Dec 13, 2016

Posted by in Poezii

Simion BOGDĂNESCU

  1. Fluiere mare

Hiperboreea lumină, cioică de sticlă a morţii,

scoică pictată pe masca zăpezii vizibile ieri,

cu albele crengi le-nveleşti, fluiere mare,

te uiţi prin găuri la cîntarea străpămînteană a tuturor,

toată imensa tăcere, fluiere mare,

se roteşte ca şi cum ar sta

în fruntea zeiască străvechile steme şi osia morţii,

voaluri de miresme înecate în eşec.

Vin’şi-mi vorbeşte! Genarul, Genarul

se-ntinde vùltùr infinit pe cărări,

se văd pribegind schelete de fiară,

păduri de schelete în zare. Şi cioica de sticlă a morţii

susură sub pietrele mute ale unui întunecat nicăieri.

Fluiere mare, văd eu la Strămiazănoapte în strop

un Dumnezeu perisabil, străliliecii în stropi

atîrnaţi de memoria mea ca de tavanul

unei peşteri. Şi cerbii surdo-muţi merg pe ceasuri,

pe-o cîmpie de ceasuri

dreg ceasuri cu umbrele lor pe zăpadă.

Strămiazămoartea, preasusurul

neutronicei stele sfîşiate de acvile

imperiale de foc imperial.

Impactul cu sine

Strămiazălumina cînd eu nu mai ştiu

cînd am spus întîia oară eu cînd

eu am devenit conştient că sînt eu

şi-al nimănui în văzduh, fluiere mare,

născător de ulucuri prăbuşite din munţi

aceluiaşi singur prin flacăra surîzătoare

templu oficiat şi apoi părăsit.

 

  1. Iată cum …

Iată cum increatul se naşte din golul norveg

cu acvila albă extinsă pe gîndul întreg.

 

Sare lumina din ea şi aruncă oşti de ienuperi,

fulgi de-ntuneric pe marmura mării să-i suferi.

 

Numărul negru, numărul roşu, numărul galben

ţes întreite zariştea clipei oarbe din carpen.

 

Cercul albastru, cercul cel alb, cercul cel verde

taie în suflet oceanic şi rece goluri incerte.

 

Plouă cu arbori, plouă cu păsări, plouă cu jnepeni,

rocile cad zdrenţuite ca vulturii ţepeni.

 

Iată cum increatul se naşte din golul norveg,

Osia albă a morţii în creierul meu o aleg.

 

Ninge cu smoală, ninge cu zare, ninge cu lună,

Arcă de foc sideral în sufletul meu se detună.

 

Fluieră lăncile, fluieră arcuri, fluiere mare,

Cînţi în adîncuri creierul meu de mişcare.

 

  1. Elegie nordică

Poate o colibă de tristeţe

am să-mi durez, am să locuiesc

la o margine de pădure nordică

aşteptînd să-mi însereze memoria

în limba unui buratec adormit

în limita morţii umbrei mele

pe care n-o mai plîng pentru că a murit,

ci pentru că a trăit să mă nască.

Poate-ntr-o colibă de tristeţe

dimineaţa lîngă un drum de trestii

de El şi de mine, orbul

de mine, tristul cel fără de suliţă

la o margine de pădure s-a topit

ea, aceea pe care nu o mai plîng

pentru că a murit,

ci pentru că m-a lăsat fără cruce.

O colibă de tristeţe

jeluită de gîşte sacre pe cer,

cap lăsat de fum de ninsoare,

cap tăiat într-o catedrală albă,

în care se chinuie sunetul

unui diavol tîrziu,

toate penele zăpezii aruncate

la întîmplare

în fîntînele nordului

din fiordurile nordului,

Gîscă sălbatică destrămată

cît marea de mare,

Strămiazănoaptea! …

 

  1. Vară norvegă

Vară vară înzăpezită şi sferică

ninsoarea pe mări către ieri a căzut

ruginit către ieri sufletul meu în biserică

albă, şi vîntul norveg revolut.

 

Vară vară piruie rece prigorie

suflet de ied are iubita demult

sîngeră-omătul oaselor, al lui Gregorie

sfîntul, eteric, arhaic, ocult.

 

  1. Pastel medieval

Vînătă sare şi-amară,

Umblă călugări la vad,

Mişcă albinele verii

Milenii de var speriat.

 

Moară, pe lemne sucite,

Macină muşchii pribegi

Fratelui meu după tată

Prin undele cerului, reci.

 

Stîna mă strigă cu sete,

Oile sarea o ling,

Timp destrămat în perete

Şi eu nu mai ştiu să înving

 

Pietrele arse de moară,

Timp şi netimp aplecat

Mişcă albinele verii

Milenii de var speriat…

 

  1. Poem nordic

Voi ieşi noaptea-n rîpi cu lupii

din toată Norvegia,

din toată Suedia,

din toată Finlanda.

