Dec 13, 2016

Posted by in Proza

Daniel DRAGOMIRESCU – Ciorba de pește

Bunica nu excela în arta culinară. Multe din mîncărurile cu care eram obişnuit de acasă la ea nu le-am servit niciodată. De altfel, timpul pe care îl pierdea Bunica cu gătitul era foarte limitat, deşi avea o bucătărioară binişor garnisită, inclusiv un aragaz şi o butelie mereu încărcată (într-o vreme în care mama, la noi acasă, nu avea decît o plită cu lemne şi o maşină de gătit cu gaz). Dar, ca orice bună monahă, Bunica mai mult postea decît mînca (motiv pentru care, la peste şaizeci de ani, se putea lăuda cu o dantură de fată mare) şi, de obicei, mesele la ea începeau direct cu prînzul, sărind peste micul dejun şi aproape fără nici un fel de gustări între mese. Cu această rînduială eram oarecum obişnuit din vacanţele mele de vară, cînd petreceam cîteva săptămîni la mănăstire, uneori mai multe, alteori mai puţine, dar acum nu mai eram în vacanţă şi ce era trecător şi uşor de suportat, în schimbul plăcerii de-a zburda prin mănăstire, se transformase într-un mod de viaţă pe termen mai lung, cu care trebuia să mă adaptez vrînd-nevrînd. În zilele de post, posteam şi eu cu Bunica, iar în celelalte zile din săptămînă mîncam pe sponci, ca şi Bunica. N-aveam cum să protestez; tata mă lăsase în seama Bunicii, fără că să-i plătească şi fără ca să i se pretindă vreun şfanţ, aşa cum se petrec lucrurile între doi buni creştini, care mai sînt legaţi unul de altul şi prin rudenie.

Cel mai greu îmi venea duminicile, cînd mergeam la biserică cu Bunica şi nu puteam pune în gură nici măcar vreo măceaşă înecăcioasă culeasă de prin marginea mănăstirii, pînă după ora prînzului, cînd se termina liturghia. De-abia atunci urma momentul îndelung aşteptat al sfintei împărtăşanii, cînd puteam în sfîrşit să primesc din mîna venerabilului părinte Petru linguriţa cu vin şi anafura, împreună cu binecuvîntarea creştinească. Luam din coş cîte bucăţi de anafură puteam şi le mîncam ca pe nişte prăjituri, deşi prescurile din care fuseseră tăiate rareori erau proaspete, ba uneori erau uscate şi tari de-a binelea. Dar mă sfinţeam şi eu cum puteam, ca nu cumva Bunica să mă certe pentru purtare necuviincioasă, şi mestecam anafura îndelung, înghiţind-o încet şi cuviincios, în timp ce zoream spre casă, cu matele ghiorţăind de foame, pe ulicioara care începea din dreptul casei maicii Arcadia.

Cum lacul care înconjura mănăstirea era plin de peşte şi pescarii din Cozieni treceau mereu pe uliţă cu tot felul de peşti de vînzare, Bunica gătea cu plăcere ce ştia ea mai bine: ciorbă de peşte, cu oase multe şi capete cenuşii, cu ochii rotunzi şi sticloşi. Ciorba asta, făcută cu borş de la Lelea, o ţigancă bătrînă şi foarte înţeleaptă, cu casa aproape de conacul răposatului Eftimiu, plăpumarul, între mănăstire şi Cozieni, era nelipsită din casa Bunicii cam în toate zilele de dezlegare la peşte. Mama nu făcea aproape deloc, acasă, o astfel de ciorbă, iar aici, cît de flămînd eram, nu reuşeam să mi-o trec pe lista ciorbelor mele preferate; cînd era, o sorbeam fără nici un har şi lăsam în farfurie, cu dezgust, carnea plină de oase şi capetele cu bot ascuţit, care îţi lăsau în gură un gust de potroacă, dacă din greşeală se întîmpla să muşti din ele. Ciorba asta de peşte o mîncam, de multe ori, şi seara, la cină, cu mămăliga rece, rămasă de la prînz, dacă nu aveam pîine. Cînd îmi era lumea mie mai dragă, o auzeam pe Bunica dîndu-mi de veste cu o voce părintească:

– Fetiţa bunicii, azi o să mîncăm ciorbă de peşte.

Ca la orice mănăstire ori chinovie, ciorba de peşte era în toate străchinile călugăreşti. Cînd după o vreme, Bunica a hotărît s-o ia pe maica Harisia, mult mai tînără, cam de vîrsta mamei mele, drept ucenică la casa ei, maica Harisia, prima şi prima dată, o ciorbă de peşte s-a apucat să facă pentru masa noastră de seară. După ce ciorba a fost gata, ucenica Bunicii a pus masa şi a venit în cămăruţa în care mă mutasem ca să mă poftească la cină. Dar eu, tocmai în acea seară, din motive inexplicabile, fusesem prins de-o toropeală irezistibilă şi adormisem pe patul de scînduri cu saltea de paie, acoperit cu o cuvertură. Băgîndu-şi pe uşă capul şi aprinzîndu-mi becul spînzurat în tavan lîngă gura podului, maica Harisia m-a vestit, cu vocea ei săltăreaţă şi veselă, că venise ora cinei şi că trebuia să mă grăbesc să vin la masă, unde mă aştepta ciorba caldă şi gustoasă de peşte făcută de ea. Dacă întîrziam, Bunica avea să-mi atîrne de gît lingura şi mă spălam pe bot de ciorba de peşte. Să mă scol în picioare şi să vin repede, m-a mai zorit maica şi, crezînd că a fost destul de convingătoare, s-a făcut nevăzută. Înţelesesem că, în camera vecină, Bunica şi cu ucenica ei mă aşteptau de ceva vreme şi se impacientau, dar, toropit de somn cum eram, n-am făcut decît să simulez o mişcare de ridicare, deschizînd puţin ochii şi închizîndu-i la loc; după care m-am răsucit cu faţa la perete şi m-am lăsat furat din nou de somn, fără să-mi mai treacă deloc prin cap să-mi părăsesc aşternutul şi să dau curs chemării la cina din acea seară, de care mă lipseam bucuros.

