi cu aceste poeme repertoriate cu sfiiciune, „mesaje vrednice”, negreşit, de a fi încredinţate cititorilor. Admirabila italienistă, o fiinţă inimoasă şi bătăioasă, slujind cu har romantismul etern, bemolat, nu putea ocoli calea literaturii. Antologia Cînt plîns / Canto pianto, aducînd la lumină o parte din zestrea-i lirică, apărată „cu străşnicie”, este un aşteptat „autodenunţ”. Inevitabil, constatăm, poeta însăşi avertizîndu-ne: „Nimic de făcut: / m-am născut în Zodia / Vărsătorului de lacrimi”.

*

Observam cu un alt prilej că, în pofida şarjei romaneşti, prima voce a Corinei Victoria Sein rămîne poezia. Cînd apărea Frica albă (1982), bănuiam că poeta se încerca în roman prin nevoia unei verificări epice. Trecerea de la regimul subiectivităţii acute la disciplina epică (admisă, îndeobşte, cu greu) nu scăpa, în amintitul roman, de lirismul freatic, subminator. Corina Victoria Sein păşea în noul teritoriu ducînd cu sine cifrul transparent al poeziei sale: adică luciditatea pasiunii, delicateţea confesiunii, angajată fiind pe drumul de la notarea senzaţiei spre „spiritualizarea” ei. În cert progres faţă de volumul de debut (Adăpost într-o floare, 1978), Somnul izvoarelor (1981) propunea acelaşi desen în filigran, învederînd că forţa acestei lirici stă în fragilitate. Poeta nostalgiei, visînd evadarea („oglinzile   m-au luat prizonier”), sprijinindu-şi orgoliul „pe flori”, pornind la „vînătoare de cîntec”, evolua sub semnul discreţiei. Toaca ierbii, izvoarele desferecate, fîntîna cerului, jertfa („zidită în frunze migratoare”) vorbeau de înflorirea metaforei şi căutarea unui limbaj distinct, de sigil personal.

„Intrarea” în roman stătea sub semnul unui titlu fericit ales, „exact” prin imprecizia sa: „frica albă” era teama fără obiect, caligrafiind temerile unei femei, avidă şi reticentă în faţa dragostei. Încercuind medii şi tipologii diferite, cărţile Corinei Victoria Sein seamănă; romanciera propunea texte confesive, asortate cu meditaţii lirico-sentimentale, cu eroi în autoanaliză, prilejuind lungi solilocvii pe generosul portativ al singurătăţii; tulburînd somnul amintirilor prin iluminările memoriei, propunînd pagini pătrunse de un lirism delicat, tremurător. Eroinele ei visează, caută fericirea şi înving singurătatea. În amintitul roman, de pildă, Anisia Dinu, actriţă capricioasă şi – bineînţeles – frumoasă, devastată de vise, ezita între spaima de singurătate şi frica de dragoste. Ioana Iancu, eroina Coridorului în oglindă (1983), era o învinsă din vocaţie; specialitatea ei era visul. Proza Corinei Victoria Sein cultiva transparenţa; vectorul ei ar fi „căutarea oamenilor”. Personajele sînt firi meditative, vor să capteze „relaţiile umane”, clădind punţile comunicării.

Şi Inelul de fum, şi atîtea alte titluri care au urmat, conservau impulsul confesiv. Personajele nu trăiesc, ci îşi amintesc, există doar amintindu-şi şi, prin această strategie epică, îşi surdinizează ecourile. Poate că tragismul situaţiilor evocate ar fi obligat, credem, la folosirea unor culori tari. Prin filtrul rememorărilor, acest tragism se diluează, reverberînd – curios – într-o lume închisă în patriarhalitate, aparent ferită de cataclisme. Privind lumea prin fereastra sensibilităţii, la Corina Victoria Sein sentimentul covîrşeşte evenimentul.

