Dec 13, 2016

Posted by in Poezii

Vitalie RĂILEANU

De mâine…

 

de astăzi nu-ţi mai scriu

cuvinte-dragoste

în gând

m-ai dus ca pe-un Corsar de Malta

pe insula Uitării

şi m-ai prefăcut în ochiul tău ascuns

de pândă…

 

în serile lungi

mediteraneene

singur voi naufragia în labirinturile amintirilor

unde corpurile noastre îmbrăcate-dezbrăcate

poate se mai caută

cu o primitivă foamete

de nu-mă-uita

 

dacă doreşti

îţi promit

n-o să mă întorc în trecut

iar punţile mele spre mâine vor dispărea

mai curând

dacă aş putea presupune…

voi rămâne cu spaimele mele

strigând numele tău

rămas ca o aripă neagră

într-o grădină cu flori de geranium

unde poate înflori doar verbul

te iubesc

 

probabil că voi trimite un schooner

cu pânze albe

pentru a răpi orhideea cu ochi imenşi

să mă-nchin

enigmelor din palmele tale

de palori boreale

 

ştiu

ţi se va spune că trăiesc ca un boschetar

în castelul de Piatră-de-Mare,

că m-am pus pe macheală

sau că sunt un simplu tarabist

 

de mâine

suflete ciudate vor locui de mâine

în zilele mele –

şi-mi vor răpi singurătatea

şi mă vor devasta în curând

 

Crucea Nordului/ Crucea Sudului

 

mă voi agăţa de ancora

cu patru gheare

şi patru inimi

să simt puterea furtunii de mare

amarul iod

şi dulcea solitudine

 

braţele mele

desfăcute larg

pe crucea cu inel

nu-mi ajută să-mi scutur

sarea şi ceara de pe ochi

şi să uit privirea ta

crudă

udă

felină

 

 

***

 

sincer

regret că nu sunt un scrib

de prin secolul al XII-lea

să-ţi poţi caligrafia un alt Roman de la Rose

ca şi Chrétien de Troyes

 

dar ştii prea bine

că nu reuşesc să-mi transform dragostea

în fire rezistente pentru parâme

iar strâmtorile nordice

intrate adânc în uscat

cu maluri abrupte

sinuoase şi înalte

pline de întuneric

îmi ascund căile spre tine

 

voi înota prin multe ape nestăpânite

învârtindu-mă în vârtejurile

din Marea Mânecii

ca să nu ajung niciodată

la Capul Bunei Speranţe

 

cu mâinile

cu dinţii

ţinându-mă de aripile unui calcan leopard

ca un matelot

lovit de furtună

de pe corabia lui Ibn Battuta

ce caută ieşirea din vasul naufragiat

îmi voi concepe exodul din mine

 

nu mai am atât de mult

şi încă n-am murit

pentru că respiraţia ta

îmi ozonează şi astăzi plămânii

de Om-amfibie

aşa că mai pot compromite

timpul

spaţiul

şi acest labirint ce l-ai conceput doar tu

care duce spre Marele cerc de foc

 

iar eu

abandonat

voi penetra agonia

Parole d’honneur!

 

***

 

în acest remuu de aer

şi de ani

a re/ versului

o să încerc să-i scot ochii întunericului

şi nu voi mai pretinde să se termine totul

 

îmi desfac braţele

oprind furtuna agăţată printre degete

mă simt iarăşi viguros

ca un personaj din dramele ibseniene

 

cei mai puternici oameni sunt cei mai singuri…

doar ei reuşesc să sculpteze destine în marmura neatinsă

şi în noaptea uitării

 

te voi dezamăgi!

eu n-am fost niciodată chiar singur…

m-am aflat mereu în acest imens larg

fără să mă fure gândurile sinuciderii

deşi

uneori

fiind deprimat

m-am simţit îngrozitor

oribil

dincolo de toate

că cineva îmi poate remedia izolarea morală

care mă mistuie

 

cu alte cuvinte

singurătatea este ceva ce nu mă incomodează

în acest întuneric fără un ochi

deoarece am trăit mereu

o sete teribilă de solitudine

 

mă disimulez în acest infinit

ce-mi aparţine

mă ascund în aceste valuri imense

deoarece nu vreau să mă tăinuiesc

în scoici sidefate

 

îi compătimesc pe unii/ unele

dar eu n-am fost niciodată

singur…

 

astfel sunt cea mai bună formă

de divertisment pe care o am…

Revista indexata EBSCO