Vreau să văd stelele cu ochi de animal,

să nu le mai gîndesc,

să nu le mai întreb,

să-mi pară

galbene sănii la renii de fum…

 

Fluierat de uriaşe chimvale,

cu toate coastele galaxiei întoarse la est,

paznic de ură la foametea sorţii,

bestie strajă în cumpăna morţii

lup de lumină vînătă, sură,

lup hămesit după ură

să-nfulec peninsula tigru-n fiorduri,

să-mi satur fiinţa de moarte la norduri

cu galbene sănii la renii de fum…

 

Voi ieşi noaptea-n rîpi cu lupii

din toată Norvegia,

din toată Suedia,

din toată Finlanda!

 

 

  1. Suprarealistă

Fumez poezii, îngeri, ciorapi

de femeie de muzică albastră,

fumez un fluture în balans pe un pai,

fumez gîndul meu, in

la fereastră

prin ovăz,

Îmi fumez singurătatea din văz,

fumez teii şi ienupărul şi ce

se mai vede prin ei:

fumez un tril de pitulice.

 

  1. Lucrare de zadă, Lucrare-n zadar

Numai un auşel, inima mea, auşelul

executat prin spiţele roţilor de bicicletă

între Lucrarea de zadă şi Lucrarea-n zadar

cea mai tristă după-amiază

cînd susură umbra avioanelor

spre vişinii din amurg

Şi luarea-n robie de sine, de sine-n robie

într-un templu de sticlă de

milioane de peşti şi pisica sinelui,

şi Rariţele se depărtau, şi duioşii amanţi

beţia privirii o sprijineau de albastrul cocorilor

Un deşert de stindarde,

cadavre de piatră mioapă,

creierul meu laş ascuns după uşă,

pipăitul frecându-se de sine însuşi,

propria lui umbră în Lucrarea de aur,

femeile iubite secerate

lanul şi lămîia cît o cămilă

din ochii urşilor mierea

albinelor albe şi negre se întindea

pe albine mai blînde şi sacre

pisica sinelui se urmărea,

amanţii şi albastrul cocorilor în batistă,

şi mormîntul pe care-l mîngîie

umbrele avioanelor şi ursul cu greieri,

şi auşelul, inima mea, auşelul

pulverizat prin spiţele roţilor de bicicletă..

 

  1. Lemn pustiu

Într-un tangaj tîrziu vom adormi,

Sub talpa casei marea se va-nchide,

Umbra vapoarelor, de zi cu zi,

Ne-o trece-n pleoape fluiere fluide

 

Atît de-adînci în somn vom rămînea,

Că ni s-or drege leacuri în mesteacăn

Și-om presimţi din greu cum ni se ia

Un lemn pustiu ca să ne fie leagăn.

 

Cu oasele ţesute peste văi

Vom luneca, vom luneca aiure,

Din ochii mei orbiţi în ochii tăi

Va pribegi pe mare o pădure.

 

 

  1. Religia cărnii

Într-un burg transilvan am iubit într-o vară ciudată

O căprioară-femeie de altă etnie, timidă şi măritată.

 

Spun că pe străzi colindam aiurit şi mirean şi de-a latul,

De-a lungul pe-acolo soarta scrisese să-mi fie văleatul.

 

Spun c-o-ntîlnisem cu ochii de la solemna catedră severă

Cum îşi rotise inelul pe deget, stînd în bancă, lejeră.

 

Spun că abia aşteptam să sune clopoţelul recreaţia mare

Ca să-mi vină alături cu trupul foşnind ca mătasea de mare.

 

Spun că atunci sînii ei se umflau sub decolteul de bluză

Şi de atîta dorinţă vedeam cum i se lasă rouă fierbinte pe buză.

 

Spun că nu ştiam cum să-ncep ca să-i spun că mi-i dragă

Şi-aş fi rugat-o să-mi pască inima-n zori ca pe-o fragă.

 

Spun că abia mi-a şoptit cu un tremur în glas: ,,−Nu se poate!”

Însă religia cărnii voia să ne ducă de-a pururi în moarte.

 

Spun că pe străzi hoinăream aiurit şi mirean şi pe-ncetul

Ea, din fereastr-aşteptînd, a lăsat ca să-i cadă biletul.

 

Spun că, de istov, dispăru şi eu savai astfel citii:

,,Dragul meu, ştiu eu că tu niciodată n-ai să mai vii!”

 

Spun că, trăsnit de lumină, începui să mă urc pe o rază ciudată:

,,Dragul meu, simt eu că vreau să fug în lume, aşa măritată!”

 

Spun că nu i-am răspuns, am plecat din departe-n departe,

Însă religia cărnii ne-a dus pe-amîndoi pe vecie în moarte!