Iată că după o îmbelşugată producţie romanescă, autoarea se reîntoarce la poezie. Oferindu-şi, desigur, între timp, binevenite pauze lirice. Şi în Ritual în absenţă, cel mai bun volum al poetei, ascultîndu-şi, încercată de nelinişti, vocea interioară, Corina Victoria Sein porneşte „pe drum de gînd”, acuzînd, mai apăsat acum, timpul devorator, contemplînd – între început şi sfîrşit – „păsuirea”, cum zice. Zilele sînt un dar, cunoscînd, însă, „rostogolirea întunericului” peste un regat necunoscut, populat de umbre fosforescente, în decorul străjuit de un deal de fum, sub frămîntarea haotică a toamnei, într-un „cerc de spaimă”, asaltată de „roiul de nelinişti”. Captivă, aşadar, poeta trăieşte în aşteptare, ritualizînd, acompaniată de muzici ciudate, absenţa. Poemul, iscat la „graniţa dorinţei”, pare ţesut din temeri, împărţind tăcerea peste „întinderi de mîhnire” (v. Inevitabil). Cîte un „fragment de gînd” anunţă un cîntec „în vibrare”, o posibilă evadare din oglinzi, descoperind, însă, suflete „pietruite cu amintiri”. Sînt patimi scrumite, „poveşti căzute” ale trecutului, semne ce vor trece în uitare, clădind doar punţi de gheaţă. Totuşi, „miezul fierbinte al clipei” reverberează, chiar dacă: „Dincolo de frontiere sufletul arde domol / flori şi spini se unesc prin jertfă// mă smulg de sub clopot de gînd străin/ şi-mi aşez pe frunte/ coroana de cuvinte-cenuşă” (v. Peste linişte). Prinsă în această febricitate meditativă, poeta invocă, salvator, cuvintele-balsam, cum ne asigură: „Cuvintele sînt balsam/ sub puterea lor durerea devine suportabilă// ele alungă din suflet tristeţea/ ne îmbracă-n frumuseţea pură/ zidesc viaţa liniştită/ uneori stîrnesc furtună/ dar sînt întotdeauna purtătoare de iubire” (v. Balsam).

Călător neobosit, cu „drepturi limitate”, totuşi, poeta, avînd vocaţia rătăcitorului, se pierde în „depărtări secrete”. Închipuie, însoţită de un prieten fără chip, o lume imaginară, foind de năluciri, pe care o contrapune „realului onest”. Se afundă în vis sub norul-călăuză, pregăteşte saltul în miracol, sub povara „amintirilor viitoare”. Deşi visul – ales drept „adăpost” – i-ar îngădui o întoarcere în ieri, rememorînd un trecut resemnat, el pregăteşte un şir de „poveşti nescrise” (încă). „Reinventată”, năzuind la clipa perfectă, poeta pare a triumfa: „nu sînt încă învinsă / în visul tău îmi găsesc adăpost” (v. Vis pentru doi). Fiindcă „visul aruncă o punte de trainice gînduri / peste drumuri surpate / peste ape de foc / peste păduri în care copacii au devenit umbre acoperite” (v. Crezul nopţii).

Contemplînd un „templu de amintiri”, Corina Victoria Sein înţelege că iubirea „se mută în imaginar” (v. Doar ea), reinventînd jocurile cuplului: „între mine şi El / sunet de gînd frînt / apoi / durerea de-a vedea în viitor fulgerul viu al trecutului” (v. Eu şi el). Sau: „lumea din jur e tot mai plină de sunet // eu şi el / navigatori în lumea virtuală uităm de noi / reinventăm jocul”. Sub „pînza ciuruită a lacrimii” (v. Templu asediat) creşte, ameninţătoare, Umbra, numind o dureroasă absenţă. Şi un posibil refugiu, sub cupola visului.

*

Înfrîngîndu-şi temerile, Anda Maria Neagoe se încumetă, iată, să iasă în lume după o prelungită tăcere editorială. Poeta, reamintim, debuta (în anii ’80) în paginile revistei Orizont, sub girul lui Anghel Dumbrăveanu, cel care i-a şi urmărit, o vreme, traiectoria lirică. Acum, aflînd că Dragostea are picioare repezi, slalomînd printre atîtea obligaţii, profesionale, cu deosebire, poeta recidivează. Fiindcă, în 2001, ea îşi făcea intrarea pe scena lirică cu placheta Poem pentru o cauză şi, între timp, refuzînd hotărît abandonul, a şi scris (cu sincope), adunînd o bogată producţie de sertar, care, valorificată, ar putea isca o veritabilă avalanşă editorială.