Dar dacă eu mă lipseam bucuros de cină, nu tot la fel gîndeau Bunica şi ucenica ei. Nu aţipisem la loc bine, că la urechi mi-a ajuns din nou glasul mieros al maicii Harisia, care mă poftea insistent să vin. Toropeala mea era, însă, mai puternică decît orice chemare, iar neplăcerea de a sorbi din nou ciorba de peşte mă făcea să cad de-a dreptul într-o stare de letargie. Văzînd că nu reuşea să mă urnească din pat de vorbă bună, maica Harisia a plecat iar, gata să se lase păgubaşă, dar de alături Bunica trebuie să-i fi poruncit să mă aducă mort-copt la masă. Pînă la urmă a trebuit să mă ridic, cu mare părere de rău şi, într-o stare de semitrezie apăsătoare şi de nealungat, am ieşit în antreu, împleticindu-mă ca un somnambul, iar din antreu am cîrmit-o la dreapta, împingînd uşa întredeschisă de la dormitorul Bunicii, care servea în acelaşi timp şi ca odaie de lucru la războiul de ţesut, peste zi, şi ca un fel de sufragerie, în anotimpul rece. Bunica stătea ţeapănă la masă şi mă aştepta, foc de supărată, iar cerbul care se adăpa dintr-un pîrîu îngheţat, din tabloul care spînzura în dosul războiului de ţesut, parcă încremenise şi el pe vecie, cuprins de-o grea amărăciune. Nu mi-a adresat nici un cuvînt cînd m-a văzut apărînd, ceea ce era un semn rău. Dar eu am întrezărit-o ca prin ceaţă. Poticnit şi împleticit, ca şi cum trăsesem toată ziua la jug, am dibuit drumul către locul unde era pusă masa, dar aproape că n-am băgat de seamă ce era pe acea masă. Maica Harisia îşi acoperise gura cu palma, ca să nu o vadă Bunica zîmbind, şi s-a apropiat şi ea de locul ei la masă, ca să luăm cina cea de taină în trei. Înghiţindu-şi obida care o îneca, Bunica şi-a împreunat, cătrănită, mîinile, ca să rostească Tatăl nostru şi să binecuvînteze ciorba de peşte, care îşi înălţa încă aburii spre nările noastre, iar maica Harisia s-a pregătit să îi ţină isonul.

Atunci s-a petrecut marea nenorocire. Mai mult adormit decît treaz cum eram şi fără să mai aştept binecuvîntarea Bunicii, m-am lăsat pe marginea patului, care servea şi de băncuţă cînd mîncam, şi numaidecît, pierzînd complet noţiunea spaţiului şi a timpului, ca şi a rostului pentru care mă aflam acolo, am dat să mă aplec peste masă cu gîndul de a-mi pune capul pe ceva şi am nimerit cu coatele drept în strachina cu ciorbă de peşte. Am apăsat strachina cu atîta putere în mişcarea mea precipitată, că toată ciorba de peşte mi-a sărit în faţă ca dintr-o stropitoare şi de-abia atunci m-am deşteptat din somnul meu de plumb. Mi-am ridicat repede capul şi m-am săltat de pe pat, dar toată zeama din strachină se revărsase şi începea să şiroiască pe faţa de masă, din pînză albă brodată cu floricele, pe gulerul cămăşii mele, pe piept şi pe pantalonii mei, odată cu bucăţele de morcov, de păstîrnac, de caras. Am văzut-o pe maica Harisia luînd o lingură de lemn şi grăbind să adune la loc ciorba de peşte în strachina mea, dar era prea tîrziu. Pocinogul era de nereparat. În dreapta mea, am simţit-o pe Bunica într-o stare de perplexitate, fiindcă aşa ceva nu-i mai fusese dat să pătimească. Timp de un minut bun, a rămas ca o stană de piatră, fără grai şi aproape fără suflare, uitîndu-se la maica Harisia cum se agita pe lîngă mine fără nici un rost. Apoi s-a aşezat şi s-a săltat înapoi de pe scaun, şi tot sîngele i-a dat năvală în obraji.

– Procletu’! Ia uite ce a făcut!… atît a rostit ea, cu mult năduf. Speriată, maica Harisia a luat o broboadă călugărească cu care a vrut să cureţe pe jos, dar ciorba de peşte udase preşul de sub masă şi ajunsese şi pe cuvertura patului şi mare lucru de făcut nu mai era. Dezastrul produs de ciorba de peşte era complet. Eu m-am strecurat pe uşă afară şi m-am dus înapoi în cămara mea, de unde nu am mai ieşit pînă a doua zi dimineaţă. Bunica nu a venit după mine nici în seara aceea, nici mai tîrziu, că să mă mustre şi să mă judece cum scrie la Sfînta Scriptură, dar de atunci nu mi-a mai dat să mănînc niciodată ciorbă de peşte. Nu mai eram „fetiţa bunicii”.

 

(fragment din romanul Oameni şi marionete, în pregătire)

 

 

Revista indexata EBSCO