 

  1. Puncte de neant

Vai, melc umilit

sufletul meu

şi mai mult s-adînceşte,

nevăzător melc lăuntric

pe care cobor

în spirală

pînă la ultimul

punct de neant…

 

Tu însăţi, tăcută femeie

de pămînt pustiit,

cu evul mediu

al părului tău

în spirală

cobori

pînă la ultimul

punct de neant…

 

 

  1. Litanie nordică

,,Munte, munte, brad umbros”,

plouă-mi vinere pe jos,

plouă-ţi vîrful neguros,

plouă-te de zece ori

şi a unsprezecea, mori!

,,Munte, munte, brad umbros”,

doar părerile te-au ros,

te-au pierdut, te-au măcinat

şi-al meu suflet l-ai uitat.

,,Munte, munte, brad umbros”,

plouă-mi sufletul pe jos,

plouă-mi-l pe cal avar,

mortul cerului, amar,

c-am avut un clopot drag

şi o zînă lîngă prag,

dar s-a dus şi-a spulberat

ori în clopot s-a-necat,

ori nu este, ori nu este

decît aer de poveste,

ori că nu-i şi ori că nu-i

ca plînsura Nordului.

,,Munte, munte, brad umbros”,

plouă-mi vinere pe jos,

plouă-ţi vîrful neguros,

plouă-te de zece ori

şi a unsprezecea, mori!

 

  1. Sub arme

Lespede grea de memorie,

A fost dinioară un steag

şi astăzi i-o zdreanţă, prigorie,

un suflet pe ploaie, pribeag…

A fost o chemare sub arme

dureroasă despărţire de drum

în cadenţă – Ursine-n cadenţă

se tot depărta eşalonul de fum

cu inele de lithos arhaic …

 

  1. Doi noi

Tai licurici

cu ochii brici.

 

Tai albă mure

cu o secure.

 

Tai, sec, un nor

cu-n vechi topor.

 

Tai trei smicele

inimii mele.

 

(Lasă ninsoarea

să se aştearnă,

Doi noi am fost

aceeaşi iarnă …)

 

  1. Fîntîna morţii

Un vechi copil se plînge gol sub poduri,

Păsări de veghe piruie-n fiorduri

 

Şi iau aminte, oame, din ruine

Sămînţa gurii sîngeră în sine.

 

De vieţuim cu o sămînţă-n gură,

Fîntîna morţii tot în ceruri cură.

 

O, morţi plutind în cercuri siderale,

Fîntîna morţii-şi vede de-ale sale.

 

Strămiazănoaptea cercuie-n fiorduri

Şi-un vechi copil se plînge gol sub poduri …

 

  1. Legenda mea

Cozi de păun, ecouri împînzite,

ac de nimic se-nvîrte şi emite.

 

Ermetic ornic sideral şi strună

fluierul mare găurile-adună.

 

Se face de păianjeni fini şi larmă,

tot universul tremură, se farmă.

 

Şi frica-n mine sîngeră atee,

niciun ecou nu-ncearcă o scînteie.

 

Se face de păianjeni mută frică,

ac de nimic ecouri mai ridică

 

Legenda mea se-mprăştie-n minute

şi nu mai are cine s-o strămute.

 

  • . Tu mările lunare…

Tu mările lunare le mai auzi pe văi

Curgînd sub înserare ca flautul în sine?

Încet la urma clipei să-i mai cuprindă, să-i

Mai lase pe corsarii de îngeri sub ruine?

 

Un zar jucat pe frunze, ascunsele odăi

Ale căderii, toate ca fagurii de-albine

Şi grîu de aur visul, ideile văpăi

Și licuriciul sorţii ce-mi luminează-n vine.

 

Tu mările lunare le mai auzi pe văi?…

 

  1. Uşi nedeschise

Trăim pe seama morţilor,

a copiilor din flori.

Numărăm toate cascadele

din golul norveg, deseori,

ne uităm după stîncile

cele de zare – prigori

cu sufletul dus

pe-nălţimi, la apus

aşteptăm vieţile să plouă

şi uşile

nedeschise de nimeni

la care stă

un flaut singur –

un şarpe-nlemnit

auzul ni-l schimbă în văz

și ninsoarea

e un pipăit în pianul nimănui

Cele ce singure se trec nu mai

așteaptă.

Așteptarea

e o cădere de unul singur

în unde. Unde? Unde nici templul

norveg nu întreabă de ce

de ne ce să nu mai trăim

pe seama morților,

a copiilor din flori,

care ne privesc înlemniți

cu pleoapele

să nu

uneori…

 

(Din volumul ,,STRĂMIAZĂNOAPTEA”,  aflat în curs de apariție la ,,Cronedit”, Iași)

 

 

Revista indexata EBSCO