Să notăm că, asaltată de frustrări şi spaime, această poezie confesivă, deplîngînd viaţa trăită „cu amînare”, contabilizînd trecute răspunsuri şi întrebări, nu foloseşte, în ciuda undei depresive, recuzita noir. E vorba de o singurătate asumată, decretînd retragerea din lume, răscolind cenuşa unor „amintiri apuse”; dar, contemplîndu-şi pustiirea afectivă, poeta ştie că dragostea nu se devalorizează. Ea rămîne „o poruncă Dumnezeiască” (v. Capriciu duminical). Stăruie, fireşte, îndoiala; neîncrezătoare, se refugiază – ca o umilă umbră – într-un pustiu crepuscular, cu sufletul sîngerînd: „Din păcate / există întotdeauna o noapte a înfrîngerii”. Chiar dacă iubirea, cu forţa-i irezistibilă, anunţă „o sfîşiere a luminii”.

Volumul poate fi citit şi ca „o consultaţie”în contralumină, pledînd, într-o lume indiferentă, pentru dăruire. Da, „bucuria vine / preţ de-o clipă” şi, din păcate, sentimentele sînt inutile în lumea de azi, de ferocitate pragmatică: „nimeni nu mai are nevoie de asemenea accesorii”, constată, cu mîhnire, poeta, cercetînd decalogul unui om „care vine şi pleacă”, printre atîtea gînduri istovite sau fericiri solemne, descoperind „gustul malign / al dragostei, / precum în război…” (v. Jocul de-a dragostea). O Scrisoare din exil ne avertizează: „nici bucuria şi nici tristeţea/ nu vin la timp/ prima întîrzie/ a doua te surprinde mereu”. Iar „dragostea are picioare repezi,/ pînă să ridici oblanele/ te trezeşti de unul singur/ în lumină, strident.” (v. eu sînt stăpîn peste da sau nu). Încît, legată de trecut, invocînd timpul reamintirii („al celui ce locuind într-o inimă / caută o ieşire”), poeta caută o posibilă regenerare: „fără bacovia / am hotărît”. Şi: „lucrurile ar trebui revizuite, / precum dimineaţa / la trezirea din vis.” (v. Treziri).

Alte cîteva decupaje pot proba această rîvnită smulgere dintr-o viaţă sterilă: „uimit întreb despre / zborul din vis, un pas măreţ / precum Dragostea, / acest cîntec / care veghează-aşteptînd../ om făcut din cuvinte, / cu patimă, / sortit sufletului din preajmă.” (v. Înger necesar). În fine, în Sens şi măreţie, poema care închide volumul, aflăm (ca o sentinţă definitivă): „cu dragostea este ca la război / graţios şi desfrunzit / vine iarna şi rămîi în tranşee, // soldat mărşăluind pe trudnicul drum.” Încît, urmîndu-şi drumul (liric), Anda Maria Neagoe

Constatăm cu bucurie că acea fată firavă, temătoare şi îndrăzneaţă, cu verb original, amînînd publicarea (din pricini doar de ea ştiute), care, la distanţe mari de timp, se înfăţişa poetului Dumbrăveanu în redacţia de altădată a Orizont-ului, n-a abandonat cauza. Şi ne oferă acum un buchet de poeme, redevenind vizibilă. Nu vor mai trece, sperăm, vreo alţi cincisprezece ani pentru a semnala un nou titlu. Mai ales că sertarele sînt pline. O aşteptăm…

*

Deja cu trei plachete în palmares, apărute, din păcate, în condiţii precare, Dana Oana Dalea îşi continuă, cu sîrg, aventura lirică. Poezia sa, de formulă compozită, o divulgă pe de-a-ntregul; fie că rememorează întîmplări „ascunse de ochii lumii”, locuită de „vise străine şi reci”, fie că, părăsind descrierile realiste, ne propune proiecţii în imaginar, vorbind, într-o falsă corespondenţă, de o iubire absentă (v. Imaginaţie). Acest jucăuş iluzionism, provocînd un halou al sugestiei, coboară, deseori, în reculegere, cercetînd pios „glosarul cu amintiri” (v. Facebook). Încît, trăind în lumi paralele, poeta, livrîndu-se fără rest, ne oferă o carte deschisă, convertindu-şi suferinţa (nezgomotoasă), acel amînat „doctorat în viaţă”. Albul paginii / paginilor devine „tragic negru”, cum ne (se) mărturiseşte. Avem toate motivele să credem că Dana Oana Dalea, trudind la un doctorat, nu va abandona preocupările „scriitorince” (desfăşurîndu-se, harnic, pe toate fronturile), deşi elanul liric, credem, precumpăneşte. Şi ne obligă să sperăm că saltul valoric nu va întîrzia.

Ca dovadă, în evident progres faţă de precedentele încercări lirice, În umbra iubirii (Eurostampa, 2016) înstrunează, mai apăsat, dar oarecum distant, coarda suferitoare. Poeta deplînge, de fapt, o absenţă. Şi se refugiază în lumea virtuală. Sînt notaţii fugare şi lapidare, autoevaluînd tăcerile, sperînd a aduna, sub cupola fragmentarismului, puzderia clipelor „sparte”. Poeta se destăinuie; „aleargă” după cuvinte pentru a fixa „momentele trăite” dintr-o viaţă confiscată. Şi trecută. Rătăcind prin urbe, descoperă indiferenţa străzilor şi a trecătorilor; insomniacă, „atîrnată de amintire”, evocă o iubire destrămată pe drumurile şerpuite ale vieţii, dragostea îmbrăcînd alte măşti / forme (v. Mască). Cercetează limbajul dragostei, dar află un suflet îngheţat. Fericirea poate fi un „om de omăt” sau un personaj „desenat / pe hîrtie”. Adică, spuneam, o absenţă (acum). Ceea ce nu o împiedică să viseze la buchetul de mireasă, oferit „în cea mai frumoasă zi” (care va veni). Iată, rezumînd, acest mesaj intimist (vezi Ascuns, Tu), vorbind despre o vină / o iubire pierdută, totuşi încrezător. După cum, tot cu încredere, privim urcuşul poetic al autoarei, prinsă în plasa unui zbucium existenţial din care, păgubitor, a evacuat tocmai sîmburele dramatic, alungînd roiul de spaime şi nelinişti. Adică trăitul. Şi alegînd tonul plat, aproape neutral, surdinizînd ecourile vieţii afective. Oricum, „respiraţia ta rămîne atîrnată / De amintire” (v. Amintire) şi niciun „detergent”, fie şi „suav”, nu poate şterge amprentele afective.

Dacă cercetăm peisajul liric de la noi, constatăm că poezia „minimalistă”, ca epidemie postmodernă, este în recul; dar scriitura (ca ideal estetic) rămîne în eclipsă, eliberată, regretabil, de constrîngeri formale, dezinteresată de testul, deloc lesnicios, al abilităţilor „tehnice”. Se mizează, observăm, pe o literatură oralizată, pedalînd pe emoţional. Or, Dana Oana Dalea nu cade în ispita pornocultismului (înfloritor, o vreme, în tagma poeteselor, îndeosebi) şi decretînd că visul „s-a terminat / ca o ţigară”, continuă, din fericire, să privească stelele (v. Insomnie), fără a accepta bigamia virtuală. Totuşi, aşteptînd un iubit „nebun ca o iluzie”. Mai mult, „descălţîndu-se de toate cuvintele” (splendid spus!) speră în propria-i devenire (lirică, se înţelege), invocînd prezenţa maestrului: „Un maestru / M-a prins de mînă / Şi m-a tras / Lîngă el. Am devenit.” Motiv de a spera, la rîndu-ne, că Dana Oana Dalea ne va rezerva, crescînd valoric, devenind, alte plăcute surprize.

 

P.S. Fără a replica lui Al. Cistelecan, cu Ardelencele lui, titlul nostru pare o glumă. Trăitoare în Timişoara, cu excepţia d-nei Anda Maria Neagoe, poetele în cauză au venit în falnica metropolă bănăţeană din alte părţi. Sînt, adicătelea, „vinituri”. Ca şi mai sus iscălitul…

Revista indexata EBSCO